1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.75 (2 Votes)

Un flux turistic este reprezentat de „un număr de persoane care circulă între un bazin de cerere şi unul de ofertă" turistică[1], iar modul de formare şi amploarea acestuia sunt condiţionate de caracteristicile celor două bazine, precum şi de o serie de factori, de o mare diversitate, care determină intensitatea şi structura circulaţiei turistice internaţionale.

Privit din această perspectivă, turismul internaţional poate fi considerat a fi totalitatea fluxurilor ce iau naştere între ţările sau regiunile emiţătoare şi cele receptoare de turişti[2].

Dacă turismul emiţător este concentrat într-un număr redus de ţări ale lumii, având economii dezvoltate şi, în mod corespunzător, locuitori ale căror venituri sunt suficient de mari pentru a-şi permite să cumpere produse turistice, ţările receptoare de turişti sunt cu mult mai numeroase, cuprinzând atât ţări cu economie dezvoltată, cât şi ţări în curs de dezvoltare.

  • Bazinele de cerere turistică se află, deci, în principal, în ţările dezvoltate, din punct de vedere economic, unde trăiesc persoane cu venituri ridicate, care îşi pot permite să plătească preţul unor călătorii internaţionale. Aceste ţări se mai numesc şi importatoare de turism (de servicii turistice), deoarece călătoriile rezidenţilor în alte ţări presupun efectuarea de cheltuieli valutare, în mod similar cumpărării de bunuri din import.
  • Bazinele de ofertă turistică se află în zonele unde există atracţii turistice (naturale şi antropice) deosebite, iar ţările unde se află locurile respective sunt considerate exportatoare de servicii turistice, acestea beneficiind de încasări valutare din vânzarea prestaţiilor turistice, ca urmare a cheltuielilor realizate, în ţările respective, de către turiştii străini care le vizitează.

1. Motivaţii pentru realizarea călătoriilor turistice internaţionale

Există mai multe categorii de motivaţii principale pentru realizarea călătoriilor internaţionale în scop turistic, acestea constituindu-se, astfel, în principalele cauze ale formării fluxurilor turistice internaţionale.

Fran9ois Vellas clasifică aceste motivaţii în trei categorii principale[3]: cele motivate de preţuri, de climat şi de diverse motive personale ale turistului.

  1. Preţurile reprezintă motivaţii esenţiale în decizia turiştilor de a călători în afara frontierelor ţării unde aceştia îşi au reşedinţa obişnuită. Diferenţele dintre nivelurile preţurilor produselor turistice practicate în diferitele ţări ale lumii, pentru oferte similare, ca nivel de confort, diversitate a serviciilor şi calitatea acestora, se explică prin nivelul mai scăzut al salariilor din industria turistică, în unele ţări, majoritatea aflate în curs de dezvoltare. Iar dacă ţinem seama de faptul că turismul reprezintă o „industrie a mâinii de lucru" (adică utilizează un număr mare de lucrători, mulţi dintre aceştia cu niveluri scăzute de calificare), ponderea costurilor cu forţa de muncă în costurile totale fiind ridicată, atunci putem înţelege mai bine de ce pot să apară diferenţe importante ale preţurilor unor produse turistice similare, în funcţie de costul forţei de muncă utilizate în turism, în ţări diferite.

Acest „diferenţial al preţurilor" este deosebit de important, de exemplu, pentru motivaţiile turiştilor nord-americani care vizitează Mexicul sau ţările Americii latine sau pentru vest-europenii care îşi aleg ca destinaţii unele ţări din Asia de Sud-Est şi Pacific.

  1. Climatul reprezintă, de asemenea, un motiv determinant pentru caracterul internaţional al turismului. O serie de ţări din Europa de Sud, precum şi insule din Caraibe, din Oceanul Indian şi din Pacific, beneficiază, din plin, de avantajul acestui factor, oferind „garanţia" că, acolo, turiştii vor găsi un climat cald, cu plaje însorite şi posibilitatea de a face baie, în mări sau oceane în care temperatura apei este optimă pentru „thalasoterapie".
  2. Motivele personale ale turistului se pot clasifica, la rândul lor, în 6 categorii principale:
  • Loisir[4] şi vacanţe, aceasta fiind principala motivaţie pentru călătoriile realizate în afara timpului obişnuit, afectat activităţilor profesionale. Motivele pot fi diverse: odihnă, dorinţa de „smulgere" sau „evadare" din mediul său obişnuit, descoperiri culturale, vizite la rude şi prieteni, practicarea unor sporturi etc.
  • Afaceri, respectiv călătorii întreprinse în cadrul activităţilor profesionale. În această categorie sunt incluşi voiajorii comerciali, membrii echipajelor de aeronave sau nave maritime care efectuează escale în diferite ţări, funcţionarii guvernamentali şi ai organizaţiilor internaţionale aflaţi în misiune, salariaţii care lucrează la instalarea unor utilaje sau echipamente în alte ţări (pentru durate de până la un an).
  • Congrese şi alte reuniuni, respectiv călătorii realizate pentru a participa la congrese sau la alte tipuri de reuniuni (seminarii, colocvii, conferinţe, mese rotunde etc.).

După alţi autori[5], atât turismul de reuniuni, cât şi turismul practicat de participanţii la manifestări expoziţionale (fie ca expozanţi, fie ca vizitatori

profesionali), precum şi călătoriile-stimulent, reprezintă componente ale turismului de afaceri.

  • Sănătate, respectiv călătorii întreprinse fie pentru a beneficia de îngrijiri medicale, fie pentru îmbunătăţirea nivelului de sănătate, prin acţiunile ce ţin de medicina profilactică (preventivă): „repunerea în formă", thalasoterapie, balneoterapie etc. Sunt incluse, în această categorie, şi sejururile în staţiunile termale şi tratamentele terapeutice de orice natură (oncţiuni sau împachetări cu nămol, inhalare de gaze cu efect terapeutic etc.).
  • Studii, respectiv călătoriile realizate pentru a asista la cursuri sau pentru formare sau perfecţionare profesională, într-o instituţie de formare ale cărei cursuri pot să dureze un întreg an şcolar sau chiar mai mult.
  • Religie, respectiv călătoriile întreprinse pentru a participa la un pelerinaj sau pentru o vizită la un loc sfânt.

Într-o altă abordare, se poate aprecia că[6] un turist îşi va alege o destinaţie turistică internaţională în următoarele situaţii:

  • oferta de vacanţă a ţării în care îşi au domiciliul obişnuit este limitată;
  • produsele turistice oferite în ţara sa sunt inaccesibile, fie datorită preţurilor ridicate, fie datorită faptului că respectivele produse sunt mai bine vândute la export, adică turiştilor străini;
  • absenţa unor produse turistice din oferta internă a ţării de domiciliu (de exemplu, posibilitatea de practicare a unor cure balneo-medicale sau a talazoterapiei ori a sporturilor de iarnă etc.);
  • cererea pentru unele produse turistice având caracter de unicat în lume (de exemplu, vizitarea Sfinxului şi a piramidelor egiptene, a locurilor sfinte, la Ierusalim ori a Turnului Eiffel, la Paris etc.).

În funcţie de aceste motive, corelate şi cu altele , cum ar fi: existenţa unor factori naturali deosebiţi, dorinţa de cunoaştere, participarea la evenimente cultural-artistice, ştiinţifice sau profesionale etc., fluxurile turistice se mai pot clasifica în două mari categorii[7]:

  1. „Sunlust", care sunt fluxuri asociate turismului de soare ori determinat de alte condiţii naturale (existenţa zăpezii, a unor izvoare termale etc.). În alegerea unor astfel de destinaţii, principalele criterii de selecţie sunt preţurile şi distanţele.
  2. „Wonderlust", respectiv turismul de cunoaştere (având motivaţii culturale - de participare la diverse manifestări culturale, artistice, sportive, de vizitare a unor monumente, muzee sau a unor obiective naturale deosebite). Factorul decisiv în alegerea destinaţiei este, în aceste cazuri, calitatea ofertei şi diferenţierea acesteia faţă de ofertele interne, de produse similare.

2. Mecanismul de formare a fluxurilor turistice internaţionale

Fluxurile turistice internaţionale reprezintă una dintre cele mai dinamice componente ale schimburilor economice internaţionale. Ponderea cea mai mare, în circulaţia turistică internaţională, o au fluxurile turistice interne şi cele intra-regionale (realizate între ţările situate în aceeaşi regiune turistică).

Statisticile internaţionale arată că peste trei sferturi dintre voiajele internaţionale se desfăşoară pe distanţe scurte, cele mai multe dintre acestea fiind realizate în interiorul sau între ţările cu economie dezvoltată, din Europa, America de Nord şi Asia[8]. Analiza fluxurilor turistice internaţionale se realizează utilizând atât indicatori fizici (numărul de sosiri la frontiere), cât şi valorici (încasări din turismul internaţional).

2.1. Formarea, în spaţiu, a fluxurilor turistice internaţionale

La scară globală, câteva bazine turistice emiţătoare domină fluxurile turistice internaţionale. Astfel, principalele 10 ţări emiţătoare de turişti, împărţite între America (SUA şi Canada), Europa (Germania, Marea Britanie, Franţa, Olanda, Italia, Belgia şi Spania) şi Asia (Japonia), reprezintă, împreună, peste 40% din bazinele de cerere turistică la nivel mondial. Acestea reprezintă principalele ţări bogate ale lumii.

Mai mult de jumătate dintre turiştii internaţionali au, de fapt, domiciliul în ţări europene, ceilalţi provenind de pe continentul american (sub 20%) şi din Asia de Sud şi Pacific (regiune ce înregistrează cele mai ridicate ritmuri de creştere ale sosirilor de turişti internaţionali, în ultimii ani), în timp ce, împreună, Africa şi Asia de Sud abia ating 3%.

Ţările cu economie dezvoltată reprezintă atât marii emiţători de turişti, cât şi principalele destinaţii turistice ale lumii, astfel că ambele „capete" ale fluxurilor turistice mondiale sunt situate, în principal, în Europa şi America de Nord. De fapt, la nivel mondial, există trei mari bazine de destinaţie turistică sau „trei mari lacuri de vacanţă ale lumii", cum le-a denumit Georges Cazes , amplasate în jurul periferiilor meridionale ale marilor regiuni emiţătoare, care reprezintă „inima" sistemului, precum şi la frontierele destinaţiilor turistice emergente. Cel mai important dintre acestea este bazinul euro- mediteranean, cu o concentrare turistică mai mare pe ţărmul nordic al Mării Mediterane.

Celelalte două sunt: bazinul America de Nord - Caraibe, zonă denumită şi „Mediterana americană" şi bazinul Asia de Est şi Pacific.

Repartiţia fluxurilor turistice în jurul celor trei mari bazine de destinaţie evidenţiază caracterul discontinuu al spaţiului turistic şi caracterizează, la scară mondială, inegalităţile, observabile pe plan economic, ale nivelului de dezvoltare sau ale puterii de cumpărare ale diferitelor regiuni ale lumii.

Cele trei mari bazine turistice prezintă trei caracteristici comune[9], respectiv:

1) Apropierea de marile „surse de bogăţie", ce constituie „rezervoarele" de turişti care deţin o parte importantă a populaţiei cu putere de cumpărare suficient de mare pentru a-şi permite consumuri turistice importante, cu caracter ludic şi recreativ, în cadrul sejururilor lor în străinătate.

  • Bazinele respective suprapun două zone constituite din ţări cu niveluri de viaţă extrem de contrastante. Astfel, cele mai vechi ţări frecventate aparţin categoriei ţărilor celor mai bogate, în timp ce „prelungirile" lor meridionale corespund categoriei ţărilor în curs de dezvoltare. Avantajele economice şi sociale favorizează o „glisare" a fluxurilor turistice de la un ţărm, la altul, al Mediteranei, către graniţele Asiei de Sud - Est şi către Sudul frontierei Statelor Unite ale Americii sau Mexicului, spre ţărmurile din America Centrală. Aceste fluxuri răspund unei puternice atracţii a turiştilor pentru regiunile cele mai însorite, indiferent că este cazul unui climat mediteranean, subtropical sau tropical. În aceste locuri, sezoanele turistice sunt mult mai etalate în timp. Fiecare dintre aceste bazine este dominat de clientele regionale, privilegiate, ce reprezintă între 2/3 şi 3/4 din totalul turiştilor, situaţie explicabilă prin apropierea geografică dintre locul de domiciliu şi cel de destinaţie turistică. Deplasările respective, ce urmează aproximativ aceleaşi fuse orare, facilitează realizarea de sejururi scurte, fără ca turiştii să sufere de neplăcerile legate de decalajele orare.
  • Existenţa unor legături privilegiate, de ordin istoric, cultural, lingvistic, politic etc. Astfel, vechile colonii au păstrat, în general, utilizarea limbilor europene, facilitând primirea persoanelor de diferite naţionalităţi, care vorbesc aceste limbi. Circulaţia turistică este facilitată, de asemenea, şi de procedurile de simplificare a formalităţilor vamale şi de frontieră, prin acorduri bilaterale privind adaptarea unor măsuri comune în acest scop.

Fluxurile turistice internaţionale se împart în două mari categorii, care se completează sau se alimentează reciproc[10], respectiv:

  • Fluxuri intra-regionale (în interiorul aceloraşi regiuni turistice)
  • Fluxuri inter-regionale (între marile regiuni turistice ale lumii)

De remarcat că, la nivel mondial, fluxurile intra-regionale au cea mai mare pondere în totalul fluxurilor turistice, de cca 80%.

1) Circulaţia turistică intra-regională

Se pot distinge două categorii de fluxuri turistice intra-regionale:

  1. - Cele create de cererea turiştilor care îşi au reşedinţa în ţări aflate în aceeaşi regiune cu ţările vizitate (de exemplu, turiştii italieni care vizitează Spania)
  2. - Cele create de cererea turiştilor care îşi au reşedinţa în ţări aflate în afara regiunii vizitate (de exemplu, turiştii americani sau japonezi care vizitează, succesiv, Spania, Franţa şi Italia, ţări aflate în aceeaşi regiune turistică, generând, astfel, un flux turistic intra-regional).

Ponderea cea mai mare o au fluxurile intra-regionale din prima categorie menţionată mai sus.

Europa şi America de Nord deţin, împreună, peste 85% din totalul fluxurilor intra- regionale, la nivel mondial. Statisticile arată că cca 85% din călătoriile în Europa provin tot din ţări europene. Cele mai importante fluxuri turistice intra-europene sunt următoarele[11]:

  • cel orientat pe direcţia Nord - Sud , de tip sunlust;
  • cel având ca punct de pornire ţările vest-europene, cu economie dezvoltată, către destinaţii aflate în ţările din Estul continentului, ce dispun de oferte variate (fluxuri de tip wonderlust şi sunlust).

Mai recent, după anul 1990, a început să se dezvolte şi un flux invers, pornind din Estul continentului, spre ţările din Vestul Europei, mai slab ca intensitate şi având ca motivaţie dorinţa de cunoaştere, de tip wonderlust.

Motivele pentru care Europa se menţine ca lider în turismul intra-regional sunt[12]următoarele:

  • Europa cuprinde un număr mare de ţări, cu potenţial turistic variat, diferit şi de mare valoare;
  • Deplasarea turiştilor, dintr-o ţară în alta, se realizează pe cale terestră (rutieră şi feroviară), ceea ce face să scadă preţul transportului, respectiv al călătoriei turistice;
  • Cea mai mare parte a turismului intra-regional se realizează între ţări limitrofe;
  • Apartenenţa la Uniunea Europeană şi absenţa ori simplificarea formalităţilor de trecere a frontierei facilitează deplasările turistice.

Cea de-a doua mare destinaţie turistică a lumii, după Europa, este continentul american, în cadrul căruia, principalele fluxuri intra-regionale se desfăşoară între SUA şi Canada, precum şi dintre aceste două ţări şi destinaţii din zona Mării Caraibelor şi din America Centrală.

În privinţa regiunii Asia de Est şi Pacific, fluxurile turistice intra-regionale sunt dominate de turiştii japonezi, care frecventează, în special, ţări învecinate: China, inclusiv Hong Kong, Taiwan şi Coreea de Sud.

2) Circulaţia turistică inter-regională

Cele mai importante fluxuri turistice inter-regionale sunt reprezentate de călătoriile turiştilor europeni spre America de Nord, în special din motive de afaceri, precum şi spre Asia de Est şi Pacific, motivate, în principal, de dorinţa cunoaşterii culturii şi civilizaţiei acestor zone, dar şi, tot mai mult, în ultimii ani, pentru turismul de tip sunlust.

Un alt flux turistic important este cel ce pleacă din America de Nord spre Europa şi spre Orientul Îndepărtat, atât pentru turismul de afaceri, cât şi pentru cel de vacanţă. La acestea, mai poate fi menţionat şi fluxul, aflat în creştere, al turiştilor europeni, spre continentul african (în câteva ţări ale Africii de Nord şi în Africa de Sud).

Continentul european se menţine, în ultimele decenii, ca prima destinaţie turistică mondială, chiar şi în condiţiile în care au apărut noi destinaţii mondiale, ce atrag, anual, tot mai mulţi turişti şi, astfel, îşi sporesc, continuu, cota de piaţă. Dacă în anul 1995 Europa deţinea o pondere de două treimi din totalul turiştilor internaţionali, în prezent, ponderea este de cca 55%, deşi, în valori absolute, numărul turiştilor care au vizitat Europa a fost în creştere, de la un an la altul.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au marcat începutul unei scăderi a volumului fluxurilor turistice spre şi dinspre America de Nord, reducerea numărului turiştilor americani înregistrând un mare declin, în toate regiunile importante, receptoare de turişti şi, în special, în Europa, fenomen care s-a atenuat treptat, în anii următori. America de Nord şi cea de Sud primesc, împreună, în medie, în jurul a 10 milioane de turişti pe an, din Europa, fluxurile respective îndreptându-se, în special, spre marele bazin al ofertei de pe Coasta de Vest a SUA. Urmează, ca pondere a destinaţiilor, Insulele Caraibe şi America Centrală. Spre această zonă se îndreaptă turiştii din America de Nord, precum şi din Europa şi Japonia.

Din punctul de vedere al ritmului de creştere a circulaţiei turistice, cea de-a doua regiune a lumii, ca destinaţie turistică, este continentul asiatic. Asia de Vest primeşte circa jumătate din numărul de turişti care vizitează acest continent, iar fluxurile ce înregistrează cea mai importantă dinamică sunt cele ale turiştilor europeni care au ca destinaţie Asia de Est şi de Sud.

Cea de a patra destinaţie mondială regională este Africa. Spre acest continent s-au înregistrat chiar diminuări ale fluxurilor turistice, în ultimii ani. Circa 70% din totalul numărului de turişti veniţi în Africa se opresc în nordul continentului, majoritatea lor fiind europeni, iar, mai recent, a crescut numărul celor ce ajung în Africa de Sud.

2.2. Formarea, în timp, a fluxurilor turistice internaţionale

O caracteristică a fluxurilor turistice, în comparaţie cu celelalte componente ale circuitului economic mondial, o constituie etalarea inegală în timp, prin sezonalitate.

Cauzele sezonalităţii turistice sunt[13], pe de o parte, naturale (poziţia geografică, succesiunea anotimpurilor, condiţiile de climă, atractivitatea şi varietatea valorilor culturale, istorice, de artă), acestea datorându-se, în principal, climei, cât şi cauze (condiţii) economico-organizatoare şi sociale (printre care, structura anului şcolar şi universitar, regimul concediilor plătite şi durata lor etc.).

Dimensiunile optimului sezonier pentru turism şi recreare variază, în distribuţia sa pe glob. Astfel, este bine cunoscut exemplul Mediteranei, unde sezonul cald este lung, de peste 6 luni/an. Factorii naturali influenţează sezonalitatea fluxurilor turistice, acţionând în zona bazinului ofertei turistice, respectiv la destinaţiile turistice .

Sezonalitatea cea mai accentuată se înregistrează spre ţările cu industrie turistică dezvoltată, precum Austria, Elveţia, Portugalia, Italia, Turcia etc. Dimensiunea relativă a sezonalităţii este cu atât mai mare, cu cât valorile coeficienţilor sezonalităţii sunt mai mari, respectiv când există diferenţe mai mari între circulaţia turistică din luna cu aflux turistic minim şi cea din luna cu aflux turistic maxim .

În alte ţări, printre care Germania, ţările scandinave, Japonia, Australia sau Marea Britanie, circulaţia turistică este etalată mai uniform pe parcursul anului, în principal datorită ofertei turistice, care nu depindă de factorii naturali (climă, relief), fiind o ofertă specializată, în principal, pe turismul de afaceri, de reuniuni şi de week-end.

Analizând situaţia Spaniei, putem constata o sezonalitate scăzută, în această ţară, în pofida specificului ofertei, dependente de climă. Explicaţia constă în politica turistică adoptată şi în eforturile conjugate, din partea autorităţilor publice şi a investitorilor din turism, care şi-au fixat ca principal obiectiv prelungirea sezonului turistic, obiectiv pe care l-au atins. Un alt exemplu, aparent paradoxal, ca şi în cazul Spaniei, dar situat la cealaltă extremă, este cel al Belgiei, care înregistrează o sezonalitate deosebit de accentuată, în raport cu oferta sa turistică, axată, în special, pe turismul de afaceri şi de congrese. Această situaţie se explică prin poziţia geografică a Belgiei, expusă sezonalităţii manifestate în ţările vecine (Olanda, Germania şi Franţa), spre care şi din care fluxurile turistice tranzitează această ţară, îndreptându-se spre alte destinaţii turistice.

 

[1]    Cristureanu, Cristiana, Economia şi politica turismului internaţional, Editura ABEONA, Bucureşti, 1992, p. 81

[2]   Minciu, Rodica, op. cit., p. 57

termeni turistici - coordonator Gabriela Stănciulescu, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002, p. 177)

[4] Timp liber, de care poate dispune o persoană, în afara ocupaţiei sale obişnuite (conform Lexiconului de

[5]   Davidson, R., Business Travel, Pitman Publishing, Londra, 1994, p. 1

[6]   Vellas, Frangois, Economie et Politique du Tourisme International, Economica, Paris, 1995, p. 28

[7]   Gray, P. H., International Travel - International Trade, Lexington Books, Londra, 1970, p. 117

[8]   Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), p. 114

[9]   Idem, p. 140

[10] Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), pp. 114-116

[11] Minciu, Rodica, op. cit. (2005), p. 58

[12] Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), p. 115

[13] Idem, pp. 119-120

Loading...