Economie

Bun cunoscător, atât al ştiinţei economice, cât şi al matematicii, J.M. Keynes a folosit în cercetarea economiei contemporane de piaţă un model economico-matematic descriptiv, cu scopul de a uşura înţelegerea nivelului activităţii economice şi a relaţiei dintre diferite variabile ale acesteia.^[1]

Modelul se compune în esenţă din trei categorii de elemente:

• variabilele care constau fie dintr-o serie de indicatori macroeconomici (venit naţional, cerere, oferta, consum, economii, investiţii etc.), fie din rată lor;
• relaţiile dintre variabile redate cu ajutorul unor ecuaţii (de definiţie şi comportamentale) şi inegalităţi, precum şi interdependenţă dintre ele redate cu ajutorul unor funcţii (funcţia ocupării, funcţia ofertei, funcţia cererii globale efective, funcţia investiţiilor etc.);
• parametrul „multiplicator investiţional” (K) cu ajutorul căruia se exprimă gradul de intensitate a influenţei unei variabile.

1. J.M. Keynes are în vedere două feluri de variabile: variabile endogene sau determinate şi variabilele exogene sau determinante.

Variabilele endogene sunt indicatorii globali sau agregaţi (macrocategorii), care caracterizează nivelul activităţii economice, la scară economiei naţionale, şi anume:

• preţul global de oferta al producţiei obţinute (Z);
• cererea efectivă de mărfuri (D) sau volumul total de încasări obţinute de întreprinzători din vânzarea mărfurilor. La rândul ei cererea efectivă se compune din două părţi: cererea de bunuri de consum final sau individual (D1) şi cererea de bunuri destinate investiţiilor (D2);
• venitul global (Y);
• consumul final global (C);
• economiile (S);
• investiţiile globale (I);
• volumul folosirii mâinii de lucru sau al ocupării (N).

Esenţa teoriei generale elaborate de J.M. Keynes se poate sintetiza în aprecierile ce urmează: „Dacă la o anumită mărime a numărului forţei de muncă ocupate (N), volumul scontat de încasări este mai mare decât preţul global de oferta (D>Z) întreprinzătorii vor fi stimulaţi să mărească volumul folosirii mâinii de lucru dincolo de (D) şi la nevoie, să urce costurile făcându-şi concurenţă pentru factorii de producţie la mărimea lui (N) la care (Z) devine egal cu (D). Astfel, volumul folosirii mâinii de lucru este determinat de punctul de intersecţie dintre curbă cererii globale  şi curbă ofertei globale, căci acesta este punctul la care profiturile scontate de întreprinzători vor fi maximizate. Mărimea lui (D) la punctul de pe curbă cererii globale unde ea este intersectată de curbă ofertei globale, o vom numi cerere efectivă, întrucât această este esenţă teoriei generale a folosirii mâinii de lucru, pe care ne-am propus s-o înfăţişăm; capitolele următoare vor fi consacrate în mare parte examinării diferiţilor factori de care depind aceste două funcţii” Este vorba de funcţiile ofertei şi cererii globale, care, conform Legii Say, se egalizează de la sine, iar preţul global de cerere al producţiei în ansamblu este egal cu preţul ei global de oferta la orice volum al producţiei, fapt care ar echivala cu observaţia că deplină ocupare nu întâmpina nici un obstacol.^[2]

Cea mai importantă dintre variabilele endogene pentru funcţionarea economiei de piaţă este după părerea lui J.M. Keynes cererea efectivă de mărfuri (D) deoarece de nivelul şi modificarea ei depind modificarea celorlalte variabile, interdependenţă lor reciprocă stand sub influenţă variabilelor exogene.

Variabilele exogene sau determinante constau dintr-o serie de rate (proporţii) date cu privire la comportamentul agenţilor economici, atât în calitate de consumatori (înclinaţia spre consum), cât şi în calitate de întreprinzători (eficientă marginală a capitalului şi rată dobânzii). Înclinaţia spre consum este privită că un raport între consum şi venit (în expresie medie C/Y) sau dintre sporul de consum şi sporul de venit (înclinaţia marginală spre consum DC/DY) cu reversul ei - înclinaţia spre economii, în expresia medie S/Y şi în expresie marginală DS/DY; eficientă marginală a capitalului sau procentul de profit obţinut la ultima investiţie; rată dobânzii sau procentul de dobânda plătit pentru capitalul luat cu împrumut.^[3]

Atunci când starea tehnicii, a resurselor şi a costului factorial pe unitatea de ocupare a forţei de muncă sunt date, volumul ocupării depinde în fiecare întreprindere şi ramură, cât şi pe ansamblu, de volumul de încasări pe care întreprinzătorii scontează să-l obţină de pe urmă volumului respectiv de producţie. Întreprinzătorii sunt interesaţi să stabilească volumul ocupării la nivelul la care ei scontează că vor obţine profitul maxim. Încasările depind de cerere (nivel şi structura).

Funcţia ofertei globale, dacă se notează preţul global de oferta (Z) al producţiei obţinute când se folosesc (N) persoane, este:

Z = F(N)

Funcţia cererii globale este D = f(N), unde D reprezintă volumul de încasări pe care întreprinzătorul scontează să-l obţină folosind N persoane.

Propozitii ce rezuma teoria generala elaborata de Keynes

1. Dependenţa salariului nominal şi real de volumul ocupării mâinii de lucru, în cazul în care starea tehnicii, a resurselor şi a costurilor sunt date;
2. Dependenţă raportului dintre cheltuielile scontate pentru consumul neproductiv D1 şi venitul colectivităţii, de înclinaţia spre consum. Consumul ţine de nivelul venitului global, dependent la rândul sau de nivelul ocupării (N), exceptând cazurile în care au loc variaţii ale înclinaţiei spre consum.^[4]
3. Mărimea lui N, pe care întreprinzătorii decid să-l folosească, depinde de suma cererii D. Cererea efectivă este formată din cheltuieli pentru bunuri D1 şi cele pentru investiţii D2 , deci:

D = D1 + D2

4. Întrucât D1 + D2 = D = F(N), în care F este funcţia ofertei globale şi întrucât  D1 este o funcţie de N pe care o scriem l(N) şi care depinde de înclinaţia spre consum, rezultă că F(N) -l(N) = D2.
5. Drept urmare, volumul ocupării în stare de echilibru depinde:
6. de funcţia ofertei globale F;
7. de înclinaţia spre consum l;
8. de volumul investiţiilor D₂

2. Relatiile dintre variabilele mentionate sunt redate cu ajutorul unui sistem de ecuaţii şi inegalităţi, cu roluri foarte diferite, ecuaţii de comportament (funcţiile), ecuaţia fundamentală a modelului, ecuaţia de echilibru, expresii matematice ale diferitelor forme de dezechilibru etc.

În capitolul 8 al 'Teoriei generale', J.M. Keynes precizează că tema principala a investigaţiilor lui şi scopul final al analizei pe care o întreprinde este 'de a descoperi ce anume determina volumul ocupării mâinii de lucru'. Keynes formulează părerea că, numărul de muncitori care găsesc de lucru (N), depinde de cererea efectivă de mărfuri (D) sau încasările întreprinzătorului din vânzarea producţiei, respectiv de cererea solvabilă potrivit funcţiei N=f(D).             Ţinând seama de structura cererii de mărfuri şi de relaţia cererii efective cu volumul şi preţul ofertei (Z), respectiv cu mărimea venitului global (Y), Keynes ajunge la concluzia că, dacă suma consumului final global (C) şi a investiţiilor globale (I) este egală cu venitul global (Y) atunci economia este în echilibru, situaţie exprimată sintetic prin ecuaţia fundamentală a modelului sau, anume C + I = Y. Întrucât, în realitate, în economie predomină dezechilibrul, Keynes exprimă această relaţie sub formă C + I < Y ceea ce arată că încasările sunt mai mici decât producţia oferită, că cererea globală de bunuri finale (C) şi bunuri pentru investiţii (I) este mai mică decât oferta Y şi Z, că o parte din producţie nu se putea vinde şi, implicit o parte din muncitori nu găseau de lucru, persistă şomajul involuntar.^[5]

În căutarea unei explicaţii şi a unor soluţii Keynes examinează cele două componente ale cererii, ţinând seama de unele decizii ale agenţilor economici, care întârzie vânzarea întregii producţii şi realizarea cerinţei care decurge din ecuaţia fundamentală a modelului sau. Astfel, el arată că dacă se scade consumul final global (C) din venitul global (Y), rămâne o parte neconsumată din acest venit, respectiv economiile (S), ajungând la ecuaţia de definiţie  S=Y – C.

Dacă partea economisită din venitul global ar fi egală cu investiţiile s-ar putea realiza echilibrul economic şi ar putea să crească ocuparea mâinii de lucru,  S = I fiind considerată ecuaţia de echilibru. În realitate, observă Keynes, nu tot ce se economiseşte sau se acumulează este automat investit, iar S > I exprimă persistenţa dezechilibrelor din economia contemporană, dificultăţi în vânzarea unei părţi din mărfurile oferite pe piaţă şi implicit, menţinerea sau chiar creşterea şomajului involuntar. Rezultă totodată, că una din cauzele esenţiale ale dezechilibrelor din economia contemporană o constituie ponderea mare a economisirii (acumulării) în venitul global.

Alte cauze derivă din prezenţa şi rolul banilor în economia de piaţă, îndeosebi, din consecinţele modificării cantităţii lor asupra altor variabile şi combinarea acestor consecinţe cu o serie de înclinaţii psihologice ale oamenilor sau ale anumitor grupuri de agenţi economici.

3. Parametrul, „multiplicatorul investitional” (K). Multiplicatorul investiţiilor sau principiul de multiplicare sau efectul multiplicator este una din realizările principale ale macroeconomiei contemporane. Multiplicatorul investiţiilor (K) este raportul dintre creşterea nivelului producţiei sau al venitului (ΔY) şi creşterea iniţială a investiţiilor (ΔI):

K =  ΔY/ΔI

Dacă se are în vedere că: ΔI = ΔY – ΔC, atunci  K = ΔY/ΔY – ΔC; divizând numărătorul şi numitorul cu ΔY, se obţine: K = 1/1 – ΔC/ΔY.

Deoarece ΔC/ΔY este înclinaţia marginală spre consum (c'), valoarea multiplicatorului de investiţie este egală cu: K = 1/1 – c' sau notând cu (s) înclinaţia marginală spre economii unde s’ = ΔS/ΔY şi, dacă ţinem seama de relaţiile dintre înclinaţia marginală spre consum şi economisire c’+s’ =1,  rezultă că se poate scrie: K = 1/s. Deoarece 01, de unde şi numele de multiplicator. Astfel, valoarea multiplicatorului investiţiilor este cu atât mai mare, cu cât înclinaţia marginală spre consum este mai ridicată sau cu cât înclinaţia marginală spre economisire este mai scăzută. Multiplicatorul investiţiilor este egal cu inversul înclinaţiei marginale spre economii.

„Principiul general al multiplicatorului - scrie Keynes - este acela căruia trebuie să ne adresăm când căutăm o explicaţie a modului în care fluctuaţiile mărimii investiţiilor reprezentând o parte comparativ mică a venitului naţional, sunt capabile să genereze fluctuaţii ale volumului total de ocupare şi ale venitului global, de o amplitudine mult mai mare decât propria lor amplitudine”^[6]

Conţinutul şi semnificaţia unor modele neokeynesiste şi postkeynesiste de creştere economică

• Teoriile neokeynesiste despre creşterea economică din perioada postbelică au că punct de plecare şi că temelie modelul Harrod-Domar care a rezultat din preocuparea de dinamizare a modelului keynesist. Acest model se bazează pe lucrările economistului britanic Roy F. Harrod (1900÷1978) 'Spre o teorie economică dinamică' (1948), 'Spre o nouă politică economică' (1967) şi 'Dinamică economică' (1973), precum şi pe lucrarea economistului nord-american Evsei Domar 'Eseuri despre creşterea economică' (1957). Analiză dinamică întreprinsă de Harrod şi Domar a urmărit două aspecte teoretice:
• să explice relaţia cantitativă de natură tehnico-economică dintre diferitele variabile ale modelului de creştere economică folosit de ei;
• să identifice diferite tipuri de rate ale creşterii în funcţie de obiectivele urmărite atât de agenţii economici individuali, cât şi de societate în ansamblul ei.

Modelul de crestere economica Harrod-Domar, a fost construit cu ajutorul variabilelor endogene: venit (Y), investiţii (I), economii (S), capital (K), rată de creştere a venitului (G), precum şi cu ajutorul variabilelor exogene: creşterea populaţiei, progresul tehnic şi nivelul productivităţii muncii, denumite şi condiţii fundamentale ale creşterii. Autorii folosesc doi parametri noi, respectiv, coeficientul capitalului şi eficientă investiţiilor care permit evidenţierea relaţiei funcţionale dintre creşterea investiţiilor şi creşterea venitului, ţinând seama atât de volumul economiilor posibile, cât şi de tipul de tehnică existent şi, deci, de costul ei în raport cu sporul venitului cu o unitate.

Coeficientul capitalului în expresie medie (c) şi marginală (Cr) a fost folosit de R.F. Harrod pentru a determina cât capital suplimentar este necesar pentru a obţine sporirea producţiei, respectiv a venitului (Y) cu o unitate, potrivit relaţiilor:

c =  K/Y ;        Cr =  I/DY

Eficientă investiţiilor în expresie marginală (d) este un parametru folosit de E. Domar pentru a determina cât produs sau venit se poate obţine pe unitatea de capital suplimentar investit  d = DY/I.

Cei doi parametrii exprimă în forme diferite aceeaşi relaţie între creşterea investiţiilor şi creşterea venitului, pornind însă de la repere diferite; Harrod are că punct de plecare sporul de venit, încercând să determine cu cât trebuie să crească volumul capitalului pentru atingerea obiectivului (creşterea economică), iar Domar, are că punct de plecare sporul de capital, încercând să identifice rezultatul care poate fi obţinut (cât de mare este creşterea venitului) pe o unitate de capital suplimentar.

Potrivit modelului Harrod-Domar, creşterea venitului (G = DY/Y) [4] este condiţionată, în principal, de înclinaţia marginală spre economii (s) de care depind disponibilităţile băneşti care urmează să fie investite, precum şi de tehnică existenţa şi costul ei, caracterizate de coeficientul marginal al capitalului în situaţia în care celelalte variabile ale modelului sunt date. Ecuaţia fundamentală a modelului Harrod-Domar este: G = s/Cr. Această ecuaţie evidenţiază legătură direct proporţională dintre creşterea economică şi ponderea acumulării în venitul naţional.

Modelul Harrod-Domar şi teoria corespunzătoare a creşterii economice încearcă să explice instabilitatea economiei contemporane de piaţă în decursul timpului. R.F. Harrod distinge două tipuri diametral opuse de rate ale creşterii economice, respectiv, rată garantată (Gw) şi rată naturală (Gn).

Rata garantată a creşterii economice (Gw) este aceea care satisface interesele întreprinzătorilor, chiar dacă nu asigura folosirea deplină a tuturor factorilor de producţie (îndeosebi a mâinii de lucru), presupunând existenţa şomajului.

Rată naturală a creşterii economice (Gn) este aceea care asigura folosirea tuturor factorilor de producţie disponibili, dar s-ar putea să nu satisfacă interesele întreprinzătorilor.

Rată reală de creştere (G) nu coincide, de regulă, cu nici una din cele două rate posibile, în principiu, poate să fie mai mare sau mai mică decât rată garantată şi este de regulă mai mică decât rată naturală. Oscilaţia ratei reale în jurul sau între rată garantată şi rată naturală, exprimă după părerea lui Harrod, instabilitatea economiei contemporane de piaţă; când rată reală este mai mică decât rată garantată (G < Gw), există recesiune; când rată reală este mai mare decât rată garantată (G > Gw) afacerile merg bine, economia este în expansiune; când rată garantată este mai mică decât rată naturală (Gw < Gn), există şomaj.

Pentru atenuarea acestor oscilaţii, pentru corectarea unor insuficiente sau excese în cererea efectivă de mărfuri pe piaţă, în mărimea economiilor, a ratei dobânzii şi a cantităţii de bani de pe piaţă, Harrod propune intervenţia statului în economie prin politică de stop and go. Este vorba de folosirea politicii fiscale şi monetare cu scopul de a influenţă comportamentul agenţilor economici individuali în vederea echilibrării variabilelor cu tendinţe divergente.

Când economia este prea „încălzită”, creşte cererea, sporesc investiţiile, cresc veniturile şi salariile, atunci este necesar că statul să frâneze această expansiune prin creşterea impozitelor şi sporirea ratei dobânzii, iar când se constată o stagnare a activităţii economice, cererea de mărfuri pe piaţă este redusă, investiţiile sunt reduse, atunci este necesară stimularea activităţii economice prin reducerea impozitelor, sporirea cantităţii de bani care circulă pe piaţă şi micşorarea ratei dobânzii.

Progresul realizat de Harrod şi Domar în analiză macroeconomică este evident şi remarcabil. Ei au evidenţiat o serie de contradicţii şi situaţii conflictuale care ridică probleme serioase în faţă organismelor economice particulare şi statale^[7]

^[1] J. M. Keynes, Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1970,  p.58

^[2] CONSTANTINESCU, N. N., Dileme ale tranziţiei la economia de piaţă, Bucureşti, Editura AGER-Economistul, 1992, pag. 64

^[3] J. M. Keynes, Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1970,  p.59

^[4] J. M. Keynes, Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1970,  p.60

^[5] J. M. Keynes, Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1970,   p.63

^[6]J. M. Keynes, Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1970,   p.65

^[7] J. M. Keynes, Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1970,   p.66