Concurenţa poate avea un rol hotărâtor în determinarea preţului, având în vedere multitudinea, dimensiunea şi forţa concurenţilor. În economia de piaţă concurenţială, orientarea preţurilor în funcţie de concurenţă este strategia la care întreprinderile apelează cel mai frecvent. Modalitatea concretă de raportare la concurenţă depinde de mai mulţi factori, între care se remarcă: poziţia întreprinderii pe piaţă; obiectivele acesteia; cota de piaţă deţinută şi perspectivele evoluţiei acesteia.
Pe piaţă, în funcţie de numărul de concurenţi şi de gradul de diferenţiere a produselor, distingem următoarele situaţii:
- concurenţa pură, caracterizată prin aceea că un număr mare de ofertanţi se adresează unui număr mare de cumpărători, nici unul dintre ei neputând influenţa nivelul preţurilor. În consecinţă, în această situaţie, preţul nu poate fi controlat de întreprindere;
- oligopolul, caz în care pe piaţă se înfruntă un număr redus de ofertanţi, concurenţii fiind dependenţi unii de alţii în stabilirea preţurilor;
- monopolul, ce corespunde unei pieţe pe care se înfruntă un ofertant şi un număr mare de cumpărători, ofertantul având un rol hotărâtor în formarea preţurilor.
1) În cadrul concurenţei perfecte preţul se formează la nivelul punctului de echilibru dintre cerere şi ofertă. Pe o anumită piaţă şi pentru un anumit bun său serviciu, sub acţiunea legilor cererii şi ofertei, se ajunge la o situaţie sau la un anumit punct în care acestea sunt în echilibru, stabilind nivelul preţului. Acest preţ este unic pentru aceeaşi marfă pe întreaga piaţă.
Interdependenţele dintre forţele pieţei cu concurenţă perfectă şi nivelul preţului, ca expresie a acţiunii legii cererii şi ofertei, se pot sintetiza în următoarele cazuri:
- a) Când oferta unui produs rămâne constantă, iar cererea curentă creşte în raport cu cererea iniţială, are loc o creştere a preţului.
- b) Când oferta rămâne constantă, iar cererea curentă scade în raport cu cererea iniţială, are loc scăderea preţului.
- c) Când cererea rămâne constantă, iar oferta curentă creşte în raport cu oferta iniţială, preţul scade.
- d) Când cererea rămâne constantă, iar oferta curentă scade în raport cu oferta iniţială, preţul creşte.
- e) La creşterea egală a cererii şi a ofertei şi la scăderea egală a cererii şi a ofertei, preţul rămâne neschimbat.
- f) Când cererea şi oferta se modifică simultan şi în mărimi diferite, preţul variază în funcţie de factorul (cerere sau ofertă) cu intensitatea cea mai mare. Intensitatea şi amploarea modificării raportului dintre cerere şi ofertă sunt diferite în timp. Pe termen scurt, oferta nu se poate modifica substanţial, astfel că cererea constituie factorul principal al determinării preţului pe piaţă. Pe termen lung, modificarea ofertei devine factorul preponderent al evoluţiei preţului.
Caracteristicile principale ale preţului de echilibru în cadrul concurenţei perfecte sunt:
- orice producător îşi poate vinde toate cantităţile dintr-un produs la preţul iniţial al pieţei, ori la preţuri mărite sau micşorate (datorită elasticităţii cererii) sau poate să nu vândă nimic din produsul său, fără ca prin aceasta să poată influenţa preţul de piaţă al bunului respectiv;
- apare în mod spontan ca rezultat al jocului liber al factorilor pieţei fiecărui bun şi reprezintă acel nivel la care are loc egalizarea cantităţilor cerute cu cele oferite de bunul respectiv (cantitatea vândută este egală cu cea cumpărată);
- preţul de echilibru al unui bun depinde şi de situaţia pieţelor interdependente ale celorlalte bunuri, adică de preţurile de echilibru ale celorlalte bunuri;
- echilibrul pieţei nu înseamnă imobilitatea forţelor pieţei ci o continuă mişcare a acestora, ceea ce face ca preţul pieţei, să poată fi diferit de preţul de echilibru numai pe perioade scurte, interval în care oferta se adaptează automat la cerinţele consumatorilor;
- preţul de piaţă nu poate fi ales în mod liber de producători sau consumatori, aceştia trebuind să îl accepte; ceea ce pot agenţii economici să aleagă sunt cantităţile pe care le vor vinde (cumpăra) la preţul pieţei.
2) Spre deosebire de situaţia concurentei perfecte, când preţul este exogen întreprinderii, în situaţia de monopol sau monopson, fixarea preturilor depinde de acţiunea acestora, iar strategiile principale constau în stabilirea simultană a preţurilor şi a cantităţilor.[1]
În cazul monopolului există două situaţii favorizante comparativ modelului concurenţei perfecte: cererea pentru produsele oferite de firmă se confundă cu cererea pieţei, iar oferta firmei este foarte apropiată de oferta globală a industriei. Preţul nu mai constituie un element exogen firmei, ci această exercită un control riguros asupra formării sale, nivelul preţului fiind stabilit în funcţie de un complex de factori, dintre care se detaşează ca importanţă evoluţia cererii şi a costurilor de producţie, cantitatea de bunuri vândute (deci volumul vânzărilor) şi masa profitului.
Monopolul îşi asigură starea de echilibru la acel volum al producţiei şi nivel al preţului care îi asigură maximizarea profitului total, prin egalitatea dintre venitul marginal şi costul marginal.
Profiturile supranormale obţinute de monopolist nu sunt eliminate pe termen lung, aşa cum se întâmplă în cazul concurenţei perfecte, deoarece intrarea de noi firme în cadrul ramurii este restricţionată pe diverse căi.
Datorită unicităţii producătorului, pe piaţa de monopol, preţul are tendinţa de creştere, dar dacă majorarea depăşeşte limita acceptată de piaţă, respectiv cerere, vânzările încep să scadă, ceea ce îl va determina pe monopolist să renunţe la sporul de preţ aplicat. Adică producătorul trebuie să recurgă la majorarea preţului numai în situaţia în care aceasta nu îi afectează volumul vânzărilor, pentru ca veniturile să nu se micşoreze la rândul lor. Deoarece piaţa de monopol este puternic reglementata preţul nu poate depăşi limita maximă impusă prin reglementările legale în vigoare. Pe de altă parte dacă piaţă nu suporta preţul practicat, monopolistul care acceptă practicarea unui preţ mai scăzut trebuie să aibă în vedere limita minimă a acestuia.
Astfel, preţul de monopol se formează în funcţie de raportul dintre cererea totală şi oferta firmei monopoliste, la nivelul marginal şi costul marginal, adică la care agentul economic înregistrează profitul maxim.[2]
3) Aceasta se apropie de monopol, dar şi de concurenţa perfectă, întrucât reuneşte elemente care aparţin celor două structuri de piaţă diametral opuse. Concurenţa monopolistică păstrează toate premisele concurenţei perfecte, cu excepţia uneia: omogenitatea produsului. Aceasta este înlocuită de diferenţiere, situaţie în care cumpărătorii au posibilitatea să aleagă produsul pe care şi-l doresc (dintr-o anumită categorie), iar vânzătorii pot să-şi impună preţul, şi chiar cantitatea, prin politica noilor sortimente de produse. La modificări nesemnificative ale preţului, cererea este inelastică, în principal că urmare a ataşamentului consumatorului faţă de o anumită marcă a unui produs. La modificări importante ale preţului, cererea faţă de bunurile oferite de o anumită firmă devine elastică sau foarte elastică datorită abundenţei de bunuri substituibile ale căror preţuri nu s-au modificat: când preţul se majorează substanţial, o parte importantă a clientelei tradiţionale se orientează spre bunurile cu aceeaşi utilizare oferite de concurenţă.
Ca şi monopolul, firma monopolistică concurenţială maximizează profiturile dacă vinde o cantitate corespunzătoare punctului în care costul marginal este egal cu venitul marginal. În fapt, pe termen scurt, firma monopolistică se comportă ca un monopol.
Analiza concurenţei monopolistice evidenţiază că, în condiţiile actuale, deşi pârghiile tradiţionale ale concurenţei – preţul şi cantitatea se menţin, se extinde tot mai mult o nouă formă a concurenţei – concurenţa prin produse. Totodată, datorită caracteristicilor prezentate, se apreciază că piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă acea structură de piaţă care asigură consumatorului cel mai ridicat nivel al satisfacţiei[3].
Alegerea preţului în concurenţă monopolistică este îngreunată de existenţa produselor substituente, ceea ce face ca fiecare producător să intensifice activitatea promoţionala, şi în ultimă instanţă, să majoreze preţul. Rezultă că preţul pe piaţa monopolistică se supune unor tendinţe contradictorii: pe de o parte, nivelul său are tendinţa de creştere ca expresie a suportării unor cheltuieli promoţionale sporite, pe de altă parte, preţul tinde să se diminueze ca efect al preocupării firmelor pentru impulsionarea vânzărilor.[4]
Astfel, preţul în condiţii de concurenţă monopolistică se formează la nivelul fiecărui agent economic în parte, în funcţie de raportul dintre cererea pentru produsele sale şi oferta firmei, respectiv la nivelul producţiei pentru care venitul marginal coincide cu costul marginal, iar profitul înregistrat este maxim. Ca urmare, pe piaţa monopolistică, cumpărătorii se vor confrunta cu preturi diferite datorită costurilor diferite suportate de producători, condiţiile de producţie specifice fiecăruia generând niveluri de preţ maximizatoare de profit diferite.[5]
4) Interdependenţa firmelor din ramură reprezintă caracteristica ce deosebeşte fundamental această structură de piaţă de alte forme de piaţă imperfectă. Interdependenţa este consecinţa numărului mic de ofertanţi, ceea ce face că deciziile şi acţiunile unui agent în privinţa modificării preţurilor, înnoirii sortimentale etc. Să se reflecte direct asupra evoluţiei curbei cererii pentru produsele celorlalte firme.
Relaţiile dintre firmele oligopoliste pot fi incluse, de regulă, în tiparele celor două comportamente extreme: necooperant şi, respectiv, cooperant. Întrucât comportamentul necooperant a avut de cele mai multe ori urmări dezastruoase, soldate cu deteriorarea rezultatelor financiare şi chiar eliminarea de pe piaţă a unor firme oligopoliste, acestea încheie de cele mai multe ori acorduri (uneori confidenţiale) cu privire la împărţirea pieţelor, cantitatea oferită, preţul etc. Aceste înţelegeri îmbracă forme specifice oligopolurilor coordonate, de tipul cartelului, trustului sau concernului.
Cartelul desemnează un acord între firme care le păstrează individualitatea, independenţa în producţie şi pe cea financiară şi are ca obiectiv principal limitarea concurenţei pe o anumită piaţă prin stabilirea preţurilor, a volumului producţiei şi împărţirea pieţelor (fiecare participant primeşte o anumită cotă din vânzările totale). Pentru a maximiza profitul, cartelul determină acel volum al producţiei totale pentru care costul marginal mediu al cartelului este egal cu venitul marginal, el comportându-se ca un monopol.
Trustul este o aglomerare de capitaluri grupate sub aceeaşi conducere. Managementul comun este asigurată de o societate holding care deţine pachetul acţiunilor de control la mai multe firme oligopol, independente din punctul de vedere al producţiei. Holdingul are următoarele funcţii: fixarea preţurilor care se realizează după mecanismul monopolului, împărţirea pieţei între firmele la costul fixat, aplicarea procedeului cotelor, minimizarea costului total, realizarea unor obiective strategice comune etc.
Concernul este o grupare oligopolistă alcătuită din firme care aparţin unor ramuri diferite, dar care cooperează fiind integrate vertical, după cerinţele fluxurilor tehnologice, sau orizontal din ramuri complementare.
Forma cea mai complexă de înţelegere oligopolistă este conglomeratul care concentrează şi integrează sub controlul unui centru de decizie unităţi economice care au activităţi foarte diferite, aparent fără nici o legătură între ele, ceea ce permite realizarea unui profit mai mare, prin acţiunea simultană pe mai multe pieţe, diminuarea riscurilor şi adaptarea la cerinţele progresului tehnic.
În cadrul modelului cooperant, concurenţa se manifestă în forme diferite comparativ cu clasica concurenţă prin preţ: publicitatea, acordarea de avantaje cumpărătorului pentru menţinerea şi atragerea clientelei etc.
Oligopolul mixt este o altă formă de manifestare a comportamentului cooperant, caracterizată prin existenţa unei firme lider care se detaşează de celelalte, prin forţa economică, cota de piaţă, nivelul eficienţei sau gradul de informare şi organizare. Când o structură oligopolistă este caracterizată prin coexistenţa unei firme dominate care se comportă ca un monopol şi un număr de firme mici, firma lider impune concurenţilor preţul pieţei, adică preţul care îi asigură maximizarea profitului, prin egalitatea dintre venitul marginal şi costul marginal. În funcţie de nivelul preţului şi cel al producţiei stabilite de lider, celelalte firme oligopoliste îşi fixează preţul şi cantităţile, chiar dacă între ele nu există nici o înţelegere formală sau informală în acest sens. Firma lider, ca, firmă barometru” al preţurilor, cunoaşte cel mai bine starea pieţei şi dispune de mijloace pentru a domina adversarii. În oligopol sunt situaţii când două sau trei firme dau semnalul modificării preţurilor sau realizează prin rotaţie acest rol.
[1] Moşteanu T., Preţuri şi concurenţa Ediţia a III a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2000, pag 55
[2] Platis M., op.cit. pag 171
[3] A.S.E., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 2000
[4] Platis M., op.cit. pag 178
[5] Idem