În perioada actuală, mondializarea este un proces care se dezvoltă sub impactul a trei factori esenţiali, respectiv:
- · mărirea dimensiunilor spaţiului schimbului internaţional prin integrarea unor noi state din America Latină, Europa Centrală şi Răsăriteană şi Asia de Est. În anul 1947, schimburile de bunuri şi servicii reprezentau 8% din PIB-ul mondial, în anul 1967, circa 12%, iar în anul 1998, 23 %;
- · dereglementarea, care facilitează dezvoltarea schimburilor, mai ales în domeniul serviciilor;
- · globalizarea întreprinderilor capabile să-şi integreze activităţile lor, în special cele de cercetare-dezvoltare, de aprovizionare, de producţie şi de comercializare, la scară mondială. Ca efect al globalizării pieţelor şi întreprinderilor, a apărut globalizarea concurenţei. De aceea, consecinţele succesului sau insuccesului competitiv pe o piaţă naţională nu vor fi mult timp limitate la acea ţară, ci vor avea un impact important asupra competitivităţii de ansamblu a firmei, fiind resimţite pretutindeni în lume.
Globalizarea constituie, fără îndoială, marea sfidare a zilelor noastre. Cine nu participă la procesul globalizării este pierdut. Dar, cum se poate supravieţui într-o economie supusă globalizării? Pare destul de simplu: cine este mai puternic, cine este mai rapid.
Globalizarea economiei nu este un proces nou, primele sale simptome apărând cu mult timp în urmă. Desigur că, în fazele sale incipiente, procesul nu a cunoscut amploarea din zilele noastre. În evoluţia sa, globalizarea a parcurs etape istorice distincte, devenind la sfârşitul secolului XX un concept cheie.
Ultimă fază a mondializării, globalizarea economiei reprezintă întrepătrunderea tot mai accentuată a economiilor naţionale, reflectată în creşterea în cadrul fiecărei ţări a rolului schimburilor comerciale, a investiţiilor şi capitalurilor străine în formarea Produsului Intern Brut (PIB). Aceasta înseamnă că o defecţiune cât de mică într-o ţară, respectiv slăbirea unei verigi a lanţului interdependenţelor economice, poate conduce la blocarea întregului angrenaj, pentru că aceiaşi actori sunt prezenţi pe toate pieţele lumii.
Prin urmare, principala preocupare a specialiştilor este de a limita efectele unui “accident” asupra altor zone ale planetei. Prima mare defecţiune a apărut în anul 1994, când a avut loc prăbuşirea monedei mexicane, iar Fondul Monetar Internaţional (FMI) a intervenit cu succes, însă nu acelaşi lucru s-a întâmplat ulterior (criza asiatică, criza din Rusia etc.). Prelungita criză financiară internaţională, care face în medie o victimă la 3 luni, a ţinut capul de afiş la Forumul economic mondial de la Davos (Elveţia), desfăşurat la începutul anului 2000. Numeroşii participanţi (40 de şefi de stat, 255 de miniştri şi peste 1000 de oameni de afaceri) şi-au manifestat îngrijorarea faţă de rezistenţa “maladiei” (crizei) la tratamentul administrat. Referindu-se la fenomenul globalizării, preşedintele egiptean Hosni Mubarak declara:
“Satul global a luat foc şi nici nu ştim de unde s-a aprins. S-a reuşit să se stingă incendiul, dar au rămas câteva focare ce ameninţă toată lumea.”
Încă din octombrie 1997, într-un raport al FMI intitulat “Perspectivele economiei mondiale”, se arăta că riscurile economice majore ale sfârşitului celui de-al doilea mileniu sunt:
- riscul “împotmolirii” ţărilor industrializate;
- incertitudinile monedei unice europene (euro);
III. posibila stopare a fluxurilor de capital către ţările în curs de dezvoltare.
Apare evident faptul că prăbuşirea comunismului a dat naştere unei noi ere, în care burghezia câştigă din nou, astfel că statele au o singură opţiune: economia de piaţă. Totuşi, este de remarcat faptul că şi după victoria zdrobitoare a sistemului capitalist asupra celui comunist, a continuat lupta dintre cele două mari modele economico-sociale (neoamerican şi renan) ale sistemului capitalist, în condiţiile apariţiei unor economii naţionale din ce în ce mai globalizate.
Efect sau cauză a victoriei sistemului capitalist asupra celui socialist, globalizarea reprezintă un proces care a suscitat şi continuă să suscite un mare interes. Părerile specialiştilor în domeniu sunt împărţite: unii văd în globalizare un mit, un proces încheiat, alţii consideră că aceasta se află încă într-o fază incipientă, care dă naştere unei noi stări a globalităţii, ale cărei trăsături sunt departe de fi pe deplin cunoscute. A devenit însă evident faptul că, globalizarea constituie destinul implacabil spre care se îndreaptă omenirea, toţi fiind afectaţi într-o măsură mai mare sau mai mică de desfăşurarea sa ireversibilă.
Lumea actuală a afacerilor se sprijină pe expansiunea pieţelor la nivel global. Are loc astfel, trecerea treptată de la economia internaţională la economia globală. Principalii actori ai acestei noi economii, o economie interconectată, devin corporaţiile transnaţionale. În acest sens, pare îndreptăţită opinia potrivit căreia “nu există nici un cotlon sau ungher al economiei în care schimbarea sau potenţialul să nu se producă, mânat(ă) de tehnologie, pieţe şi corporaţii puternice, cu toate consecinţele asupra tiparelor de muncă, acestea la rândul lor reflectându-se asupra vieţilor şi relaţiilor noastre personale” . Amplificarea şi diversificarea relaţiilor economice internaţionale de după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale au permis în special celor mai dezvoltate ţări capitaliste să realizeze o expansiune economică semnificativă, având corporaţiile transnaţionale drept vectori ai reprezentării intereselor lor.