În cadrul Comunităţii Europene, politica fiscală a fost considerată[1] întotdeauna de către Comisia Europeană[2] ca fiind un simbol al suveranităţii naţionale, deoarece cu ajutorul fiscalităţii, guvernele îşi pot procura venituri şi astfel, îşi realizează politicile proprii.
Noţiunea de suveranitate fiscală cunoaşte în prezent o nouă abordare, determinată de integrarea politicilor fiscale ale statelor membre a Uniunii Europene în contextul politicii generale a Comunităţii Europene[3] în vederea realizării Europei Unite. Politica fiscală este vitală pentru toate ţările din Uniunea Europeană, dar impactul acesteia poate depăşi graniţele naţionale, iar acţiunile unei ţări pot determina efecte asupra altor ţări. De aceea, este important ca statele membre ale Uniunii Europene să coopereze în domeniul politicii fiscale şi să urmărească armonizarea legislaţiilor lor fiscale.
Ca regulă generală[4], fiecare stat are dreptul de a institui şi încasa impozite pe teritoriu aflat sub suveranitatea sa. Acest drept este numit suveranitate fiscală şi reprezintă „libertatea fiecărei ţări de a-şi stabili propriul sistemul fiscal, de a defini impozitele care alcătuiesc acest sistem, de a preciza subiecţii impunerii, de a determina baza de impozitare, de a dimensiona cotele de impunere, de a fixa termenele de plată, de a acorda înlesniri fiscale, de a stabili sancţiuni fiscale, de a institui căi de atac şi procedura de soluţionare a litigiilor fiscale. Cu titlu de excepţie, există anumite organizaţii supranaţionale, care au competenţa de a percepe impozite pe teritoriul aflat sub jurisdicţia lor. Astfel, Comunitatea Europeană, în cadrul procesului de integrare economică, a desfiinţat barierele vamale dintre statele membre şi a instituit un tarif vamal comun, care se aplică în relaţiile dintre statele membre. Toate încasările din taxe vamale, o cotă din taxa pe valoarea adăugată, precum şi alte resurse fiscale, percepute în Uniunea Europeană, sunt venituri ale bugetului comunitar”[5].
Pentru a nu perturba funcţionarea pieţei interne a UE, sistemele fiscale naţionale trebuie să fie astfel concepute încât să fie cât mai neutre cu putinţă. De aceea, taxele vamale au fost abolite, aceasta contribuind la „realizarea uniunii vamale, ceea ce a implicat interzicerea în comerţul între statele membre a taxelor vamale şi a altor taxe cu efect echivalent”[6]. Acelaşi obiectiv (al bunei funcţionări a pieţei unice) a fost avut în vedere la adoptarea taxei pe valoarea adăugate, deşi încă de la introducerea acestui impozit, statelor membre li s-a permis să îşi stabilească propriile cote de impozitare[7].
Odată ce piaţa internă a devenit o realitate în Comunitatea Europeană, consumatorii au putut să cumpere după propriile alegeri orice bunuri din statele membre, tară a mai fi nevoiţi să plătească taxe vamale. Diferenţele dintre cotele de impozitare pentru diferite bunuri au avut ca efect o diversificare a afacerilor. Această multiplicare a producţiei şi distribuţiei a avut numeroase repercursiuni economice şi un mare impact social. Aceasta este explicaţia faptului că armonizarea impozitelor indirecte a fost considerată o prioritate pentru politica fiscală a Uniunii Europene.
Spre deosebire de acestea, la o primă privire, impozitele directe nu au determinat necesitatea de a fi armonizate. Timpul însă a demonstrat că şi în acest domeniu este nevoie de coordonare, deoarece oamenii pot alege să trăiască şi să muncească în acele ţări în care impozitele şi taxele sunt mai scăzute, iar societăţile au de asemenea tendinţa de a-şi reduce povara fiscală, ceea ce în final afectează competitivitatea dintre statele membre ale Uniunii Europene.
Acestea sunt problemele care urmează a fi analizate, în paralel cu o aprofundare a fundalului fiscalităţii în Uniunea Europeană, atât în termenii UE, cât şi ai politicilor naţionale, examinându-se diferite tipuri de impozite şi sisteme fiscale.
Ca punct de plecare în studierea acestor aspecte, trebuie să rămână realitatea că, cu toate că politica fiscală a Uniunii Europene îşi poate stabili noi priorităţi în viitor, direcţiile sale de bază vor rămâne întotdeauna aceleaşi: să asigure faptul că fiscalitatea din statele membre nu are un impact nedorit asupra altor state şi de a asigura o suveranitate reală a cetăţenilor UE în această acţiune comună a statelor membre.
Consider că politica fiscală naţională nu mai poate fi privită în mod izolat, ci ca fiind parte a unui context mai amplu, determinat de obiectivele de integrare europeană, iar statele membre trebuie să îşi crească eforturile în a-şi adapta propriile sisteme fiscale la nevoile actualelor schimbări economice, politice şi sociale care caracterizează zona Uniunii Europene. În concepţia noastră, importanţa politicii fiscale a Uniunii Europene reiese din capacitatea acesteia nu numai” de a nu perturba piaţa unică europeană, ci de a contribui la buna funcţionare acesteia. Politica fiscală a Uniunii Europene, ca parte integrantă a politicii generale a Comunităţii Europene, trebuie să asigure îndeplinirea scopurilor prevăzute în cadrul articolului 2 al Tratatului CE: realizarea, în întreaga Comunitate, a unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile a activităţilor economice, a unui nivel înalt al ocupării forţei de muncă şi al protecţiei sociale, promovarea unei creşteri durabile şi neinflaţioniste, a unui grad înalt de convergenţă a performanţelor economice, asigurarea unui nivel al protecţiei şi al îmbunătăţirii calităţii mediului, creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială şi solidaritatea între statele membre.
[1] Leonard, D., Ghidul Uniunii Europene, Editura Teora, Bucureşti, 2001, pg.100.
[2] European Commission, lax policy in the European Union, Luxemburg, Office for Official Publications of the European Communities, 2000, pg.3,
[3] În cadrul acestui referat, termenii „Uniunea Europeană” (UE) şi „Comunitatea Europeană” (CE) vor fi utilizaţi cu aceiaşi sens. Această sugestie de folosire a acestor termeni ca având acelaşi înţeles se regăseşte la Dick Leonard (op.cit., pg.9) care consideră că „CE a devenit UE în noiembrie 1993, când a intrat în vigoare Tratatul de la Maastricht”.
[4] Condor, I., Drept fiscal Evitarea dublei impozitări internaţionale. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, Bucureşti, 1999, pg.31.
[5] Condor, I„ idem, pg.31-32.
[6] Manolescu, O., Drept comunitar, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001, pg.165.
[7] Ca nivel al cotei de impunere, în Uniunea Europeană, TVA variază de la o ţară la alta. În majoritatea statelor membre, s-a optat pentru aplicarea mai multor cote de impunere a TVA. Cu doar două excepţii (Danemarca ş: Marea Britanie), celelalte ţări UE aplică două sau trei cote. Astfel, în Belgia, Finlanda, Grecia, Spania şi Suedia se aplică trei cote de TVA şi anume: una normală şi două reduse.