Pin It

Orice credit reprezinta o anticipare a unor incasari viitoare. Orice credit comporta riscul ca aceste incasari sa nu se realizeze deloc sau partial. Acest risc mai este numit si risc de insolvabilitate al creditorului; el este esential in activitatea bancara deoarece principala functie a unei banci o reprezinta acordarea de credite. Find mai usor sa prevenim decat sa vindecam, pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai imprtanta etapa a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare.

In aceasta faza comportamentul unei banci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acorda decat daca se poate estima ca probabilitatea rambursarii o depaseste pe cea a nerambursarii. Aprecierea acestei capacitati de rambursare se poate face, daca are la baza proceduri diferite, in functie de debitor: agentul economic, persoana privata, stat.

Analiza creditului reprezinta procesul de evaluare a riscului de creditare.

Riscul de creditare trebuie apreciat in functie de ceea ce banca se asteapta sa realizeze de pe urma creditarii. Procesul de creditare este potential purtator de castiguri; acestea se pot grupa in doua categorii: castiguri directe si castiguri indirecte.

Castigurile directe sunt imediate si, cel mai adesea, cuantificabile. Cele mai importante sunt dobanda si comisionul incasat de banca. La acestea se adauga soldul creditor minim al contului clientului, sold care reprezinta garantia creditului.

Castigurile indirecte  sunt mult mai greu de cuantificat si mai incerte. Acordarea unui credit poate insa sa atraga dupa sine initierea sau mentinerea unei relatii, o crestere a depozitelor, precum si o crestere a unei cereri pentru alte servicii bancare. Ansamblul acestor castiguri trebuie avut in vedere atunci cand expunerea la risc este analizata si, eventual, acceptata. Evident, in contextul general al politicii de credit.

Analiza creditului este un proces care trebuie sa se deruleze periodic: inainte de derularea creditului in vederea deciziei de creditare si apoi, in functie de scadenta creditului, la intervale de timp determinate, de regula atunci cand rapoartele financiare ale clientului sunt puse la dispozitie.

Procesul de analiza a creditului are doua dimensiuni: o dimensiune cantitativă şi una calitativă.

Dimensiunea cantitativa a analizei creditului are la baza o serie de activitati specifice de colectare, precum si interpretare a tuturor informatiilor referitoare la client, la care banca are acces. Acestea sunt: analiza datelor financiare, prognoza evolutiei viitoare a activitatii clientului, evaluarea capacitatii de rambursare prin analiza si prognoza fluxurilor viitoare anticipate de venituri si cheltuieli, evaluarea capacitatii debitorului de a rezista la socuri. Rezultatele acestor activitati sunt relativ cuantificabile si pot contribui la fundamentarea unei decizii obiective privind expunerea bancii la risc, care rezulta din angajarea creditului analizat. Nu trebuie insa sa pierdem din vedere cea de-a doua dimensiune a procesului, si anume dimensiunea calitativa; ea poate completa in mod fericit rezultatele analizei cantitative sau (mai rar) le poate rasturna spectaculos.

Analiza calitativa presupune adunarea si actualizarea tuturor informatiilor referitoare la responsabilitatea financiara a debitorului, determinarea scopului real al contractarii imprumutului, identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul si estimarea seriozitatii si implicarii debitorului in respectarea angajamentelor asumate fata de banca.

Elementele determinante ale gestiunii riscului individual de creditare sunt: capacitatea de plata, caracterul debitorului – dorinta sa de a face plata, capitalul – averea debitorului, garantia (reala sau personala), conditiile de mediu. Dintre acesti cinci factori primul este cel mai important.

Se apreciaza ca principalele slăbiciuni în aprecierea riscului de creditare sunt unele de ordin intern: selectia defectuasa a dosarelor si supravegherea interna improprie a evolutiei (practic a involutiei) calitatii debitorilor. Riscul de selectie improprie a dosarelor poate fi minimizat prin: rigoare in continutul dosarelor, apreciere interna a calitatii clientilor pe baze unitare, prin punctaj, dubla avizare a deciziei de creditare si stabilirea  unei marje corespunzatoare a dobanzii percepute.

Sunt credite de valori mari si de o mare diversitate ca scadente, destinatii, garantii. Multa vreme selectia lor s-a facut exclusiv in functie de experienta, interpretarea informatiilor si simtul afacerilor de care dau dovada bancherii. Si in prezent exista doua modalitati de tratare a cererii de creditare: abordarea clasica si cea moderna.

In abordarea clasica sunt evaluate si comparate doua elemente: nevoia de finantare si cererea de creditare

Nevoile de finantare pot fi pentru investitii sau pentru exploatare.

Nevoile de finantare a investitiilor se caracterizeaza prin valori ridicate si caracterul punctual al cererii. Dosarul proiectului de investitii poate fi intocmit de intreprindere (client potential), de un expert sau chiar de banca. Intocmirea dosarului proiectului de investitii pentru client este varianta de preferat daca banca dispune de suficiente resurse si expertiza necesara (personal calificat). Este solutia cea mai avantajoasa deoarece asigura bancii venituri suplimentare, ocuparea specialistilor proprii in evaluari de proiecte de investitii si o baza de date omogenă care permite stabilirea unui algoritm unitar de evaluare a proiectelor clientilor. Pe de o alta parte, trebuie ca banca sa clarifice de la inceput cu clientul postura in care acesta contracteaza intocmirea proiectului de investitii: este un serviciu de expertiza pe care il cumpara de la o banca si acesta nu are nici o legatura cu sansele proiectului de a fi finantat de catre banca. Faptul ca dosarul proiectului a fost intocmit de catre un serviciu specializat al bancii nu asigura si o probabilitate mai mare de acceptare a lui de finantare.

Analiza nevoii de finantare se face in cadrul unui plan de finantare previzional: sunt analizate nevoile si resursele financiare de perspectiva, brute, apoi completate cu credite bancare. Pentru acest tip de proiecte regula prudentiala ce trebuie respectata este ca banca nu trebuie niciodata sa finanteze integral (100%) proiectul de investitii al clientului. Oricat de mica procentual (si este de competenta conducerii bancii sa stabileasca o limita minima prin politica de creditare) contributia clientului sa fie efectiva si din punct de vedere financiar. In acest fel el isi asuma cu mai multa responsabilitate raspunderea pentru derularea proiectului.

Nevoile de finantare a cheltuielilor curente  au alte caracteristici: sunt de valori mai reduse si sunt relativ permanente. Nevoile de acest tip se pot determina planificand fondul de rulment sau in cadrul planului de trezorerie. Este imperios necesar ca functionarul bancii care este responsabil de relatia cu clientul respectiv sa verifice atat informatiile, cat si algoritmul care a stat la baza nevoii de finantare. Apoi bancherul poate propune un "montaj financiar" adecvat, adica o combinatie de credite pe termen scurt care sa acopere nevoia de finantare a clientului.

Cea de-a doua etapa a analizei creditului in abordarea clasica este studiul cererii de creditare. Analiza riscului asociat implica parcurgerea urmatoarelor etape: identificarea, evaluarea si prevenirea riscului de creditare.

Identificarea si evaluarea riscului de creditare presupune definirea acestuia, a cauzelor majore de risc si cuantificarea expunerii la risc. Riscul de creditare este cauzat de perturbatii in fluxul de incasari anticipat la analiza cererii de creditare. Pentru fiecare debitor aceste perturbatii pot genera insolvabilitate. Factorii care genereaza insolvabilitate pot fi grupati in factori externi si factori interni fara a se putea distinge intre cele doua categorii in ceea ce priveste amplitudinea expunerii la risc pe care o genereaza.

Factorii interni sunt aproape integral asociati unei conduceri defectuoase: de aceea, aprecierea profesionalismului echipei de conducere sau a partenerului insusi (in cazul micilor intreprinderi), reprezinta un element atat de important in cadrul procesului de analiza a riscului de creditare. De asemenea, trebuie apreciat caracterul debitorului – dorinta sa de a face plati pe care le implica achitarea creditului primit. Este extrem de greu de apreciat pentru clientii noi si necesita o informatie extensiva.

Factorii externi - relativ la client - se pot grupa in factori politici, economici si bancari. Ei actioneaza asupra unei grupe intregi de clienti si, de aceea, identificarea si evaluarea acestora se face pentru sectoare de activitate, de catre specialisti din banca, folosind si informatii de uz intern. Bancile mici pot cumpara servicii de analiza ale institutiilor mai mari sau ale unor institute de cercetari specializate, dar, in acest caz, nu pot fi valorificate informatiile interne protejate de sectorul banca.

Factorii politici au la baza o decizie politica ce are efecte sensibile asupra capacitatii de rambursare a debitorului. Ei pot imbraca diverse forme, intre care, embargoul, modificarea politicii energetice, schimbarea de regim valutar sau de politica monetara, modificarea tarifelor vamale, etc. Factorii economici sunt cel mai adesea legati de crize – cu caracter ciclic sau sectoriale – care afecteaza pietele pe care opereaza clientul.

Minimizarea expunerii bancii la risc se face, cel mai adesea, prin cresterea costului creditului (inasprirea conditiilor de creditare) si prin luarea de garantii. Este insa demn de retinut faptul ca garantiile nu sunt o protectie sigura pentru creditor. Valoarea de piata a activelor se poate diminua semnificativ si, chiar daca ea se conserva, pot exista alti creditori, privilegiati fata de banca si chiar la 125% garantie activul ramas poate fi insuficient pentru acoperirea datoriilor.

In functie de destinatia lor, creditele particulare pe termen scurt sunt credite de consum si credite personale.

Creditele de consum sunt acordate pentru cumparari de marfuri cu plata in rate, marfuri care constituie, de regula, si garantia creditului. Pe piata acestor credite bancile sunt puternic concurate de societati de credit de consum si de cooperative de credit.

Creditele personale sunt, de regula, plafonate absolut-indiferent de veniturile clientului si destinatia creditului, pentru ca aceste informatii nici nu sunt solicitate de banca. Ea imprumuta o anumita suma (oferta limitata, de regula, de la doua-trei ori valoarea veniturilor medii lunare) cu o scadenta precisa si o rata a dobanzii relativ ridicata; clientul poate folosi banii dupa bunul sau plac, cu conditia sa ramburseze la scadenta; este o piata in dezvoltare, pe care bancile concureaza agresiv.

Aprecierea calitatii debitorului se face in functie de venituri : regula este ca valoarea creditului acordat sa nu depaseasca veniturile incasate pe o perioada de doua luni.

Identificarea si evaluarea cauzelor insolvabilitatii se face pentru doua grupe distincte: cauzele obiective, legate de mediul de activitate si cele subiective, care tin mai ales de caracterul clientului. In functie de natura veniturilor (salariale sau nu), de marimea si periodicitatea acestora, de existenta altor angajamente de onorat si de caracterul clientului, banca poate stabili daca probabilitatea de rambursare este suficient de ridicata pentru a acorda creditul.

Protectia se realizeaza in mod diferit, in functie de cauze; pentru cele obiective, ambientale, esentiale sunt existenta si permanenta veniturilor, precum si posibilitatea rambursarii. Ambele elemente sunt la fel de importante caci veniturile sigure, oricat de mari, nu garanteaza rambursarea; trebuie avute in vedere ansamblul obligatiilor contractate anterior, atat de banca, cat si de alte institutii financiare. Accesul la aceste informatii este aproape imposibil si banca trebuie sa se bazeze pe declaratia de incredere facuta de client. Este posibil ca veniturile acestuia sa fie grevate de obligatii de plata, cum ar fi pensia alimentara, rate de asigurari, rate de consum, etc. care diminueaza posibilitatea rambursarii. De aceea, este mai corect ca, atunci cand vorbim de venituri si marimea lor, sa avem in vedere veniturile nete, diminuate cu obligatiile certe.

In ceea ce priveste cauzele subiective, banca trebuie sa se bazeze, in primul rand, pe calitatile persoanei de contact care negociaza cu clientul si culege informatiile referitoare la el. Pentru a evita suspiciunea de subiectivism functionarii sunt extrem de prudenti in lipsa unor elemente care sa fundamenteze decizia lor. Ideal ar fi daca bancile ar constitui un fisier central al incidentelor de rambursare, dar in multe tari aceasta contravine legislatiei referitoare la protectia datelor cu caracter personal. In acest context clientii vechi (relativ) favorizati fata de cei noi pentru ca, in ceea ce ii priveste, banca dispune de datele privind functionarea contului.

In România rău platnicii vor fi monitorizati public prin Centrala Riscului de Credit (CRC)

CRC este un intermediar care gestioneaza, in numele BNR, informatiile bancare privind neindeplinirea la timp sau intocmai, inainte sau in timpul procesului de decontare a instrumentelor de plata, a obligatiilor rezultate prin contract sau prin efectul legii. Informatiile prezentate sunt numite incidente de plata si sunt arhivate pe o perioada de cinci ani in Fisierul National de Incidente de Plati (FNIP) care are trei componente: Fisierul National de Cecuri (FNC), Fisierul National de Cambii (FNCb) si Fisierul National de Bilete de Ordin (FNBO). In plus, exista un Fisier National al Persoanelor cu Risc (FNPR)  pentru incidente in care au fost implicate persoane fizice sau juridice. Sistemul de fisiere poate fi extins la cererea utilizatorilor sau din proprie initiativa, inclusiv pentru tratarea incidentelor cu carti de credit. Informatiile provin de la institutiile bancare si sunt accesibile utilizatorilor agreati contra unui comision, a unor speze sau a abonamentelor de consultare. Utilizatorii agreati sunt: bancile (centrale sau unitati teritoriale), sucursale BNR, Directia urmaririi riscurilor bancare si alti utilizatori.

Trei sunt regulile practice pentru minimizarea riscului la creditele pe termen scurt prin analiza cererii de creditare a solicitantului: creditul sa fie de valoare rezonabila, sa existe surse stabile de venit si sa nu existe incidente anterioare de plata. Respectarea acestor reguli de bun simt nu poate garanta rambursarea integrala a creditelor acordate si nici ca nu sunt respinsi debitorii solvabili dar elimina majoritatea incidentelor de rambursare.

Pentru creditele pe termen mijlociu si lung obiectul creditului il reprezinta cumpararea sau efectuarea de lucrări la bunuri imobiliare.

Valoarea creditului este sensibil mai ridicata in cazul creditelor pe termen scurt. Cauzele insolvabilitatii sunt insa aceleasi cu o probabilitate de aparitie mai ridicata deoarece si creditarea este pe termen lung. Protectia este mai greu de realizat deoarece termenul mai lung sporeste incertitudinea, atat in ceea ce priveste veniturile, cat si comportamentul debitorului. Se impune, deci, solicitarea de garantii sub forma asigurarilor de viata pentru debitor cu beneficiar de asigurare banca si sub forma de ipoteci si alte forme de garantie legale.

In practica regula care se aplica (formalizata sau nu in politica de creditare) este aceea ca ratele lunare nu trebuie sa depaseasca 25% din veniturile lunare ale solicitantului. Nici ea nu protejeaza perfect caci acestea pot sa nu fie veniturile nete si dupa contractarea creditului, s-ar putea (si este chiar foarte probabil) ca pana la scadenta clientul sa contracteze alte datorii care sa determine cresterea ponderii ratei de rambursat fata de veniturile nete. De aceea se stabileste, de regula, ca doar 25% pot fi suportate fara probleme si rate de rambursare relativ mai ridicate. In stabilirea acestui procent importanta este si structura bugetelor de familie, serios perturbata in perioade de inflatie ridicata, mai ales pentru familiile cu buget mic.

Abordarea moderata bazata pe credit scoring urmareste sintetizarea riscului de nerambursare cu ajutorul unei note. Este o procedura folosita mai ales pentru creditele pe termen scurt, pentru ca:

- aceste credite au valori mici (intre 200 si 4000$ sau echivalent lei) deci analiza dosarului nu poate fi costisitoare;

- dosarele trebuie tratate rapid deoarece solicitantii vor sa cunoasca raspunsul intr-un termen cat mai scurt pentru a se putea adresa, eventual, altei banci;

- debitorii trebuie sa prezinte o oarecare omogenitate comportamentala, astfel incat criteriile decizionale sa fie valabile pentru toti si pentru a se preta la evaluarea pe baza de punctaj;

- creditele trebuie, si ele, sa fie comparabile ca marime, obiect al creditului si scadentei pentru ca riscurile sa fie comparabile.

Extrem de importanta ramane actualizarea baremurilor si a ponderilor care stau la baza deciziei de acordare a creditului.

Analiza discriminatorie a unui esantion de dosare debuteaza prin determinarea criteriilor de solvabilitate. Aceasta se bazeaza pe analiza corelatiei dintre fiecare informatie referitoare la debitor si calitatea acestuia: rau sau bun platnic. Din aceasta analiza rezulta doua portrete robot. Se determina apoi nota finala: fiecare criteriu asupra caruia s-a cazut de acord are o pondere (punctaj) stabilita in functie de importanta sa, asa cum rezulta din analiza discriminatorie. Apoi se aduna punctele atribuite fiecarui criteriu si rezulta nota.

Problema majora este stabilirea baremurilor. Pentru aceasta trebuie sa se analizeze toate dosarele acceptate si se stabileste distributia (normala). Preferabil este sa se stabileasca doua baremuri (distributii) si se analizeaza apoi de catre inspector doar dosarele cu punctaj intermediar. Dosarele cu punctaj peste baremul maxim sunt acceptate, cele cu punctaj sub baremul inferior sunt respinse. Cea mai importanta este stabilirea baremului inferior, pentru ca el duce la eliminarea automata a unor dosare. Criteriul trebuie sa fie dat de maximizarea profitului bancar: nota limita inferioara optima este cea care elimina cat mai multi clienti si rai platnici si cat mai putin buni platnici. Pentru aceasta trebuie sa se cunoasca profitul mediu la un bun client/creditor rau si pierderea medie la un client creditor rau sau macar raportul acestor doua marimi.

Organizarea si structura procesului de creditare a clientilor particulari pot fi folosite ca instrumente efective de minimizare a expunerii la risc. Utilizarea lor constienta in acest scop precis sta la baza gestiunii preventive a riscului clientului in mod activ.

Abordarea clasică în acest domeniu (modul relativ de gestiune a procesului de creditare) are la baza organizarea distincta a activitatii de creditare la nivelul a doua compartimente ale bancii: ghiseul sau front office insarcinat cu intocmirea dosarelor de creditare si trierea acestora si biroul de creditare a particularilor sau back office care asigura gestiunea evenimentelor posterioare acceptarii creditului, pe parcursul derularii relatiei cu debitorul.

În acest context gestiunea riscurilor este concentrata la nivelul front office unde dosarele sunt selectate folosind diverse proceduri, intre care credit scoring iar protectia impotriva riscurilor este asigurata prin solicitarea unor garantii traditionale.

Odata procesul de creditare initiat, incidentele sunt tratate de un compartiment de recuperare a creantelor si doar cazurile cele mai grave antreneaza deschiderea unui contencios periculos pentru institutie (cheltuieli mari). In perioadele de criza se inregistreaza o crestere accelerata a numarului dosarelor cu probleme. Reactia clasica a institutiilor  de credit implica, pe de o parte, modificarea baremurilor de la evaluarea pe baza de punctaj, iar pe de alta parte cresterea efectivelor arondate compartimen-tului de recuperare a creantelor. Acest ansamblu de raspunsuri reprezinta un mod reactiv de a actiona doar dupa ce incidentul s-a produs. Este o politica periculoasa, caci adesea este prea tarziu pentru a mai putea recupera integral creanta, iar cheltuielile pot deveni semnificative (relativ la talia creditului).

Lantul tratarii dosarului debuteaza deci prin intocmirea acestuia de catre personalul front office. Identificarea si evaluarea riscului se fac intr-o maniera globala si, in functie de aceasta evaluare de ansamblu, banca se angajeaza sau nu.

Tabelul 1 -  Repartizarea sarcinilor intre front office si back office

in abordarea clasica

Client

FO

Dosar creditare

identificare + evaluare risc

acordare credit

BO

Gestiunea evenimentelor

reglarea incidentelor

In cea dea doua etapa de acordare a creditului, serviciile administrative preiau dosarul de la cele comerciale. Se trece deci de la o viziune globala asupra clientului la una operationala, a angajamentului bancar care acopera integral sau partial cererea clientului.

Cea de-a treia etapa presupune gestiune efectiva a dosarului de creditare si debuteaza printr-un transfer de responsabilitate la echipa de back office. Aceasta raspunde de derularea normala a procesului de creditare si de gestiunea evenimentelor pe parcursul perioadei de valabilitate a dosarului: deblocarea fondurilor, inregistrarea platilor, amanarea (eventuala) a scadentelor. Rationamentul evolueaza de la notiune de client la cea de scadentar: aprecierea riscului se face vis-a-vis de incadrarea sau nu in disciplina de plati stabilita initial si, deci, a posteriori, dupa constatarea unui incident la rambursare. Reactualizarea scadentelor este cel mai adesea efectuata direct de back-office si serviciile financiare ale clientului. Cum acestea nu au o viziune globala asupra clientului, solutia poate sa nu corespunda nici macar imaginii initiale a clientului si, cu atat mai putin, calitatile sale actuale.

Tabelul 2 -  Gestiunea traditionala a riscului client

   

Incident la scadenta

   
           
   

Detectie la BO

   
           
   

Actiune la FO

   
           
   

Client

   
           
           

Nu regleaza incidentul

   

Regleaza incidentul

           

Devine client dubios

   

Ramane client normal

   

Incident la scadenta

     

Contencios

       
             

 

           Aceasta modalitate de gestiune isi gaseste justificarea in costurile relativ scazute ale implementarii sale in perioade normale si in specializarea personalului.

Abordarea moderna (modul activ) se bazeaza pe necesitatea interventiei inainte ca incidentul sa se produca, anticipand riscurile si deci reactualizand in permanenta situatia clientilor in functie de informatiile la zi.

Fundamentele acestui mod de tratare a dosarelor clientilor sunt urmatoarele:

  • riscul trebuie controlat actionand la nivelul clientului inainte ca incidentul sa aiba loc;
  • actiunea anticipativa a bancii trebuie sa intareasca imaginea de consilier si sustinator al clientului;
  • actualizarea permanenta a dosarelor confera bancii un avantaj competitiv care rezulta din cunoasterea exacta a situatiei clientului.

De fapt, banca extinde la tratamentul dosarelor particularilor modul de abordare folosit in relatia cu partenerii mari, intreprinderile. Acest fapt nu este insa posibil decat in conditiile unei informatizari integrale a procedurilor de tratament al dosarului.

Principiile  pe care se bazeaza gestiunea preventiva a riscului client sunt:

  • existenta unui singur criteriu pentru aprecierea unei situatii riscante: riscul client (preponderent asupra riscului de nerambursare la scadenta);
  • folosirea unui sistem de indicatori sintetici pentru semnalarea abaterilor semnificative de la calitatea initiala a clientului debitor;
  • urmarirea imbogatirii activitatii nu sufocarea ei; sistemul de control trebuie sa fie simplu, elastic si sa permita tratamentul prin exceptie.

Implementarea unui sistem de gestiune preventiva a riscului client presupune derularea unei intregi game de operatiuni.

Esentiala este definirea cu prioritate a informatiilor necesare pentru un dosar client tip si a bazei de date din care se poate obtine fiecare informatie necesara. Trebuie ca lista acestor informatii sa fie corelata cu posibilitatile de informare a personalului si trebuie indicate precis documentele primare din care se preiau aceste informatii, documente care trebuie sa fie accesibile bancii si pe care clientul trebuie sa le actualizeze ori de cate ori apar modificari.

Urmeaza apoi stabilirea indicatorilor sintetici in baza carora se iau decizia de creditare si decizia de interventie in derularea procesului de creditare. Pentru fiecare dintre acestia se stabileste algoritmul de calcul, se fixeaza continutul bazei de date de prelucrat si se stabilesc marjele de toleranta sau filtrele; acestea din urma trebuie revizuite periodic si actualizate in functie de evolutia pietelor si de politica de credit a bancii.

Cea de-a treia etapa consta in stabilirea modului de prezentare a rezultatelor. Aceasta prezentare trebuie sa se caracterizeze prin accesibilitate, rapiditate si simplicitate. Daca aceste conditii sunt intrunite, atunci produsul finit este util si contribuie la simplificarea activitatilor curente.

Etapa finala consta in reactualizarea informatiilor din bazele de date folosite de back-office.

Reactualizarea poate fi periodica sau prin exceptie, dupa cum se convine prin politica de credite. Reactualizarea trebuie sa fie coerenta si fiabila pentru ca presupune inlocuirea unor date care stau la baza unor algoritmi de calcul care fundamenteaza decizii.

Din practica s-a observat ca implementarea cu succes a gestiunii preventive a riscului client depinde in mod esential de conducerea proiectului. Este foarte important ca echipa de conducere sa se implice efectiv in implementarea programului si sa adere la principiile acestuia. In baza politicii de creditare este esentiala identificarea obiectivelor strategice clare care sa asigure programului coerenta si eficienta. Echipa de conducere a proiectului nu poate fi formata din cadre de conducere de nivel superior dar este bine ca ea sa implice si directia generala in activitatile de implementare pentru a arata care este importanta programului pentru conducere; acest element de ordin subiectiv poate duce la modificarea substantiala si rapida, in sens pozitiv a atitudinii personalului care trebuie sa se adapteze la folosirea noului mod de gestiune. Si la fel de importanta este si accentuarea laturii consultanta în relatiile cu clientii; aceasta deoarece li se cer in mod sistematic informatii si actualizarea pe propria raspundere a celor furnizate deja.