Economie

O altă componentă majoră a economiei subterane se referă la mecanismul creditărilor bancare cu caracter ilegal, în dispreţul normelor interne de lucru sau al reglementărilor legale în domeniu. Prin aceste procedee şi metode înfracţionale, sume uriaşe de bani sunt canalizate către finanţarea activităţilor din economia subterană sau al actelor şi faptelor de corupţie, prin deturnarea respectivelor resurse financiare de la destinaţia iniţială pentru care au fost acordate, fapt posibil şi prin complicitatea sau neglijenţa factorilor de decizie din sectorul bancar.

Respectivele sume de bani reprezintă suportul tranzacţiilor sectorului informal al economiei (care de regulă presupune utilizarea instrumentelor de decontare în numerar), iar efectele se cuantifică în amplificarea dimensiunilor economiei subterane sau exacerbarea efectelor infraţioniste.

              Pornind de la locul şi rolul creditului în relaţiile social-economice, trebuie menţionat că cea mai importantă funcţie a sa este cea distributivă – constând în aceea că mobilizează resursele băneşti disponibile la un moment dat în economie, redistribuindu-le apoi prin acordarea de imprumuturi în activităţi care au nevoie de resurse financiare.

Oferind întreprinzătorilor aceste disponibilităţi, creditul sporeşte puterea de acţiune productivă a capitalului, contribuind în felul acesta la creşterea avuţiei reale a societăţii. Însă, în condiţiile unei inflaţii galopante (specifică anilor ’90) şi a menţinerii dobânzilor bancare la nivelurile anterioare, coroborate cu dimensiunea redusă a capitalurilor străine, s-a trecut la o îmbogăţire metodică, fără scrupule, a unor aşa-zişi capitalişti autohtoni, prin împrumuturi masive, inclusiv credite neperformante, mai bine zis prin devalizarea băncilor.

Folosirea arbitrară a creditului poate intensifica operaţiunile speculative care, la rândul lor, pot genera crahuri financiare, prăbuşirea sistemului bancar, cu consecinţe în plan economic şi social dintre cele mai grave şi mai dureroase.

              Într-o economie concurebţială de piaţă, creditul reprezintă un instrument vital în capitalizarea şi dezvoltarea activităţii agenţilor economici. În acest sens, se pot desprinde câteva efecte favorabile ale inducerii funcţiilor creditului în economie:

• creşterea capacităţii productive şi comerciale a agenţilor economici, prin finanţarea acestora pe seama disponibilităţilor care apar în economie ca urmare a redistribuirii capitalurilor;
• scăderea cheltuielilor specifice ca urmare a reducerii masei monetare, datorită tranzacţiilor prin instrumente de plată specifice;
• dimensionarea masei monetare în circulaţie la necesarul economiei, fapt care conduce la “reglarea” fenomenului inflaţionist, în special prin fluctuaţia ratei dobânzii;
• finanţarea deficitului bugetar al statului, sub forma creditului public, atunci când realităţile economice reclamă această stare de necesitate;
• prin natura lui, contribuie la creşterea vitezei de rotaţie a banilor şi rularea eficientă a resurselor “latente” din economie.

              Departe gândul că simpla operaţiune de creditare în sine este o faptă de natură să trezească suspiciuni din sfera penalului. Creditul este extrem de util şi necesar într-o economie de piaţă, dar devine foarte primejdios când nu este utilizat potrivit principiilor sale şi conform cerinţelor echilibrului economico-financiar. Cel mai mare pericol îl constituie folosirea abuzivă a creditului – debitorul dispunând de bani ca de propria avere, contrar destinaţiei dispunând de bani ca de propria avere, contrar destinaţiei pentru care a fost acordat creditul.

Utilizarea creditului în finanţarea unor activităţi economice insuficient fundamentale poate duce la dezechilibre structurale în economie, la disponibilităţi între ramuri şi sectoare de activitate. De asemenea, neluarea în calcul a problemelor riscului în utilizarea creditului poate provoca prăbuşirea în lanţ a sistemului bancar.

Nerespectarea funcţiilor creditului bancar reprezintă un element constitutiv al fraudelor bancare, iar acordarea abuzivă şi utilizarea arbitrară a creditelor constituie elemente suport ale intensificării operaţiunilor de tip speculativ dar şi ale “canalelor colectoare” de resurse financiare către economia subterană. O bună parte din creditele obţinute în mod ilegal şi, ulterior, “deturnate” de la destinaţia lor iniţială constituie surse de finanţare pentru structurile crimei organizate de tip economico-financiar.

În funcţie de dimensiunea valorică a acestora, se pot transmite efecte asupra echilibrului monetar putând apărea, în timp, modificări comportamentale de conformare socială sau fiscală. Sumele băneşti provenite din credite, care nu respectă destinaţia iniţială pentru care au fost acordate, creează o stare de pericol privind funcţiile creditului în economia de piaţă care, în final, poate induce adevărate crachuri pe piaţa de capital. În acest sens, trebuie interpretată şi noţiunea de prejudiciu.

Făcând abstracţie de dicţionar, acesta înseamnă pentru bancă doar sumele nerecuperate de la debitori, dar, la nivel naţional, prejudiciu reprezintă orice sume deturnate spre altă destinaţie, având în vedere că nu au fost utilizate conform funcţiilor creditului. Infracţiunea în discuţie este una de acţiune şi, deci, subiectul activ prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui. Mobilul sau scopul săvârşirii infracţiunii, acela de a obţine pentru sine sau pentru altul bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, constituie un element al laturii subiective.

Prin deturnarea creditului, făptuitorul urmăreşte să obţină, pentru el sau pentru altul, bani, bunuri sau foloase necuvenite, prin însuşirea totală sau parţială a cuantumului creditului (prin traficarea banilor), scontând obţinerea unui profit material sau unui avantaj nepatrimonial (spre exemplu, câştigarea prieteniei unei persoane influente, care ar putea fi folosită în viitor pentru trafic de influenţă).

Infracţiunile în domeniul creditării bancare pot conduce la fapte de corupţie atât în etapa de analiză a bonităţii clientului (în sensul prezentării/acceptării unor situaţii financiare eronate, în interesul solicitantului de credit sau a intreprinderii de către funcţionarul bancar, în mod voit eronat, a datelor reale din documentaţia de creditare), cât şi în etapa de urmărire a derulării contractului de credit (lipsa verificării faptice şi scriptice a existenţei creditelor favorizată de superficialitatea analizării extraselor de cont, nerespectarea termenului de rambursare a creditelor şi neânregistrarea în evidenţa contabilă a băncii a creditelor restante etc.)

              Frauda financiar-bancară reprezintă o componentă a economiei subterane, care interacţionează în corelaţie cu celelalte componente ale acesteia, plasând economia subterană într-o zonă de opacitate faţă de autoritatea publică şi putând induce distorsiuni chiarn la nivelul circuitului funcţional al economiei concurenţiale de piaţă.

              Ca o analiză conexă a celor prezentate anterior, apare ca firească dilema, în rândul agenţilor economici, dacă nu cumva creditul fiscal devine, în condiţiile reducerii cuantumului dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, mai atractiv decât creditul bancar şi, în consecinţă, se poate substitui acestuia.

              Manageriatul firmelor este preocupat de asigurarea unui flux de resurse financiare care să asigure o finanţare optimă a activităţii desfăşurate, prin amortizarea relaţiei rentabilitate-lichiditate, în condiţiile unor costuri cât mai reduse şi a minimizării riscurilor.

Problema centrală o reprezintă, în această situaţie, identificarea acelui punct de echilibru între nevoia de finanţare a ciclului de exploatare – în funcţie de provenienţa capitalurilor circulante (sursele proprii ale întreprinderii, sursele atrase, sursele împrumutate). În mod evident, în vederea asigurării stării de echilibru financiar, regula de finanţare trebuie să aibă acoperirea nevoilor permanente din capitaluri permanente, iar a celor temporare din resurse temporare.

              În condiţiile trecerii de la o economie de comandă, excesiv centralizată către o economie de piaţă concurenţială, o problemă fundamentală cu care s-au confundat agenţii economici, în marea lor majoritate, a fost lipsa capitalului propriu, de altfel, fenomenul de capitalizare a agenţilor economici fiind un proces de durată.

Lipsa resurselor proprii a constituit în permanenţă o frână în dezvoltarea economică a firmelor şi amplificarea volumului de activitate a acestora. A apărut astfel o permanentă nevoie de fonduri băneşti şi întreprinzătorii au fost nevoiţi să apeleze la surse externe societăţii, respectiv la surse împrumutate. Timp de aproximativ un deceniu şi jumătate, societatea românească a consumat mai mult decât a produs, ceea ce a condus la o repartizare tot mai inechitabilă a produsului intern brut, din punct de vedere social, cu efect direct în scăderea nivelului de trai al populaţiei şi accentuarea polarizării sociale.

În acest context, costurile tranziţiei nu aveau cum să apară. Nota de plată a presupus deficit bugetar care se croniciza de la un an la altul, pe fondul unui mediu inflaţionist şi a unui şomaj care nu putea fi menţinut la nivelul ratei naturale, atâta timp cât o serie de intreprinderi au suferit restructurări sau au schimbat forma de proprietate. Toţia aceşti factori au condus la formarea unui mediu de afaceri ostil, care a determinat înrăutăţirea rezultatelor activităţii întreprinderilor, creşterea arieratelor acestora şi accentuarea decapitalizării lor, în condiţiile în care procesul de acumulare primitivă de capital din ţara noastră nu a avut dimensiunea din alte state foste socialiste, iar investitorii străini nu s-au grăbit să-si plaseze capitalurile în ţare noastră.

În perioada care a trecut după 1990, tot mai multe firme s-au găsit în imposibilitatea de a-şi relua ciclul de exploatare pe baza resurselor proprii de finanţare, angajarea unui credit bancar fiind o necesitate reclamată de condiţiile şi specificul mediului de afaceri din ţara noastră. Este evident că apelarea la împrumuturi prin intermediul creditelor bancare atrage de la sine costuri şi cheltuieli suplimentare din partea agentului economic, prin plata dobânzilor şi comisioanelor aferente creditelor respective.

              În aceste condiţii de expansiune a creditului bancar, nivelul ratei dobânzii reprezintă un factor esenţial într-o economie concurenţială de piaţă (aşa cum se doreşte a fi şi economia românească) şi are implicaţii majore asupra multor sectoare de activitate şi chiar a vieţii economice, în general.

Dacă rata dobânzii private este ridicată, ea reprezintă un factor de stimulare a economiilor şi de plasare a sumelor de bani în instrumente de economie bancară; dimpotrivă, un nivel scăzut al ratei dobânzii active reprezintă un factor decizional esenţial pentru agenţii economici în vederea amplificării procesului investiţional şi, implicit, a relansării economice şi a creşterii produsului intern brut.

Rata dobănzii are un rol important şi în politica de combatere a inflaţiei. Sistemul bancar acţionează pentru reducerea lichidităţii monetare prin majorarea puternică a dobânzilor care, astfel, au rolul de a absorbi de pe piaţă resursele financiare disponibile (practic Banca Naţională ridică taxa rescontului determinând creşterea ratei dobânzii la creditele acordate de băncile finanţatoare).

În aceste circumstanţe, dobânda prezintă atât plusuri, dar şi neajunsuri, astfel: rata ridicată micşorează lichiditatea monetară cu efect benefic asupra inflaţiei dar, în acelaşi timp, majorarea ratei dobânzii frânează investiţiile şi activitatea economică şi, reprezentând un element de cost al agentului economic, conduce la scumpirea producţiei bunurilor economice. În acest mod produsele pot deveni necompetitive ca preţ, cu o piaţă de desfacere din ce în ce mai îngustă, iar agentul economic fie va proceda la o restrângere a activităţii, fie va produce pe stoc – ca urmare a scăderii vitezei de rotaţie a stocurilor (mărfurilor).

              Tocmai de aceea se recomandă o utilizare diferenţiată a acestui instrument de politică monetară (rata dobânzii) în funcţie de fazele ciclului afacerilor. În faza de boom economic este de preferat o politică monetară restrictivă, cu rate ridicate ale dobânzilor bancare care să capteze surplusul de masă monetară existent pe piaţă şi să diminueze cererea globală (agregată) de bunuri şi servicii pentru a se evita apariţia dezechilibrelor macroeconomice de tip inflaţionist.       Dimpotrivă, în faza de recesiune economică, se va promova o politică monetară mai lejeră, cu niveluri mai reduse ale dobânzilor şi condiţii mai puţin restrictive de acordare a creditelor, pentru a da un impuls procesului investiţional în vederea declanşării unei revigorări economice şi a relansării creşterii produsului intern brut.

              Apare astfel întrebarea legitimă: La ce surse externe pot apela firmele în condiţiile în care nevoia de resurse financiare este presantă, dar creditul bancar este prea scump, iar influenţa pe care o transmite asupra nivelului preţurilor practicate de întreprinzător determină o restrângere a cererii pentru produsele respective?

              În ultima vreme o serie de agenţi economici s-au deplasat dinspre zona creditului bancar către creditul fiscal. Această ipoteză de lucru a fost posibilă datorită existentei unei legislaţii permisive în acest domeniu, care prevedea posibilitatea acordării de înlesniri la plata obligaţiilor fiscale (de tipul scutiri, amânări, eşalonări).

Principalul inconvenient al acestor practici a fost însă reprezentat de bazele discreţionare în care au fost acordate, în unele cazuri, aceste facilităţi fiscale. În acestă situaţie se apreciază că abrogarea prin OUG nr. 26/2005, a bazei legale de acordare a acestora reprezintă un demers necesar şi eficient pentru “însănătoşirea” mediului de afaceri, cel puţin din punctul de vedere al unui tratament fiscal nediscriminatoriu acordat tuturor agenţilor economici.

O altă situaţie se referă la opţiunea întreprinzătorilor privind neachitarea la termenele legale a obligaţiilor fiscale datorate şi evidenţiate în contabilitate, conform situaţiilor financiare întocmite (respectiv balanţa de verificare, declaraţiile de impozite şi taxe şi bilanţul contabil annual) şi folosirea resurselor financiare de care dispun pentru asigurarea unui flux constant şi permanent de resurse băneşti în vederea finanţării activităţii pe care o desfăşoară.

Desigur că această opţiune prezintă avantajul reluării immediate a activităţii, indiferent de natura acesteia (productivă, comercială etc.), deşi legiuitorul a prevăzut în mod expres care este sancţiunea neachitării la termen a obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat: perceperea de dobânzi şi penalităţi de întârziere reglementate de cadrul legislativ actual. Practic, o serie de agenţi economici consimt, în mod conştient, la achitarea ulterioară a acestei sancţiuni, iar opţiunea acestora se bazează pe calculele de rentabilitate şi de eficienţă economică; altfel spus, dacă plata dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere reprezintă o soluţie mai puţin costisitoare pentru întreprinzător, comparativ cu plata dobânzilor bancare pentru eventualele credite care ar fi contractate, aceştia vor recurge la substituirea creditului bancar cu creditul fiscal.

Desigur că această soluţie este departe de a avea un suport etic şi moral, însă este justificată pe baza unor considerente de eficienţă economică dar, mai ales, de interes privat. Ne putem intreba până unde ţine aspectul moral al activităţii economice, atâta timp cât “mâna invizibilă” este asimilată unui mecanism concurenţial şi al preţurilor dintr-o concurenţă perfectă, care însă nu există în realitate.

Nu este oare “mâna invizibilă”, mai degrabă, o noţiune teoretică, utopică, concurenţa imperfectă fiind cea reală? Răspunsul este afirmativ, iar soluţia de compromis este concurenţa loială, în fapt o concurenţă imperfectă dar care respectă “regulile de joc”.

              În acest caz, soluţia reglementării acestei situaţii de fapt ar putea veni din partea organului legislativ, la cererea organelor fiscale, prin adoptarea unor reglementări fiscale care să descurajeze această practică a neachitării la termenele legale a obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat.

Dacă pe piaţa monetară nivelul ratei dobânzii se stabileşte în mod relativ liber, în funcţie de cererea şi oferta de fonduri băneşti, organul legislativ ar putea să promoveze sancţiuni mult mai dure, materializate printr-un cuantum ridicat al nivelului dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, cu rolul de a descuraja opţiunea întreprinderilor de a recurge la creditul fiscal în detrimentul creditului bancar.

În acest mod, creditul bancar s-ar putea dovedi mult mai atractiv pentru întreprinzători, prin prisma costurilor mai scăzute pe care le-ar antrena, iar instituţiile financiare şi de credit ar beneficia de posibilitatea plasării optime şi integrale a fondurilor băneşti de care dispun în acest sens, tocmai datorită creşterii performanţelor pentru creditul bancar.

Pe de altă parte, în acest caz, fluxurile de încasări ale bugetului de stat vor fi mai consistente şi caracterizate de o anumită ritmicitate; “golurile” de trezorerie se vor reduce şi se vor apela într-o măsură mai mică la contracararea de împrumuturi publice sub forma bonurilor de tezaur, în condiţiile în care azi o parte însemnată dein lichidităţile băneşti sunt plasate în titluri de stat cu risc zero şi dobândă sub cea pasivă.

Promovarea unor măsuri coercive mai aspre în acest sens nu presupune “distrugerea” firmelor, ci urmăreşte doar disciplinarea financiar-fiscală a acestora, iar efectele acestei măsuri se refrâng doar asupra acelor contribuabili care nu consimt în mod voluntar la plata obligaţiilor fiscale care le revin.

              În opinia specialiştilor, în măsura în care se urmăreşte corelarea amortizării fiscale cu amortizarea economică în funcţie de durata efectivă, reală, de utilizare a mijlocului fix, putem asimila practicarea regimului de amortizare accelerată cu un credit fiscal pentru investiţii. Fără îndoială, amortizarea accelerată a capitalului fix răspunde cerinţelor de capitalizare a firmelor şi reprezintă un factor important în stimularea deciziei către activitatea investiţională.

Stimularea directă a procesului investiţional se poate realiza şi prin intermediul acordării de bonificaţii fiscale, respectiv exonerări cu caracter special, în funcţie de volumul şi destinaţia investiţiilor efectuate. Acestea au reprezentat principala formă de subvenţionare a corporaţiilor americane în anii ’70 şi în prima jumătate a anilor ’80, fiind suprimate ulterior prin reforma fiscală din 1986, deoarece au fost considerate prea costisitoare în raport cu efectele utile pe care le generează.

Apreciem că în România este de preferat un sistem fiscal clar şi concis care să aducă un plus de transparenţă şi stabilitate, facilităţile fiscale cu caracter special având rolul de a-l incita pe contribuabil către diverse forme de manifestare ale evaziunii fiscale “tolerate”. Mai mult chiar, o paletă largă de bonificaţii şi exonerări fiscale poate genera o dispută între sistemul de interese cuprinse într-o lege insuficient structurată şi reglementată şi care înclină, uneori exagerat, către o anumită categorie de interese. Suprimarea deducerilor fiscale cu caracter special poate reprezenta o propunere pentru a echilibra balanţa acestor interese şi pentru a asigura o mai bună exercitare a funcţiilor profitului.

              Creditul fiscal poate fi abordat şi ca o măsură eficientă de încurajare şi promovare a exporturilor, în vederea protejării intereselor naţionale în cadrul relaţiilor economice internaţionale. Pârghiile fiscale pot avea un rol determinant în motivarea deciziei agenţilor economici de a se orienta către piaţa externă.

În ţara noastră, facilităţile fiscale acordate exportatorilor se rezumă doar la nivelul impozitelor indirecte, prin aprecierea cotei de 0% pentru TVA-ul aferent bunurilor sau serviciilor exportate. Din această perspectivă, cota respectivă poate fi asimilată cu un credit fiscal pentru stimularea exporturilor. În domeniul impozitării directe, facilităţile fiscale privind exportul de bunuri şi servicii au fost restrânse treptat prin creşterea cotei de impozitare a profiturilor aferente veniturilor provenite dein activitatea de export (5% în 2000-2002, 12,5% în 2003, 25% - începând cu 01 ianuarie 2004).

Odată cu introducerea Codului Fiscal, veniturile interne şi cele provenite din export sunt impozitate cu o cotă unică,nediferenţiată, de 25% iar, începând cu 01 ianuarie 2005, această cotă este de 16%. Aceasta a constituit, de altfel, o măsură de amortizare cu standardele acquis-ului comunitar, tratamentul fiscal preferenţial acordat exportatorilor în domeniul impozitării directe fiind perceput ca o subvencţionare mascată a acestuia, în contradicţie cu reglementările europene în domeniu.

Este de apreciat că efectele descurajante ale acestei măsuri pot fi contracarate printr-o dimensionare mai echitabilă a bazei de impozitare, prin acordarea posibilităţii unei deductibilităţi fiscale a unor fonduri de rezervă pentru dezvoltarea exporturilor. Se consideră că promovarea creditului fiscal în acest domeniu trebuie să vizeze amplificarea exporturilor unor produse care să conţină un grad cât mai ridicat de prelucrare, deoarece pe această bază s-ar crea noi locuri de muncă, care ar conduce la diminuarea şomajului şi, implicit, la atenuarea presiunii exercitate asupra bugetului asigurărilor sociale de stat.