În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Cuprinde economia de piaţă în care alături de secolul privat se implică în economie şi statul. Intervenţia statului este variată în funcţie de ideologia economică şi politică guvernului;

Se realizează prin diferite politici economice dar şi prin sectorul public şi mai ales printr-o planificare orientativă

Este întâlnit în: Franţa, Italia, Spania; planificarea orientativă se face liberativ

Economiile de acest tip sunt economiile concurenţiale dar statul joacă un rol important şi intervine şi prin politici: industriale, agricole, fiscale.

În marea majoritate a documentelor emise de organismele europene se face referire la modelul social european. Acest model se doreşte a fi, mai presus de toate, o treaptă finală ce caracterizează evoluţia contemporană a Europei înspre modernitate. Ca atare, un asemenea model, după care ar trebui să funcţioneze (bine!) economia europeană, identifică deziderate precum convergenţa economică şi coeziunea multidimensională (cultu-rală, socială etc). Ba mai mult, se consideră că principiile pieţei libere sunt căzute în desuetudine, dacă nu chiar retrograde. Se subliniază faptul că, „astăzi, mecanismele modelului european au evoluat, inclusiv din perspecti-va atitudinii teoretice, de la piaţa spontană la reglementarea pieţei. Saltul a însemnat subordonarea pieţei funcţiei comunitare pentru a se consolida finalitatea socială a sistemului" (Dinu, 2005:9).

Acest subcapitol oferă o altă perspectivă asupra viabilităţii econo-mice şi sociale a constructivismului european. Argumentele pe care le vom invoca nu sunt nicidecum unele negativiste. A furniza argumente împotriva intervenţiei guvernamentale, a tarifelor protecţioniste, a subvenţionării diferitelor grupuri privilegiate nu este totuna cu a fi negativişti!

Asemenea idei au o puternică încărcătură „pozitivă", ele fiind exemple menite să favorizeze libertatea şi prosperitatea, şi a căror pertinenţă ştiinţifică apriorică este de netăgăduit[1]

Ceea ce ne propunem este aşadar o critică „constructivă" (nu constructivistă!) a aranjamentului instituţional ce stă la baza modelului european. Încercarea organismelor europene de a „resuscita" şi chiar perfecţiona practicile reglementării şi de a promova intervenţionismul, fie el şi „raţionalizat", este în detrimentul marii majorităţi a europenilor şi, deopotrivă, o încercare sortită eşecului în lumea modernă, una deschisă şi globalizată.

Economiile europene continentale au câteva trăsături distinctive în raport cu cele anglo-saxone, care sunt considerate „liberale" (evident, prin ignorarea adevăratei semnificaţii economice a libertăţii):

  • ponderea sectorului public (în prezent cca. 47% din PIB) şi un rol important al întreprinderilor de stat („servicii de interes general");
  • un amplu sistem al asistenţei sociale (o medie de cca. 28% din PIB);
  • reglementări excesive privind relaţiile de muncă, coroborate cu rolul important al partenerilor sociali în procesul de guvernare şi în menţinerea păcii sociale;
  • anumite practici fiscale comune;
  • diferite caracteristici comune, precum mobilitate scăzută a forţei de muncă, o relativă subdezvoltare a pieţei de capital, stimulente reduse privind manifestarea antreprenorială.

Din perspectivă strict politică, modelul social european este un instrument a cărui utilitate constă în (a) construirea unei identităţi euro-pene comune şi în (b) justificarea iniţiativelor comunitare de a proteja acest model. Devine tot mai evident faptul că ideea „modelului social european" este elementul-cheie în încercarea de a contura o identitate europeană împotriva celorlalte ţări şi a „ameninţărilor" venite din partea unor economii precum China, India, SUA şi a căror concurenţă economică este amplificată de fenomenul globalizării.[2]

De asemenea, aşa cum am subliniat anterior, promovarea acestui model reprezintă şi un element justificativ pentru diferitele politici şi programe comunitare. De altfel, proiectele Comisiei Europene nu ar avea nicio justificare pertinentă dacă principiul subsidiarităţii ar fi luat în considerare cu seriozitate. Spre exemplu, recent invocatele fonduri europene de atenuare a efectelor globalizării sunt un mesaj politic către europeni pentru a privi globalizarea ca pe un fenomen negativ faţă de care trebuie protejaţi şi compensaţi financiar.

Urmărind punerea în funcţiune a visului social european, eurocraţii îşi dovedesc „inspiraţia intelectuală" prin dezvoltarea diferitelor programe şi procese pe care UE le coordonează: Agenda Lisabona, procesul Cardiff, procesul Luxemburg şi procesul Köln - toate fiind caracterizate prin aşa-numita open method of coordination. Deşi ar putea fi considerate bine-intenţionate, asemenea procese au multiple efecte economice şi politice negative. Agenda Lisabona este poate cel mai bun exemplu al discrepanţei dintre extazul manifestat de organismele europene cu privire la viitorul Uniunii şi agonia realităţii.

În 2000, Consiliul European (întrunit la Lisabona) a adoptat o serie de măsuri considerate necesare construirii „celei mai competitive economii a cunoaşterii din lume". Binomul central al acestei strategii este dat de două dimensiuni: economică şi socială. Un an mai târziu, la Gothenburg, acestora li s-a alăturat şi o a treia dimensiune, cea ecologică. Comentând dezideratele incluse pe Agenda Lisabona, Romano Prodi (2000:51) admitea faptul că „cea dintâi provocare la adresa Uniunii de mâine o va reprezenta găsirea unei soluţii la problemele privind necesitatea compatibilizării sistemelor de securitate socială şi de relaţii industriale ale statelor membre, respectând în acelaşi timp obligaţiile pe care competitivitatea internaţională le impune Europei". Iată, deci, că marea provocare la adresa Uniunii Europene este găsirea unor soluţii la problemele sociale fără a pune în pericol performanţa economică, în contextul competiţiei economice acerbe, mai degrabă în afara decât în interiorul Europei.

În plan economic, strategia urmăreşte majorarea cheltuielilor publice şi private aferente activităţii de cercetare-dezvoltare. Reţeta propo-văduită de UE pentru construirea „celei mai competitive economii a cunoaşterii din lume" se fundamentează pe aşezarea activităţii de cercetare-dezvoltare în centrul reţetei de dezvoltare. Inovaţiile şi progresul tehnic sunt privite, adesea prin neglijarea determinantelor lor instituţionale, ca fiind motorul progresului economic. Însă orgoliul politicienilor europeni, de a nu rămâne simpli spectatori la reuşitele americane în domeniul cercetării îi determină pe aceştia să ignore realităţi economice fundamentale şi să fixeze ţinte strategice precum alocarea până în 2010 a 3% din PIB pentru inovare şi cercetare-dezvoltare.

În opinia organismelor europene, succesele unor ţări precum Finlanda sau Danemarca sunt considerate argumente relevante pentru direcţionarea cu predilecţie a fondurilor comunitare către cercetare şi ino-vare. În realitate însă, inovaţia nu poate fi planificată. Nici firmele, şi nici guvernele nu se pot angaja să realizeze, spre exemplu, un anumit număr de inovaţii pe lună

Prin urmare, „crearea şi asigurarea unei societăţi informaţionale pentru europeni" până în 2010, conform Agendei Lisabona, este un exemplu de ideal fundamentat holistic pe care UE nu-l poate duce la înde-plinire în condiţiile actualului aranjament instituţional. Am amintit anterior de preocuparea pentru alocarea de fonduri comunitare pentru activitatea de cercetare-dezvoltare. Este cunoscut totuşi faptul că organismele UE aprobă numai acele proiecte de cercetare care sunt incluse în ariile de interes identificate de birocraţii europeni.[3]

Dar cum rămâne cu dependenţa pe care întreprinzătorul privat ar trebui să o aibă faţă de satisfacerea dorinţelor consumatorului şi nu faţă de satisfacerea dorinţelor politicienilor de la Bruxelles? Intervenţia şi finanţa-rea guvernamentală este de natură să modifice stimulentele întreprinză-torilor privaţi, cultivând manifestarea comportamentului rent-seeking.

Analiza noastră privind modelul european scoate în evidenţă faptul că, la Bruxelles, politica este deasupra argumentelor economice. Politicile care au eşuat în trecut şi care sunt îndreptate către reforme mai puţin nepopulare (ex. reglementări privind mediul înconjurător), precum şi implicarea pronunţată a UE în sectoarele considerate strategice (de exem-plu cercetare) rămân în continuare în topul Agendei Lisabona. În acelaşi timp, schimbările orientate către reducerea substanţială a fiscalităţii concomitent cu reducerea cheltuielilor publice nu sunt deloc amintite în discursurile politicienilor europeni.

De asemenea, strategia Lisabona vizează asigurarea unui climat favorabil afacerilor şi creşterea flexibilităţii forţei de muncă, astfel încât să asigure o dezvoltare economică „sănătoasă" în UE. Totuşi, actualmente, în planul funcţionării sistemului european îşi găsesc locul ezitările, ceea ce antrenează dificultatea menţinerii ţintelor actuale. „Progresele reduse înregistrate în direcţia implementării strategiei modelului european - Strategia de la Lisabona, precum şi criza Pactului de Stabilitate şi Creştere, sunt exemple ale funcţionării precare a marii construcţii europene, fixarea unor obiective ambiţioase precum inovaţie, coeziune socială, creştere economică, ocupare deplină, fără a dispune de instrumentele corespunzătoare, măreşte distanţa dintre scop (politică) şi realitate, mai ales într-un mediu economic recesionist" (Dinu, 2005:93).

Din moment ce se sugerează că UE nu a identificat încă instrumen-tele corespunzătoare, ne întrebăm firesc, care ar fi totuşi acel set de politici capabile să ajusteze miraculos decalajul existent?

Raportul Kok din 2005 vine să confirme carenţele apărute în atingerea visului european, evidenţiind faptul că multe ţări înregistrează serioase decalaje faţă de ţintele Lisabona. Paradoxal, după prezentarea acestui semi-eşec, organismele europene nu au considerat de cuviinţă să recunoască faptul că direcţiile acestei strategii sunt complet greşite, ci au perseverat cu relansarea Strategiei Lisabona, cu implementarea altor măsuri şi politici considerate mai potrivite şi mai eficiente în vederea atingerii dezideratelor iniţiale[4]

Totuşi, în ciuda eforturilor Comisiei de a readuce la viaţă Agenda Lisabona, noile obiective politice sunt tot atât de realiste pe cât au fost şi cele iniţiale. Conform ultimelor previziuni, creşterea economică medie în zona Euro nu pare a depăşi în perioada următoare nivelul de 2-3%, iar discrepanţele sociale sunt tot mai adânci. Prin urmare, în loc ca europenii să aibă parte de prosperitate economică şi de reducere a gradului de sărăcie, au mai degrabă parte de opusul acestora.

Pe de altă parte, exemplul reformelor pro-piaţă promovate de Irlanda îşi dovedesc încă o dată roadele în comparaţie cu ţări recunoscute ca fiind welfare states (Suedia şi celelalte ţări nordice). Între 1995 şi 2004, veniturile celor mai săraci 10% din populaţia irlandeză au crescut de opt ori mai mult decât în ţări ca Suedia.

În cazul Marii Britanii, creşterea venitu-rilor aceleiaşi categorii a fost de şase ori mai mare în comparaţie cu evoluţia din Suedia (Mullally, 2006:9). Aşadar, ca urmare a evoluţiei înregistrate, cu un grad mai mic al sărăciei în rândul populaţiei, Irlanda şi Marea Britanie au depăşit pentru prima oară în istorie o ţară precum Suedia.

În planul relaţiilor de muncă, prin Agenda Lisabona, organismele comunitare îşi propun un deziderat ambiţios: „locuri de muncă şi oportunităţi pentru toţi europenii!". Prin urmare, relansarea creşterii economice în zona Euro este legată de crearea de locuri de muncă. Însă problema fundamentală a acestui demers european este că procesul creş-terii economice este cauză (şi în acelaşi timp efect) al creării de locuri de muncă în sectorul privat, şi nu a locurilor de muncă „inventate" cu orice preţ, prin intermediul programelor guvernamentale. Impozitarea necesară sporirii fondurilor la bugetul comunitar face să nu apară niciodată pe piaţă acele locuri de muncă ce ar fi fost create în absenţa diminuării, prin impozitare, a capitalului proprietarilor de drept[5]

Statisticile comparative privind nivelul şomajului vin să confirme lipsa de eficienţă a programelor europene de ocupare a forţei de muncă. Datele Eurostat relevă faptul că Europa este caracterizată prin cea mai ridicată rată a şomajului pe termen lung. Din graficele următoare se observă că rata şomajul în zona Euro este de aproape 6 ori mai mare decât în SUA şi de patru ori mai mare decât cea înregistrată în Marea Britanie.

Rata şomajului pe termen lung, 2004 (%)

Analizând datele privind rata şomajului în 2005, observăm că există totodată diferenţe notabile între ţările membre. În timp ce ţări precum Germania şi Franţa se confruntă cu rate ridicate ale şomajului (de aproape 10%), Suedia înregistrează 6,3%, iar Olanda sau Irlanda dispun de un şomaj sub rata sa naturală (4,6%, respectiv 4,2%).  

Rata şomajului în ţări membre OECD, 2005 (%)

În opinia noastră, sunt foarte puţine de făcut în condiţiile actualului aranjament instituţional construit pe fundamentele sociale ale statului bunăstării şi mai puţin pe cele ale economiei de piaţă.

Creşterea economică - considerată în mod greşit un atribut predi-lect politic - este un proces ce are la bază acţiunile milioanelor de indivizi ce muncesc şi trăiesc în interiorul graniţelor Uniunii. Un principiu econo-mic fundamental spune că „stimulentele contează". Iar dacă aceste stimu-lente nu sunt orientate către un comportament productiv, antreprenorial, ci către unul bazat pe redistribuire şi asistenţă socială, nu trebuie deloc să ne mire decalajele de productivitate înregistrate de europeni în comparaţie cu alte zone de pe glob[6]

Este deci necesar ca, în demersul critic privind modelul social european, să aducem în discuţie perspectiva statului bunăstării promovat de organismele europene. Producţie deficitară, ocupare redusă a forţei de muncă, săptămână de lucru redusă, fiscalitate ridicată sau reglementări stufoase sunt doar efecte ale promovării şi menţinerii „generosului" sistem welfare. În opinia noastră, singura soluţie viabilă pe termen lung în atingerea unor ţinte precum creşterea locurilor de muncă şi a capacităţii de inovare la nivel european este oferirea de stimulente puternice în favoarea afirmării acţiunilor antreprenoriale. Dar, probabil, după cum se poate intui, asemenea abordare necesită un mediu de afaceri prietenos, cu fiscalitate redusă şi reglementări legislative adecvate, ceea ce nu concordă - cel puţin actualmente - cu interesul „comunitar" al birocraţilor europeni.

În contextul actual, un alt „călcâi al lui Ahile" al reformelor din UE este piaţa serviciilor. În domeniul serviciilor, „Directiva Bolkestein" - după numele iniţiatorului, fostul comisar european pentru Piaţa Internă şi Servicii, Frederik Bolkestein - este una dintre ultimele rezoluţii adminis-trative majore ale Comisiei Europene cu privire la reglementarea pieţei interne. Menirea „directivei" era aceea de a institui pe piaţa serviciilor din UE aceeaşi libertate ca şi cea de pe piaţa bunurilor. Însă aceasta a sfârşit doar cu „oferirea unui damf reformist de «liberă circulaţie», pe o piaţă internă pe care redutele protecţioniste ale statului bunăstării, deşi în agonie, îşi perpetuează conflictual status-quo-ul"

Deşi libera circulaţie a forţei de muncă şi a serviciilor reprezintă principii statuate încă din 1957 în Tratatul de la Roma, care a pus bazele UE, în realitate însă, atât muncitorii, cât şi prestatorii de servicii care vor să opereze în afara ţării de origine se confruntă în practică cu nenumărate obstacole sociale, legislative sau birocratice.

Directiva Bolkestein îşi propunea, la origine, să înlăture toate barierele birocratice din calea liberei circulaţii a unor firme prestatoare de servicii. Scopul era, aşadar, acela ca firmele să nu fie obligate să cunoască toate legislaţiile naţionale din UE. Mai exact, tot ce ţine de contracte, de condiţiile de angajare şi de salarizare s-ar fi supus legislaţiei din ţara de origine. Principiul de bază („principiul ţării de origine") este acela că, dacă un furnizor de servicii este suficient de bun pentru un stat membru, atunci el este suficient de bun să funcţioneze în oricare alt stat membru[7]

Susţinătorii directivei Bolkestein arată totodată că, în final, cel mai mare beneficiar al iniţiativei va fi consumatorul european care, graţie concurenţei sporite dintre furnizori, va beneficia de servicii mai bune şi mai ieftine. Adversarii proiectului legislativ, botezat de aceştia „directiva Frankenstein", sunt îngrijoraţi la gândul că aplicarea directivei va contribui la diluarea protecţiei sociale din statele bogate ale UE, sub presiunea influxului de mână de lucru ieftină din Est .

În vestul Europei, sindicatele şi social-democraţii, în primul rând, au considerat că această directivă ar putea duce la un veritabil dumping social, prin faptul că ar pune în concurenţă diferitele sistemele de securitate socială din ţările Europei, în beneficiul noilor veniţi în Uniune, ale căror exigenţe de „welfare" nu sunt atât de pronunţate. Iată, aşadar, că aranjamentul care stă la baza actualei „pieţe unice" europene nu are nimic în comun cu principiul concurenţei,  adică manifestarea liberă a proprietăţii private legitim constituită. În plus, cele mai aprinse obiecţii ale sindicaliştilor exprimă temerea că noua lege va submina salariile mai mari şi standardele în domenii precum asigurările de sănătate sau siguranţa muncii, realizări obţinute în zeci de ani de rent-seeking legislativ şi paterna-lism de stat (Marinescu, 2006).

Viziunea promovată de organismele comunitare în domeniul agriculturii este încă un exemplu al adversităţii în faţa reformării pe princi-piile pieţei. Dacă există într-adevăr un sector de producţie în care progresul pieţei unice este puternic dependent de liberalizarea comerţului interna-ţional, atunci acesta se numeşte agricultură. Prin instrumentele sale, politica agricolă comună (PAC) poate fi privită ca o barieră instituţională în calea dezvoltării şi eficientizării acestui sector. De altfel, aşa-numita flexibilizare a PAC din 2003 oferă o perspectivă elocventă asupra rigidităţii la reformă ce predomină întreg aranjamentul european. Această flexibi-lizare a constat în reducerea protecţiei tarifare medii cu doar două puncte procentuale, de la 57% la 55%, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al subvenţiilor şi al preţurilor de intervenţie (OECD, 2004).

Ineficienţa, lipsa de competitivitate a produselor europene şi complexitatea problemelor cu care se confruntă UE ca urmare a menţinerii PAC au fost recunoscute deschis de către comisarul european responsabil pentru comerţul internaţional, Peter Mandelson. La negocierile purtate în cadrul Rundei Doha, acesta a afirmat că este foarte probabil ca negocierile să eşueze deoarece UE „nu va putea face faţă puternicei concurenţe din partea unor producători agricoli competitivi ce provin din ţări precum Brazilia, Noua Zeelandă, Australia sau SUA".

Dar pentru cine se teme comisarul european dacă s-ar renunţa la practicile protecţioniste şi, implicit, dacă s-ar încuraja concurenţa pe piaţa comună? Pentru consumatorii europeni în niciun caz. Din contră, ei sunt cei care plătesc actualmente preţuri mai mari pentru produsele agricole ca urmare a impunerii unor preţuri minime. Se apreciază că un consumator european plăteşte în prezent cu aprox. 42% mai mult pentru bunurile agricole decât dacă ar fi abandonate practicile protecţioniste (Tupy, 2005).[8] Practicile asistenţiale sub forma subvenţiilor, preţurilor minimale sau achiziţiilor publice sunt însă pe placul breslei fermierilor. Spre exemplu, în 2004, ajutorul în domeniul agricol la nivelul ţărilor OECD s-a cifrat la cca. 280 mld. $, din care aproape jumătate (133 mld.$) a fost oferit de UE. Mai mult, conform documentelor OECD, cei mai mari fermieri europeni (şi care reprezintă 20% din total) sunt beneficiarii a aproximativ 80% din subvenţiile comunitare.

Un alt aspect ce merită atenţie este cel legat de cotele de producţie. Este lesne de înţeles că practicarea preţurilor de intervenţie (minimale), superioare preţului pieţei, îi stimulează pe agricultori în a creşte producţia de bunuri. Corecţia decisă de Bruxelles a fost nu renunţarea la o asemenea măsură intervenţionistă, ci una care s-a înscris pe aceeaşi linie de gândire. Drept efect, „pentru a preveni ca piaţa să producă în exces", în anii 1980 au fost introduse cotele de producţie pentru o serie de produse agricole: lapte, legume, fructe, zahăr, banane, ulei de măsline, tutun etc.

Aceste cote sunt stabilite anual la nivel comunitar, apoi se negociază şi se repartizează pe ţări şi ulterior pe ferme individuale. Nu putem să nu remarcăm că înclinaţia către planificare şi impunere a unei anumite producţii a birocraţilor europeni devine tot mai asemănătoare cu planificarea producţiei experimentată de regimurile de tip sovietic. De altfel, Vladimir Bukovschi (2006:20), în cartea sa Uniunea Europeană... o nouă URSS?, oferă câteva argumente puternice în a demonstra că proiectul iniţial european, centrat pe o „Piaţă Comună de state libere şi suverane, s-a transformat încetul cu încetul în schiţa unei noi URSS, una diferită de cea veche, mai soft şi pe deplin compatibilă cu ideile dominante ale epocii noastre, pe care le deturnează în vederea construirii unui sistem final la fel de patogen şi liberticid precum modelul ei".

Aflate în strictă interdependenţă, politica agricolă şi cea comercială sunt departe de principiile şi tratatele pe baza cărora ar trebui să funcţioneze. Spre exemplu, principiul care guvernează politica comercială a UE, în conformitate cu Tratatul de la Maastricht, este cel al unei „economii de piaţă deschise cu liberă concurenţă". În practica efectivă, desigur, asta nu înseamnă că birocraţii Comisiei Europene au renunţat la adoptarea de măsuri protecţioniste ca o simplă consecinţă a respectivei prevederi (Pelkmans, 2003:249). Mai mult, se observă că tot mai multe bariere comerciale sunt aplicabile chiar în interiorul pieţei interne şi nu neapărat la frontierele Uniunii.[9] Un alt exemplu la îndemână este piaţa muncii. Reticenţa manifestată de majoritatea ţărilor europene cu privire la deschiderea pieţei muncii pentru noii membri ne lasă să înţelegem că actuala construcţie europeană încalcă tot mai mult principii precum libera concurenţă şi libera circulaţie, principii care de altfel au reprezentat, parcă din vremuri demult apuse, fundamentul construcţiei europene.

Demersul actual la nivelul organismelor europene poate fi descris ca o formă concentrată de iniţiativă politică în a construi un stat unic euro-pean. Numai că acest stat imaginat de eurocraţi are la bază aceleaşi politici publice, aceleaşi constrângeri legislative, aceleaşi principii de impunere fiscală precum cele de la nivel naţional. Singura diferenţă dintre politicile naţionale şi cele supranaţionale constă în gradul în care sunt implementate, iar nu în tipul acestora. Dacă ţări din Europa au înregistrat prosperitate economică şi pace socială în trecut, aceasta se datorează, în principal, competiţiei existente la toate nivelele: între actorii mediului de afaceri, între guverne naţionale, între sisteme legislative, între sisteme de învăţământ etc. „Secretul succesului a fost diversitatea necesară competiţiei dinamice. Aceasta a condus la temperarea intervenţiei guvernamentale, la respectarea drepturilor de proprietate privată, care, la rândul lor, au contribuit la creştere economică şi prosperitate. Succesul major al Europei a fost acela că puterea centralizată nu a reuşit să se cristalizeze", arată Radnitzky (1990:4).

Modelul statului bunăstării adoptat în UE arată în mod clar că economia europeană postbelică a fost şi rămâne în continuare una aplecată către „responsabilităţi" sociale. Şi cu cât modelul european este mai „aplecat" către social, cu atât mai numeroase şi mai grave sunt problemele sociale. Mai mult, se consideră, în mod nefast, că ampla construcţie europeană urmăreşte un transplant de prosperitate dinspre nucleul dur (Germania şi Franţa) către zonele periferice şi economiile emergente. Dar care „prosperitate"? Acea „prosperitate" definită prin rate record ale şomajului, prin vaste scheme de redistribuire etatistă a unor venituri bugetare care cresc tot mai anemic ca urmare a unei creşteri economice precare? Trebuie să recunoştem că, de fapt, ceea ce se difuzează se dovedeşte a fi nu prosperitatea, ci o întreagă structură instituţională având la bază concepţia distrugătoare a statului bunăstării.

Temerile larg răspândite vizavi de fundamentalismul pieţei domină concepţiile anumitor autori, plastic exprimate în sintagme de genul: „Europa are vocaţia plasei de siguranţă socială întinsă sub acrobaţiile tip «zidul morţii» specifice pieţei" (Dinu, 2005:14). Însă, în mod paradoxal, realitatea pe care o traversează Europa devine tot mai profund caracterizată de insecuritate socială. Tulburările sociale recente din Franţa sunt produsul autentic al politicilor europene de asistenţă şi securitate socială. Se dovedeşte, aşadar, că noianul de acrobaţii la care sunt supuşi europenii apare ca efect a tot felul de politici comunitare sau naţionale, politici comerciale protecţioniste, de garantare a locului de muncă sau de acordare a unor drepturi şi beneficii sociale. Prin urmare, zidurile ce trebuie escaladate în mod continuu de europeni sunt nu cele specifice pieţei libere, ci reprezintă produsul dorinţei de mai bine (oare?) a organismelor comunitare, ignorând aproape complet principiile fundamentale ale ştiinţei economice şi libertăţile naturale.

Este evident faptul că, ţările occidentale, sub influenţa unor false teorii economice sau sub presiunea unor grupuri de interese, au săvârşit multe greşeli, iar apoi le-a venit foarte greu să se debaraseze de ele. Adoptarea modelului social se dovedeşte a fi cea mai recentă mare greşeală ale cărei costuri trebuie suportate de populaţia bătrânului continent. Aplicarea măsurilor specifice statului bunăstării a provocat o escaladare în spirală a intervenţiei statului: intervenţia iniţială are ca efect perturbarea mecanismului pieţei şi de aici necesitatea unor noi măsuri care să contracareze efectele nocive ale celei dintâi, şi tot aşa.[10]

Pentru binele europenilor şi pentru diminuarea efectelor sociale negative, birocraţii de la Bruxelles trebuie să înţeleagă cât mai repede faptul că prosperitatea continentului european este rezultatul manifestării activi-tăţii şi creativităţii antreprenoriale, nu al redistribuirii avuţiei în societate.

Modelul european al bunăstării a intrat în criză, iar semnalele încep să devină tot mai accentuate. În acest context, orientarea birocraţilor europeni lasă totuşi să se înţeleagă că nu există doar o singură alternativă la criza europeană. Pe lângă modelul anglo-saxon, mai există un alt model care nu a fost experimentat la scară largă în interiorul Uniunii. Acesta este modelul nordic. Prin urmare, la Summit-ul UE din octombrie anul trecut, se întrevedea posibilitatea ca preşedinţia britanică să fie obligată să aducă în discuţie avantajele modelului scandinav, care se bazează pe o mai mare securitate socială, în comparaţie cu cel englez.

De altfel, nu puţine au fost studiile economice care au făcut propagandă în ultimul timp modelului nordic. Ideea a fost preluată şi de presa scrisă de pe continent. Cotidianul francez Le Monde sublinia recent că „modelul social american este precar. Dar la fel se prezintă şi modelul francez". Conform Le Monde, Europa ar trebui să adopte varianta scandi-navă, ce a combinat cu succes eficienţa economică a modelului anglo-saxon cu beneficiile aranjamentului welfare state al celui continental.

Reticenţa manifestată de organismele comunitare în a adopta măsuri radicale pro-piaţă le determină să închidă parcă ochii la declinul aranjamentului instituţional aplicat în Suedia şi Finlanda. Între anii 1990 şi 1995, şomajul în aceste ţări a crescut de aproape cinci ori, iar situaţia actuală nu arată o ameliorare a performanţelor economice.

Conform datelor OECD, în 1970, Danemarca şi Suedia ocupau locul trei, respectiv cinci, în ceea ce priveşte nivelul PIB/locuitor. În 2003, Danemarca era pe locul şapte, în timp ce Suedia a căzut pe 14 (a se vedea fi-gura de mai jos).

Între 1989-2003, în timp ce Irlanda a cunoscut o creştere de pe locul 21 pe locul 4, Finlanda, care iniţial se situa pe locul 9, a ajuns pe locul 15 în ierarhia mondială.

Evoluţia precară a economiilor scandinave este confirmată şi de incapacitatea acestora de a flexibiliza piaţa muncii şi a crea locuri de muncă. O analiză recentă a OECD arată că între 1981 şi 2003, Suedia şi Finlanda nu au reuşit să creeze noi locuri de muncă în mai bine de două decenii. Ca urmare a unei uşoare flexibilizări a pieţei muncii, Danemarca a reuşit să obţină în tot acest interval o creştere a numărului de locuri de muncă cu 12% în 2003 faţă de 1981.   Flexibilizarea acestei pieţe a însemnat în special creşterea uşurinţei angajatorilor de a concedia personal. Spre exemplu, în industria construcţiilor, termenul de preaviz a fost redus la cinci zile, iar perioada de timp în care disponibilizaţii beneficiază de ajutor de şomaj a fost de asemenea redusă.

Aceste măsuri impopulare au condus la o reducere a şomajului, însă nu într-un grad aşa de mare cum ar fi fost realizată în condiţiile reducerii puternice a presiunii fiscale asupra pieţei muncii. Spre exemplu, între 1990-2005, gradul mediu de impunere fiscală a fost de 55% în Finlanda, 58% în Danemarca şi 61% în Suedia. Aceste niveluri sunt de aproape 1,5 ori mai mari decât media OECD[11]

Exemplul Irlandei este în continuare ignorat de organismele europene în ciuda argumentelor teoretice şi empirice care vin să confirme superioritatea politicilor economice orientate spre piaţă în a asigura şi stimula prosperitatea societăţii. Măsurile de flexibilizare a pieţei muncii, de reducere a fiscalităţii şi de creştere a atractivităţii mediului de afaceri au condus la o creştere a numărului de locuri de muncă cu aproximativ 56% între 1992-2003. Din contră, se sugerează că procesul de catching-up înregistrat de această economie este atributul exclusiv al fondurilor structu-rale europene (pre şi post-aderare) care au fost alocate de la Bruxelles. Dar, dacă aceasta ar fi fost sursa fundamentală ce a stat în spatele exploziei economiei irlandeze, ne putem întreba totuşi de ce această reţetă nu a avut un efect similar şi în alte economii beneficiare ale acestor fonduri europene!

Conflictul major în cadrul Uniunii, într-un orizont de timp nu prea îndepărtat, va avea ca protagonişti pe de o parte, ţări pro-schimbare, care implementează reforme potrivit principiilor economiei de piaţă, iar pe de altă parte, ţări contra-schimbare, care nu doresc abaterea de la actualul sistem economic etatist.

În rândul ţărilor pro-schimbare pot fi incluse atât ţări membre UE15 cât şi ţări care au aderat în 2004. Irlanda, Marea Britanie, Estonia sau Slovacia reprezintă exemple relevante cu privire la implementarea unor reforme pro-piaţă, în special în vederea reducerii semnificative a poverii statului bunăstării şi a abandonării principiilor fundamentale ale modelului social european. În cea de-a doua categorie pot fi incluse ţări precum Germania sau Franţa, care sunt principalii opozanţi ai măsurilor de refor-mare în interiorul UE. Este aşadar de aşteptat ca ţările contra-schimbare să facă apel la ansamblul de seturi de reguli şi mecanisme legislative europene, pentru a limita acţiunile de reformă. O eventuală reuşită a acestor ţări se va finaliza cu exportarea problemelor lor economice şi sociale la nivelul întregii comunităţi europene.

În aceste condiţii, este recomandabil ca ţările pro-schimbare să implementeze rapid măsuri reale de reformă economică şi socială în vederea maximizării efectului demonstrativ. Rate de creştere ridicată, nivel relativ redus al şomajului şi creşterea productivităţii de care beneficiază ţările pro-schimbare ilustrează succesul unei abordări contrafactuale şi au menirea de a pune sub presiune celelalte ţări europene, de a le forţa să adopte o atitudine mai defensivă şi să accepte, în final, schimbarea.

Deşi este foarte probabil ca raportul de putere relativă să încline balanţa europeană în favoarea actualului aranjament instituţional, modelul social european mai este supus unei noi provocări, mai puţin controlabile, şi anume fenomenul globalizării. Aşa cum spunea Thomas Friedman, în contextul democratizării finanţelor, tehnologiei şi al circulaţiei forţei de muncă, este tot mai greu pentru o ţară sau pentru o regiune să evite delocalizarea afacerilor atunci când climatul politic şi economic nu este favorabil. O slăbire a activităţii economice din spaţiul european, amplificată de reducerea procesului de economisire, tinde să accentueze dificultăţile menţinerii aranjamentului welfare-state care, paradoxal, joacă dublu rol pe scena europeană: pe de o parte, este dezideratul setului de politici şi reglementări comunitare, iar pe de altă parte, se dovedeşte tot mai mult a fi călcâiul lui Ahile al construcţiei europene.

O concluzie principală poate fi trasă cu privire la starea actuală a UE. Creşterea decalajului dintre promisiuni şi realitate va conduce UE, probabil nu foarte târziu, la o răscruce unde există doar două alternative posibile: fie sunt implementate reforme pro-piaţă, construindu-se astfel stabilimentul necesar unei dezvoltări sustenabile, fie se menţine actualul aranjament instituţional, bazat mai mult pe redistribuire decât pe crearea de avuţie, ceea ce va însemna intrarea Europei într-o lungă perioadă de recesiune economică. Un lucru este însă cert: sistemul economic fundamentat pe principiile statului bunăstării va eşua. Ceea ce poate să difere este doar orizontul temporal!

 

[1] Modelul economic european http://www.ecol.ro/category/economia-de-piata-fundamentele-institutionale-ale-prosperitatii

[2] Modelul economic european http://www.ecol.ro/category/economia-de-piata-fundamentele-institutionale-ale-prosperitatii

[3] Modelul economic european http://www.ecol.ro/category/economia-de-piata-fundamentele-institutionale-ale-prosperitatii

[4] Modelul economic european http://www.ecol.ro/category/economia-de-piata-fundamentele-institutionale-ale-prosperitatii

[5] Modelul economic european http://www.ecol.ro/category/economia-de-piata-fundamentele-institutionale-ale-prosperitatii

[6] Modelul economic european http://www.ecol.ro/category/economia-de-piata-fundamentele-institutionale-ale-prosperitatii

[7] Modelul economic european http://www.ecol.ro/category/economia-de-piata-fundamentele-institutionale-ale-prosperitatii

[8] Modelul economic european http://www.ecol.ro/category/economia-de-piata-fundamentele-institutionale-ale-prosperitatii

[9] Modelul economic european http://www.ecol.ro/category/economia-de-piata-fundamentele-institutionale-ale-prosperitatii

[10] Modelul economic european http://www.ecol.ro/category/economia-de-piata-fundamentele-institutionale-ale-prosperitatii

[11] Modelul economic european http://www.ecol.ro/category/economia-de-piata-fundamentele-institutionale-ale-prosperitatii

Loading...