1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Turismul durabil permite dezvoltarea activităţilor de turism şi a celor recreative într-o ţară, regiune sau destinaţie turistică, ţinând seama de principiile de bază ale dezvoltării durabile, arătând respect pentru mediu, pentru oameni şi pentru economia şi cultura locală a zonei de primire turistică.

Din punct de vedere ecologic, practicarea unui turism durabil înseamnă multiplicarea iniţiativelor responsabile, grija permanentă pentru prezervarea planetei pe care trăim, precum şi difuzarea (răspândirea) exemplelor de bună practică în domeniu.

Din punct de vedere social, turismul durabil presupune încercarea de a se axa, pe cât posibil, pe universul uman local, pentru înţelegerea preocupărilor localnicilor, aprecierea valorilor locale şi a profunzimii obiceiurilor şi tradiţiilor din zonele respective.

Dezvoltarea durabilă înseamnă şi descoperirea unei culturi străine, iar pentru aceasta turiştii ar trebui[1]:

  • să rămână curioşi, dar atenţi cu mediile naturale (să privească plantele, fără a le rupe şi să privească, în linişte, animalele, fără a le deranja);
  • să aleagă hotelurile după criteriul respectului pentru mediu; să acorde o atenţie privilegiată aşezărilor rurale şi cazării în casele (pensiunile) rurale;
  • să respecte modul de viaţă al gazdelor, interesându-se de cultura şi limba acestora, iar înainte de a pleca spre o asemenea destinaţie să se documenteze, pentru a şti câte ceva despre obiectivele ce pot fi vizitate în zonă;
  • să-şi adapteze, pe cât posibil, comportamentul alimentar la tradiţiile locale.

Bazele turismului durabil pleacă de la refuzul de a accepta „dublul standard" („eu fac

la tine ceea ce nu aş face acasă la mine"). Atunci când plecăm undeva, ar trebui să adoptăm, în acel loc, aceleaşi reguli de viaţă ca şi în mediul nostru obişnuit, cu condiţia ca acest mod de viaţă să nu contravină regulilor locale de viaţă.

Turismul durabil este considerat a fi acea formă de turism care privilegiază gestionarea, pe termen lung, a ansamblului resurselor, într-o asemenea manieră încât nevoile economice şi sociale să poată fi satisfăcute, menţinând integritatea culturii, procesele ecologice esenţiale, biodiversitatea şi sistemele de răspuns la nevoile vitale[2]. Produsele turismului durabil funcţionează, la nivel local, în armonie cu mediul, cu comunitatea şi culturile locale.

Există mai multe forme ale turismului durabil: turismul ecologic (ecoturismul), turismul verde, turismul „dulce", turismul rural şi agro-turismul, turismul comunitar, turismul echitabil, turismul solidar şi responsabil, etc.

Turismul ecologic reprezintă denumirea generică pentru exploatarea (comercializarea) resurselor naturale, sub formă de produse turistice, în mod durabil .

Există opinii ale unor specialişti potrivit cărora doar turismul desfăşurat în rezervaţii naturale şi în parcurile naţionale este considerat a fi un turism ecologic sau eco- turism.

Noţiunea de ecoturism a fost definită pentru prima dată în 1983, de mexicanul Hector Ceballos-Lascurain (devenit, ulterior, director al Comisiei pentru ecoturism al UICN - Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii). A fost vorba, de fapt, de un concept creat pentru a descrie o călătorie turistică având motivaţie de cunoaştere, de descoperire, într-un cadru natural protejat, accentul fiind pus pe educaţie şi pe sensibilizare a turistului faţă de mediul înconjurător.

Ecoturismul sau turismul verde este un turism ecologic al cărui obiectiv principal este acela de a proteja natura sau de apropiere faţă de unele specii deosebite. Activitatea ecoturistică presupune o componentă importantă de educaţie şi de interpretare, precum şi sprijinul în vederea conştientizării privind necesitatea de prezervare a capitalului natural şi al celui cultural. Ecoturismul trebuie să aibă consecinţe minime asupra mediului şi trebuie, de asemenea, să contribuie la bunăstarea populaţiilor locale.

Ecoturismul a devenit mai cunoscut la începutul anilor 1990, în America de Nord, ca o reacţie de răspuns la creşterea interesului pentru natura sălbatică şi reprezintă o formă de călătorie responsabilă, desfăşurată în spaţiile naturale, ce contribuie la protejarea mediului şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiilor locale[3]. Produsele ecoturistice sunt concepute cu o atenţie deosebită acordată naturii, în zone puţin perturbate de oameni. Ecoturismul implică respectul pentru siturile şi culturile locale, într-o optică a dezvoltării durabile.

Societatea Internaţională a Ecoturismului consideră că ecoturismul reprezintă[4] „o călătorie responsabilă în areale naturale, care au drept scop conservarea populaţiei gazdă".

Potrivit aceleiaşi organizaţii, conceperea şi practicarea activităţilor ecoturistice presupune respectarea următoarelor principii:

  1. Minimizarea efectelor asupra resurselor naturale şi asupra populaţiei gazdă.
  2. Conştientizarea şi respectul pentru mediu şi pentru cultura zonei vizitate (din partea turistului).
  3. Prevederea unor efecte pozitive, atât pentru vizitatori, cât şi pentru populaţia gazdă.
  1. Prevederea unor beneficii financiare şi a unor oportunităţi pentru populaţia locală.
  1. Prevederea unor resurse financiare alocate pentru conservarea mediului.
  2. Creşterea sensibilităţii ţărilor gazdă cu privire la climatul politic, social şi de mediu.

În cadrul Reuniunii mondiale la vârf privind ecoturismul, din mai 2002, de la Quebec (Canada), s-a insistat în mod deosebit asupra dimensiunilor solidare şi umane inerente a acestei forme de turism. Cu acelaşi prilej, a fost adoptată Declaraţia privind ecoturismul, în cadrul căreia este apreciat faptul că această formă de turism înglobează principiile turismului durabil, în privinţa efectelor acestei activităţi, în plan economic, social şi asupra mediului şi au fost adoptate, de asemenea, Principiile particulare ale ecoturismului.

Pe de altă parte, Alianţa Mondială pentru Natură a precizat finalitatea ecoturismului:"a admira, a studia, a aprecia peisajul, vegetaţia, animalele sălbatice şi orice caracteristică de natură culturală a respectivei regiuni".

Conferinţa Internaţională privind utilizarea durabilă a resurselor biologice desfăşurată la Budapesta, în 1996, a definit ecoturismul astfel: „formele de turism prin care resursele naturale sunt utilizate în mod durabil, în limitele capacităţii de suportabilitate a ecosistemelor". Aceste forme pot fi: vizitarea parcurilor naţionale, pescuitul sportiv, vânătoarea, echitaţia, sporturile nautice nemotorizate, schiatul, turismul rural etc.

Pentru unele ţări, ecoturismul nu este doar o activitate marginală, destinată să finanţeze acţiunile de protecţia mediului, ci un sector se reprezintă motorul economiei naţionale, precum şi un mijloc de generare a unor importante venituri[5]. De exemplu, în ţări precum Kenia, Ecuador, Nepal, Costa Rica şi Madagascar, ecoturismul reprezintă principala sursă de încasări valutare.

Există, încă, destule persoane care nu au înţeles semnificaţiile ecoturismului şi care consideră că acesta constă doar în construirea unui hotel în mijlocul naturii, în cadrul unui peisaj natural splendid, ignorând faptul că această investiţie dăunează ecosistemului local. După părerea unor asemenea persoane ecoturismul trebuie ca, înainte de toate, să-i sensibilizeze pe oameni în privinţa frumuseţii şi fragilităţii naturii, dar nu sunt conştienţi de faptul că ei înşişi contribuie la degradarea mediului natural, prin utilizarea instalaţiilor de aer condiţionat sau a piscinelor etc. Asemenea activităţi sunt denumite de profesioniştii din sectorul turistic „spălătorie verde" („lavage vert") şi se consideră că acest gen de activităţi ascund, de fapt, un turism de masă, convenţional, considerat , a fi, însă, un turism „verde".

Pe plan mondial, SUA constituie principalul rezervor de ecoturişti (peste 5 mil. de persoane/an), majoritatea celorlalţi ecoturişti provenind din Europa şi dintre elitele câtorva ţări din Sud.

Turismul verde este reprezentat de totalitatea formelor particulare ale circulaţiei turistice, a căror dezvoltare se află în perfectă armonie cu mediul natural şi socio-cultural al zonei receptoare. De asemenea, mai este definit ca ansamblul formelor de turism promovate în scopul îmbunătăţirii impactului turismului din punct de vedere social, cultural şi al mediului înconjurător[6].

Turismul „dulce" sau „blând"[7]. În afara scopului de protejare a naturii, care reprezintă un numitor comun pentru toate formele de turism ce urmăresc compatibilitatea cu mediul, precum şi a celui de protejare a sănătăţii oamenilor, acest tip de turism are şi alte scopuri: pe de o parte cele de ordin social, respectul pentru obiceiuri, tradiţii, structurile sociale şi familiale ale populaţiei locale), iar pe de altă parte, cele de ordin economic (repartiţia echitabilă a veniturilor, diversificarea ofertei turistice).

Turismul rural reprezintă una dintre cele mai eficiente soluţii de armonizare a cerinţelor turismului cu exigenţele protejării mediului şi ale dezvoltării durabile[8].

În sens larg, prin turism rural se înţelege petrecerea vacanţei în spaţiul rural[9], dar această definiţie s-a dovedit a fi imprecisă, generând opinii foarte diverse privind conţinutul şi caracteristicile turismului rural, de la simpla şedere a turistului în zonele rurale, până la respectarea strictă a unor criterii legate de comportamentul consumatorilor-turişti, cum ar fi: consumul de produse agroalimentare din gospodăria gazdei şi participarea turiştilor la unele activităţi economice specifice fermei sau gospodăriei ţărăneşti etc.

În contextul actual, al economiei globale, turismul rural se defineşte[10] ca „valorificarea turistică:

  • a spaţiilor rurale, resurselor naturale, patrimoniului cultural, construcţiilor rurale, tradiţiilor săteşti, produselor pământului;
  • prin produse de marcă, ilustrative pentru identitatea regională, acoperind nevoile consumatorilor pentru cazare, alimentaţie, activităţi de agrement, animaţie şi servicii diverse;
  • în scopul dezvoltării locale durabile şi pentru a răspunde, în mod adecvat, nevoilor de relaxare în societatea modernă, într-o nouă solidaritate socială oraş- sat".

Producţia turistică rurală presupune desfăşurarea următoarelor categorii de servicii şi activităţi[11]:

  • cazare (la fermă, în pensiunea rurală, castel, sat de vacanţă, la mănăstire, în hotel sau camping) şi alimentaţie (la restaurant, în han, la fermă sau pensiune);
  • activităţi de relaxare în aer liber (drumeţie, escaladă, speologie, echitaţie, pescuit, vânătoare, tenis, golf, înot, caiac-canoe, schi fond etc.);
  • animaţie locală cu caracter cultural (eco-muzee, tradiţii populare, situri şi monumente, vizitarea atelierelor artizanale), religios (mânăstiri şi schituri, pelerinaje rurale) şi ludic (serbări locale, spectacole folclorice etc.);
  • facilitarea sejurului la ţară (prin prezenţa unităţilor comerciale şi a serviciilor necesare);
  • informare turistică (puncte şi oficii de informare, asociaţii şi agenţii locale). Dacă sfera de cuprindere a conceptului de turism rural este mai largă, referindu-

se la toate activităţile ocazionate de petrecerea unui sejur în mediul rural, indiferent de tipul unităţii de găzduire la care se apelează, agroturismul reprezintă o formă de turism rural mai strictă în privinţa respectării unor condiţii ale vacanţei, având în vedere unele aspecte privind efectele economice ale turismului asupra gospodăriilor ţărăneşti şi ale localităţilor rurale în zonele de primire turistică.

Astfel, agroturismul presupune[12] sejurul în gospodăria ţărănească (pensiune, fermă), consumul de produse agricole provenind din respectiva gospodărie, precum şi participarea, într-o anumită măsură, la unele activităţi agricole specifice.

Pentru a răspunde la cererea mereu crescândă pentru formele participative ale turismului rural, ofertele de cazare în mediul rural s-au îmbogăţit cu sejururi cu temă, care propun oaspeţilor să descopere natura (plimbări călare sau pedestre), cursuri de gastronomie locală sau regională, degustări de vinuri şi de preparate culinare specifice etc.

Turismul comunitar este centrat pe implicarea populaţiilor locale într-o dezvoltare turistică localizată şi în profitul acestora: ele construiesc şi gestionează structurile de primire turistică, precum şi serviciile oferite turiştilor pe plan local. Populaţiile locale exercită un control complet asupra veniturilor obţinute din turism, o parte importantă a acestora fiind destinată îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale comunităţii, acordându-se o atenţie deosebită respectului pentru natură şi pentru tradiţiile populaţiei locale. Această formă de dezvoltare a turismului este combinată, adesea, cu dezvoltarea unor activităţi de producţie, cum ar fi atelierele de transformare a produselor agricole sau de artizanat, ale căror produse sunt vândute, cu prioritate, turiştilor.

Turismul echitabil

Acesta reprezintă[13] o concepţie a turismului internaţional ce constă în aplicarea, în cadrul acestui sector, a principiilor comerţului echitabil. Deşi încă mult mai puţin dezvoltat decât comerţul echitabil, turismul echitabil este practicat de un număr în creştere de diverse asociaţii şi chiar întreprinderi de turism, a căror ambiţie este aceea de a asigura comunităţilor în care trăiesc în locurile de destinaţie turistică o parte echitabilă a veniturilor generate din activităţile de turism practicate în acele locuri, precum şi de împăcare (conciliere) a turismului cu dezvoltarea durabilă a acestor comunităţi.

În mod concret, turismul echitabil se referă la o serie de criterii ce vizează respectarea locuitorilor şi a mediului lor de viaţă, întâlnirile dintre turişti şi localnici, precum şi durabilitatea progreselor aduse de turism pentru comunităţile locale.

Astfel, proiectele turistice sunt elaborate de către comunităţile de care aparţin destinaţiile turistice sau măcar în parteneriat cu acestea. Comunităţile respective participă într-un mod efectiv la evoluţia activităţilor desfăşurate de vizitatori în cadrul destinaţiilor turistice, având posibilitatea de a le modifica, de a le reorienta sau chiar de a le stopa.

Turismul solidar şi responsabil.

Conform definiţiei dată în cadrul Forumului internaţional privind turismul solidar, desfăşurat la Marsilia (Franţa) în anul 2003, turismul solidar şi responsabil reprezintă o mişcare socială care caută să ţină sub control şi să valorizeze economia turistică în beneficiile comunităţilor de primire (receptoare de turişti), înscriindu-se într-un demers de dezvoltare teritorială. Acest demers este construit, în întregime, pornind de la resursele umane ale societăţii, de la resursele culturale, economice şi de mediu, ce formează spaţiul de viaţă al comunităţilor de primire turistică[14].

Această formă de turism angajează responsabilitatea ansamblului actorilor implicaţi: populaţia - gazdă, intermediarii şi turiştii, responsabilitatea respectivă bazându-se, în primul rând, pe respectul obiceiurilor şi valorilor locuitorilor şi pe mediul acestora, precum şi pe o anumită redistribuire, echitabilă, a veniturilor obţinute din această activitate.

Aşadar, turismul echitabil pune accent pe aspectul remuneraţiei corecte pentru diversele entităţi ce intervin pe filiera producţiei şi comercializării produselor turistice, în mod deosebit, a populaţiilor locale. Turistul (se presupune că) va accepta să plătească mai scump prestaţia respectivă, ştiind că diferenţa de preţ (tarif) va permite o mai bună remuneraţie pentru prestatorii serviciilor turistice de bază. Ca şi în cazul bunurilor de consum, şi serviciile turismului durabil tind să se bazeze pe o marcă, prin care să fie certificată calitatea acestora.

Turismul solidar stabileşte, mai precis, o relaţie de dialog, de concertare, de solidaritate şi de ajutor reciproc între turişti (originari, în general, din ţările dezvoltate), pe de o parte şi gazdele lor, din ţările în curs de dezvoltare, pe de altă parte. În cazul turismului solidar, organizaţiile neguvernamentale din ţările dezvoltate se implică în relaţii de parteneriat cu alte ONG-uri din ţările în curs de dezvoltare, care, la rândul lor, se bazează pe relaţia cu comunităţile locale.

Principalele trăsături ale conceptului de turism solidar şi responsabil pot fi considerate a fi[15] următoarele:

  • acest tip de turism se realizează în profitul relaţiilor locale şi cu întreaga participare a acestora;
  • sunt sprijinite societăţile de turism locale, care sunt ajutate să se organizeze, cărora le sunt furnizate mijloacele umane şi financiare necesare, accentul fiind pus pe capitalul uman;
  • facilitează sinergiile între actorii locali ai dezvoltării: sectorul privat, organizaţiile de afaceri, administraţiile locale, serviciile desconcentrate ale statului, ONG-urile;
  • minimizează impactul ecologic şi cultural asupra mediului înconjurător;
  • joacă un rol important, de educaţie privind dezvoltarea, pentru populaţiile ţărilor dezvoltate;
  • se înscrie în demersul dezvoltării locale durabile.

Demersurile turismului „echitabil şi social" se sprijină, astfel, pe două elemente strategice:

  • Populaţiile ţărilor de Sud implicate constituie veriga slabă a filierei turistice, în faţa altor „actori", care caută să-şi maximizeze profitul, în timp ce concurenţa îşi diminuează, dramatic, beneficiile.
  • O parte crescândă a turiştilor provenind din ţările din Nord, dar şi multe ONG- uri, precum şi anumite întreprinderi „cetăţeneşti" sunt pregătite să sprijine acest proces de consolidare a societăţilor locale şi să maximizeze rezultatele economice în beneficiul direct al acestor populaţii, favorizând „descoperirea celuilalt", în respectul identităţii şi al valorilor sale.

Turismul responsabil dovedeşte că, deşi se desfăşoară pe baze comerciale, de piaţă, este posibilă o alternativă la consumul produselor turistice de masă. Fiind un câmp de experimentare pentru turismul viitorului, turismul responsabil pune în valoare specificitatea locurilor, a patrimoniului şi culturilor locale şi testează practicile transfrontaliere (bunele practici), cum ar fi repartiţia beneficiilor în rândul populaţiilor din zonele de primire turistică.

Turismul responsabil acoperă forme ale turismului alternativ sau avansat, integrat şi difuz, respectiv, în principal: ecoturismul, turismul solidar, turismul comunitar şi turismul „în favoarea săracilor".

Un punct comun al acestor forme de turism îl reprezintă contribuţia lor la dezvoltarea populaţiilor din zonele de primire. Celelalte se referă la strategie, la modurile de operare, la eficacitate, nişe de piaţă, mijloace umane şi financiare variabile afectate acţiunilor de dezvoltare[16].

Turismul convenţional (clasic) face obiectul unor numeroase critici. De exemplu, ţările în curs de dezvoltare nu pot ţine sub control fluxurile turistice, controlate, in general, de grupurile internaţionale din ţările industrializate, iar soldurile conturilor balanţei de plăţi externe sunt, adesea, negative, în aceste ţări în curs de dezvoltare, deoarece intrările de valută forte sunt grevate de nevoia crescândă de produse din import.

Din punct de vedere social, locurile de muncă din turism sunt, adeseori, plătite cu salarii mici, şi sunt, în majoritate, sezoniere şi cu puţine posibilităţi de a obţine calificări reale. Se spune chiar că turismul „fragilizează ţesutul social"[17], zdruncină bazele culturale şi adânceşte disparităţile sociale, introducând modele de consum nedurabile. De asemenea, prin efectuarea transporturilor, se emit gazele cu efect de seră, contribuind, astfel, la sporirea dezechilibrului planetar iar prin impacturile asupra pământului, are loc o poluare, o supra-exploatare, o degradare şi o artificializare a peisajelor.

Puncte slabe ale turismului responsabil

Din perspectiva constrângerilor locale şi internaţionale, a dependenţei sale faţă de opinia publică, de modă, de tipurile de consum etc., oferta actuală de turism responsabil prezintă o serie de puncte slabe.

Astfel, unul dintre pericolele ce pândesc turismul responsabil îl reprezintă saturaţia siturilor, a locurilor, comunităţilor şi persoanelor responsabile cu primirea turiştilor, prin efect mecanic al unei creşteri deosebite a frecventării. Un alt pericol constă în tentaţia de a crea nişe, închideri, protecţii, segmente foarte înguste de clientelă precum, şi aceea de a practica un elitism al destinaţiilor, al produselor, teritoriilor sau clienţilor.

 

[1]   Balddache, Farid, Le developpement durable au quotidien, Editions Eyrolles, Paris, 2006, pp. 101-102

[2]   Barlet, Sandra şi Collombon, Jean-Marie, "Apoches de quelques definitions ", în Tourisme solidaire et developpement durable, Les Editions du Gret, Paris, 2004, p.19

[3]   Barlet, Sandra şi Collombon, Jean-Marie, op. cit., p. 19

[4]   www.ecoturism.org

[5]   http://fr.wikipedia.org

[6]   Stănciulescu, Gabriela, Lupu, N., Ţigu, Gabriela, Dicţionar poliglot explicativ de termini utilizaţi în turism, Ed. All Educational, 1998, p. 184

[7]   Rojanschi, V şi Bran, Florina, op. cit., p. 258

[8]   Minciu, Rodica, Economia turismului, ediţia a IlI-a, revăzută şi adăugată, Ed. Uranus, Bucureşti, 2005, p.88

[9]   OECD, Tourism Policy and International Tourism în OECD Countries, 1991-1992, Special Feature : Tourism Strategies

[10] O.M.T., Le tourisme rural: Une solution pour l'emploi, le developpement local et l'environment, OMT, Madrid, 1997, p. 26

[11] Conseil de l'Europe, Tourisme et environment: les enjeux naturels, culturels et socio-economiques du tourisme durable, 2000, pp. 60-61

[12] Minciu, Rodica, op. cit., p. 89

[13] http://fr.wikipedia.org

[14] Laurent, Alain, „Le tourisme solidaire et responsable, facteur de developpement durable", în Tourisme solidaire et developpement durable, Les Editions du Gret, Paris, 2004, p.25

[15] Collombon, Jean-Marie, op. cit., p. 17

[16] Laurent, Alain, op. cit., p.26

[17] Idem, pp. 22-23

Loading...