Cuvântul buget îşi găseşte originea în vechea limbă franceză, şi anume, expresia bouge şi bougette, care exprimau înţelesul de pungă de piele sau pungă de bani. Anglo-saxonii au împrumutat noţiunea de la francezi, care, împreună cu italienii, o aveau din Evul Mediu. Primul document istoric în care se întâlneşte cuvântul „buget" în Franţa, ca termen oficial, este Circulara din 9 Thermidor anul X (28 iulie 1802), în legătură cu executarea „de l'arrete" din 4 Thermidor. În legislaţia franceză însă, noţiunea este utilizată numai în anul 1806 în Legea privitoare la finanţe (24 aprilie). La scurt timp, expresia s-a răspândit şi în celelalte state din Europa. Unele state europene au folosit alte noţiuni, cum erau, spre exemplu: Progetto di Billancio sau Preventivo în Italia, presupuestos generale del Estado în Spania sau Haushaltsetat sau Reichsauchaltsetat în Germania.
În România, cuvântul „buget" apare pentru prima dată în Regulamentul Organic al Munteniei şi Moldovei, pus în aplicare în anii 1831 - 1832. În acest document juridic întâlnim cuvântul Biudje şi expresia „închipuirea cheltuielilor anului viitor" (art. 117 din Regulamentul Organic al Moldovei).
Fără a avea caracter bugetar în înţelesul de astăzi al cuvântului, încă din secolul al XVII- lea se găsesc condici de venituri şi cheltuieli din vremea lui Gheorghe Vodă, relative la Moldova, precum şi Condica de venituri şi cheltuieli din vremea lui Brâncoveanu (1694 - 1704), relative la Muntenia.[1]
Principiile bugetare moderne au luat fiinţă mai întâi în Anglia şi apoi s-au răspândit în celelalte state din Europa.
Istoria bugetară în România este de dată recentă. La noi nu au existat lupte între Coroană şi reprezentanţii naţiunii, cum s-a petrecut în Anglia şi Franţa[2], pentru că la noi „Domnul" avea o putere absolută şi necontestată, naţiunea nefiind reprezentată în adunări legale. Numai Regulamentul Organic a dat ţării, în timpul ocupaţiei ruseşti, o Constituţie prin care se creează o putere legiuitoare şi se stabileşte un control asupra veniturilor şi cheltuielilor publice. Totodată, Regulamentul Organic a separat gestiunea domeniului public de gestiunea proprietăţilor domneşti.
În 1849, prin Convenţia de la Balta Liman, domnii se aleg pe o perioadă de 7 ani, prin concentrarea puterilor statului în mâinile lor şi prin înlocuirea adunării obşteşti înfiinţate de Regulamentul Organic.
În 1858, când s-a încheiat Convenţia de la Paris, se stabileşte principiul liberei administraţii a Principatelor Române pe linie financiară, Domnul având iniţiativa pregătirii bugetului, care trebuia supus Adunării Elective pentru a fi votat. Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, la 29 noiembrie 1860, s-a votat un Regulament de Finanţe, care este considerat prima lege de organizare financiară.
Constituţia de la 1866 şi cea din 1923 consacră principiul că bugetul se votează de Adunarea Deputaţilor şi că nici un impozit nu se poate percepe decât în temeiul unei legi.Sistemul bugetar din România a evoluat în conformitate cu dezvoltarea economică a ţării, până la reforma financiară din 1949, adoptată ca urmare a naţionalizării principalelor mijloace de producţie. În noile condiţii, s-a trecut la o concepţie fiscală impusă de economia planificată centralizat, bazată pe un plan economic general şi pe un plan financiar în concordanţă cu primul. În evoluţia ulterioară a organizării finanţelor din statul nostru, bugetul de stat, ca plan financiar anual, cuprindea fondurile băneşti centralizate ale statului şi repartizarea acestora în concordanţă cu obiectivele planului naţional unic, pentru finanţarea dezvoltării economiei naţionale, acţiunilor social-culturale, apărării ţării şi altor nevoi ale societăţii.
În anul 1981, în Legea pentru adoptarea bugetului de stat s-au specificat două elemente ce s-au avut în vedere faţă de evoluţia economică a ţării: elaborarea şi realizarea prevederilor bugetare în condiţii de eficienţă sporită şi de asigurare a cheltuielilor financiare şi monetare. În perioada ce a urmat anului 1981 s-au elaborat bugetele anuale echilibrate, la finele exerciţiului bugetar realizându-se, în ultimii ani, bugete excedentare. Existenţa unor judeţe cu o dezvoltare economică inegală, datorată condiţiilor economice, istorice, demografice şi aşezării geografice deosebite în interiorul ţării, a determinat o lungă perioadă de timp prevederea de subvenţii de la bugetul republican spre bugetele locale, pentru acele judeţe care nu şi-au realizat venituri suficiente pentru a acoperi cheltuielile proprii. Un alt aspect care atrage atenţia cu privire la reglementările bugetare anterioare anului 1989 este faptul că, dacă până în anul 1979 creditele bugetare erau nerambursabile, începând cu acest an, Legea finanţelor[3] prevedea că ele se rambursează, fără dobândă.
Această măsură legislativă a avut cel puţin două consecinţe: una, să o admitem sub aspect teoretic, a urmărit angrenarea unităţilor economice într-o activitate utilă şi eficientă pentru a nu mai recurge la credite bugetare, ce trebuia rambursate. Prin urmare, s-a dorit eliminarea pierderilor planificate. A doua consecinţă priveşte unităţile economice de stat şi cooperatiste cu o slabă dezvoltare economică şi financiară, care, nefiind finanţate de la bugetul de stat prin credite nerambursabile şi neputând rambursa creditele acordate, au ajuns într-o situaţie limită din punct de vedere economic, tehnologic şi financiar. Astfel, ele erau nevoite să recurgă la cereri ulterioare de anulare a obligaţiei de plată a creditului primit. Întrucât nu exista o legislaţie a falimentului, pentru că nu se dorea a se recunoaşte o asemenea stare de lucruri cu impactul social ce decurgea inerent din ea, unităţile respective erau amnistiate fiscal. În acest mod, o bună parte a economiei naţionale se mişca într-un cerc vicios, acceptând în mod tacit toate implicaţiile ce au decurs din existenţa unor verigi economice de bază nerentabile, ce reprezentau o plagă pentru economia naţională.
[1] Leon N. George, Istoria economiei politice la români, Bucureşti, 1924, p. 90 şi urm.
[2] Gaston Jeze, Le Budget, Paris, 1910; Rene Stourm, Le Budget, 1891; Esmein, Cours elementaire dhistoire du droit frangais, 1910, Paris.
[3] Legea nr. 9/1972, modificată şi completată prin Legea nr.2/1979, publicată în „Buletinul Oficial" nr. 59 din 13 iulie 1979.