Atunci când vorbim despre „Europa bugetară" trebuie să avem în vedere două aspecte esenţiale: crearea şi menţinerea în vigoare a unui drept specific care să pună toate statele membre sub tutela Uniunii Europene şi, apoi faptul că rezultatele bugetare ale Uniunii Europene decurg din aplicarea noii proceduri bugetare, instituite prin respectivele norme juridice[1].
Procedura bugetară este reglementată prin dispoziţiile art.203 - 204 din Tratatul CE. Exerciţiul bugetar începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie. Fiecare instituţie comunitară pregăteşte până la 1 iulie o evaluare previzională a cheltuielilor pe baza cărora Comisia întocmeşte un ante -proiect de buget care cuprinde o previziune a veiturilor şi cheltuielilor. Anteproiectul este înaintat Consiliului până la 1 septembrie a anului precedent.
Statuând cu majoritate calificată, Consiliul stabileşte proiectul de buget şi îl transmite Parlamentului European până la data de 5 octombrie a anului care precede execuţia bugetară[2].
Procedura bugetară este subordonată şi supusă rigorilor care decurg din aplicarea „pricipiului disciplinei bugetare", potrivit căruia Comisia Europeană trebuie să asigure o bună gestiune financiară a resurselor; în acest scop, este interzis Comisiei să modifice propunerile bugetare ale ţărilor comunitare sau să ia măsuri care ar putea fi susceptibile de a crea incidente notabile fără a asigura un cadru protejat în care cifrele de venituri şi de cheltuieli să se înscrie in coordonatele aprobate de Parlamentul European[3].
Procedura bugetară se bazează pe calculele şi estimările Comisiei, care sunt făcute pornindu-se de la cifrele bugetare furnizate de statele membre.
Ca în toate statele membre, procesul bugetar al UE curinde mai multe etape: elaborarea bugetului, adoptarea, execuţia, controlul execuţiei, descărcarea de gestiune.
Adoptarea bugetului este rezultatul unei proceduri de codecizie între Consiliu şi Parlament. Procedura adoptării bugetului a evoluat concomitent cu evoluţia regimului financiar comunitar. Iniţial, Parlamentul avea doar prerogativa de a modifica cheltuielile. Prin Tratatul bugetar de la Luxemburg din 22 aprilie 1970 s-a modificat şi procedura bugetară, întregindu-se puterea Parlamentului în acest domeniu acordându-i-se competenţa de a respinge bugetul. Procedura bugetară este stabilită de art.203 al Tratatului CE, care stipulează etapele şi termenele ce trebuie respectate de Consiliul şi de Parlament pentru adoptarea bugetului anual.[4]
Comisia Europeană elaborează un plan al proiectului bugetar, având la bază estimările nevoilor economice şi priorităţilor politice ale Uniunii pentru anul următor. Planul este prezentat Consiliului Uniunii, care îl adoptă după eventualele amendamente, devenind astfel un proiect de buget. Proiectul astfel adoptat este transmis Parlamentului European. Puterea de decizie a Parlamentului privind bugetul depinde de natura cheltuielilor: pentru cheltuielile obligatorii (aprox. 40% din total), parlamentul poate doar propune modificări, iar stabilirea nivelului final al fondurilor alocate pentru acest domeniu revine Consiliului; pentru celelalte cheltuieli, neobligatorii, Parlamentul poate modifica proiectul de buget. În consecinţă parlamentulului îi revine rolul cel mai important, devenind astfel „autoritatea bugetară" a Uniunii[5].
Parlamentul analizează proiectul de buget în termen de 45 de zile de la data la care i-a fost remis de către Consiliu existând trei scenarii posibile, în care acesta:
- nu iniţiază nici o acţiune, iar bugetul se consideră aprobat;
- aprobă bugetul;
- decide să aducă modificări.
În ultima situaţie, Consiliul, într-un interval de 15 zile, examinează propunerile făcute de către Parlament. În cazul cheltuielilor neobligatorii, Consiliul este abilitat să efectueze modificări iar textul astfel refăcut este înapoiat parlamentului[6].
În ce priveşte cheltuielile obligatorii, sunt posibile două situţii:
- propunerile Parlamentului duc la creşterea bugetului total. În acest caz, dacă consiliul este de acord cu o majoritate calificată, atunci propunerile sunt acceptate. În lipsa acelei majorităţi, propunerile vor fi respinse;
- propunerile Parlamentului nu măresc volumul total al bugetului. În acest caz, Consiliul poate respinge propunerile cu majoritate calificată.
Parlamentul, în final, va putea modifica cheltuielile neobligatorii cu votul majorităţii absolute a membrilor săi şi a trei-cincimi din voturile exprimate. Bugetul poate fi respins cu votul majorităţii absolute a membrilor săi şi a trei-cincimi din voturile exprimate. În consecinţă, Parlamentul poate respinge propunerea de buget, fapt care s-a întâmplat deja de mai multe ori, situaţii în care Parlamentul şi-a folosit cu prisosinţă prerogativele bugetare pentru a influenţa politicile Uniunii.[7]
Pentru ca elaborarea şi adoptarea bugetului UE să decurgă în bune condiţii, a fost instituţionalizată concretarea cu privire la priorităţile bugetului prin trialogul dintre Parlament (care reprezintă guvernele naţionale), Consiliu şi Comisie, concretizat în acorduri interinstituţional, precum şi prin şedinţe de lucru comune, cu participarea persoanelor responsabile de buget din cele trei instituţii, urmate de concilieri între Parlament şi Consiliu, la care sunt de faţă şi reprezentaţi ai Comisiei.
Comisia execută bugetul conform regulmentelor adoptate de Consiliu, sub propria sa responsabilitate şi în limita creditelor acordate, conform principiului bunei gestiuni financiare. Dispoziţiile legale prevăd modalităţile specifice de participare a fiecărei instituţii la executarea propriilor cheltuieli. În cadrul bugetului, Comisia poate efectua în limitele şi condiţiile fixate prin regulament, viramente de credite de la un capitol la altul, sau de la o subdiviziune la alta. Comisia are obligaţia de a prezenta anual Consiliului şi Parlamentului European conturile anului financiar precedent de executare a bugetului şi un bilanţ financiar asupra activului şi pasivului Comunităţii[8].
[1] M. Şt. Minea, C. F. Costaş, Dreptul Finanţelor Publice, vol I, Editura Sfera juridică, Cluj Napoca, 2006, pag. 269.
[2] Nicoleta Diaconu, Revista de Drept Comercial, nr. 5, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, pag. 65.
[3] M. Şt. Minea, C. F. Costaş, Dreptul Finanţelor Publice, vol I, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, pag. 308.
[4] Nicoleta Diaconu, Revista de Drept Comercial, nr. 5, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, pag. 65.
[5] Adam Drăgoi, Ioan Lazăr, Drept financiar, Editura Risoprint, Cluj Napoca 2008, pag 116.
[6] Adam Drăgoi, Ioan Lazăr, Drept financiar, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2008, pag.117.
[7] Adam Drăgoi, Ioan Lazăr, Drept financiar, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2008, pag.117.
[8] Nicoleta Diaconu, Revista de Drept Comercial, nr. 5, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, pag. 67.
30