1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Specialiştii în relaţii internaţionale formulează diferite definiţii privind ordinea economică mondială. Economiştii romani propun două definiţii complementare. Intr-o accepţiune strictă, ordinea economică mondială înseamnă, în viziunea lor, „modul de dispunere şi de organizare, în timp şi spaţiu, a elementelor economiei mondiale". Într-o abordare mai largă, potrivit aceloraşi autori, ea nu se reduce la punerea în evidenţă a alcătuirii, a configuraţiei economiei mondiale, a felului cum sunt aranjate elementele în sistem, ci caracterizează „starea calitativă a economiei mondiale într-o perioadă istorică, în raport cu rezultatele interacţiunii dintre elementele care o compun" .

Profesorul francez G. Kebabdjian propune, la rândul său, două definiţii ale ordinii economice mondiale. într-o primă accepţiune, OEM reprezintă „asigurarea condiţiilor de compatibilitate a voinţelor, intereselor şi a comportamentelor potenţial contrare (uneori chiar antagonice) ale diferiţilor agenţi economici, condiţii care fac posibilă existenţa unei comunităţi economice mondiale". In concepţia sa, ordinea economică mondială este proprietatea structurală a sistemului economiei mondiale, dată de anumite structuri de organizare şi de raporturile de putere.

O primă întrebare generală ce se poate pune, având în vedere aceste definiţii, este cărui fapt se datorează ordinea în plan mondial - acţiunii forţelor pieţei sau acţiunii conştiente a unor subiecţi ai economiei mondiale?

Dacă avem în vedere diferitele subsisteme ale economiei mondiale, putem afirma că unele echilibre, la nivelul unor pieţe componente (ca de pildă, pieţele internaţionale ale unor mărfuri sau servicii) se datorează în bună parte forţelor pieţei, în măsura în care concurenţa se apropie de forma sa pură (ca pieţele bursiere, de mărfuri sau servicii). Iar dacă vom considera că aceste echilibre contribuie şi ele la realizarea, la un moment dat, a unei anumite stări calitative a economiei mondiale (vezi una dintre definiţiile anterioare), atunci nu poate fi negat faptul că şi acţiunea forţelor pieţei are rolul său în realizarea ordinii. Mai mult chiar, fenomenele de extindere a dereglementării şi liberalizării fluxurilor economice internaţionale, care au generat accelerarea procesului de globalizare nu doar a pieţelor, ci şi a sistemelor de producţie în anii '90, încurajează ideea că forţele pieţei, mânuite însă de anumiţi agenţi economici (societăţile transnaţionale globale) tind să dobândească un rol mai mare în configurarea structurilor de organizare şi a raporturilor de forţe pe plan mondial.

Cu toate acestea, majoritatea studiilor pe tema ordinii economice mondiale porneşte de la premisa, corectă până la acest sfârşit de secol, că aceasta a fost şi este rezultatul, în primul rând, al acţiunii celor mai importanţi subiecţi ai economiei mondiale de până în prezent -statele naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile interstatale.

Teoria relaţiilor internaţionale include două mari curente de idei referitoare la modul în care se configurează ordinea economică internaţională, în baza relaţiilor dintre statele lumii. Curentul „realist" explică ordinea prin raporturile de putere dintre interesele diferitelor state ale lumii. Curentul „idealist" afirmă că echilibrul economiei mondiale este rezultatul aspiraţiilor fireşti şi spontane ale statelor către pace şi stabilitate.

Ordinea economică mondială nu există decât într-o formă istorică, care se configurează într-o anumită perioadă, pe baza raporturilor de putere create atunci şi a structurilor de organizare stabilite.

In fapt, ca şi echilibrul mondial, ea este relativă, deoarece, pe de o parte, ea se modifică la numite intervale de timp, iar, pe de altă parte, ea nu exclude existenţa simultană în economia mondială a unor crize, dezechilibre sau chiar conflicte economice, la nivelul unor subsisteme sau regiuni geografice. Modificarea unui tip de ordine a economiei mondiale se poate produce fie ca urmare a amplificării unor astfel de dezechilibre parţiale, care devin globale, fie ca urmare a modificării statutului puterii dominante sau a celorlalte puteri care participă la coordonarea proceselor economice mondiale.

 

Mai mulţi autori au schiţat viziuni diferite asupra ordinii economice mondiale din diferite perioade istorice.

  1. Braudel în lucrările sale (1969, 1979) consideră că „economia-lume" este organizată în jurul unui centru capitalist, căruia îi sunt subordonate o semiperiferie şi, pe un nivel de organizare inferior, o periferie aservită.

Pornind de la această viziune ierarhizată şi într-o abordare neomarxistă, I. Wallerstein propune un sistem mondial (un ansamblu în care există o diviziune regională), care este structurat pornind înainte de orice de la principii economice, nu politice sau culturale. Acest sistem, în viziunea lui, are în centrul său statul cel mai puternic din punct de vedere economic şi militar. El afirmă, de asemenea, că aceste mari puteri centrale, diferite de la o etapă la alta, cunosc perioade de ascensiune şi de decadenţă.

Să analizăm cum s-a configurat ordinea economică mondială după cel de-al doilea război mondial.

In perioada 1945-1990 în economia mondială au existat două subsisteme funcţionând din mai multe puncte de vedere independent: subsistemul economiei capitaliste şi subsistemul economiei socialiste, al ţărilor comuniste. Această împărţire avea o motivaţie în primul rând politică şi militară şi în subsidiar una economică. Fiecare dintre ele a fost organizat în jurul unei superputeri a perioadei analizate: S.U.A., respectiv U.R.S.S. Totuşi, independenţa celor două subsisteme era relativă, aşa cum menţionam, deoarece ţările comuniste au participat la mai multe structuri de organizare specifice economiei mondiale ca ansamblu unitar. Astfel, ele au acceptat regulile de joc internaţionale stabilite în cadrul unor organizaţii şi instituţii internaţionale, care reglementau schimburile comerciale internaţionale şi relaţiile financiar-valutare internaţionale (precum G.A.T.T. şi U.N.C.T.A.D., F.M.I. şi Banca Mondială ş.a.). De asemenea, în calitate de membre ale O.N.U., ele au participat activ la numeroase conferinţe şi reuniuni internaţionale privind alte raporturi sau probleme economice internaţionale. Drept urmare, s-ar putea afirma că, în pofida existenţei celor două subsisteme ideologic diferite, ordinea economică mondială a fost determinată primordial de structurile de organizare şi raporturile de putere din subsistemul capitalist.

In prezent, palierele ierarhice ale sistemului economiei mondiale ar fi următoarele:

- S.U.A. este superputerea care exercită o dominaţie şi care controlează sau are capacitatea de a influenţa anumite procese în mod decisiv; majoritatea sferelor vieţii economice pe plan mondial sunt însă coordonate de ea împreună cu celelalte şase state mari dezvoltate care fac parte din „Grupul celor 7" (Franţa, Marea Britanie, Germania, Japonia, Italia, Canada). Invitarea Rusiei ca observator la unele dintre reuniunile G7 înseamnă, în opinia noastră, recunoaşterea sa ca mare putere militară şi politică, dar nu neapărat şi economică.

  • Pe următorul palier se situează celelalte ţări dezvoltate; între ele şi ţările din primul grup funcţionează relaţii economice de interdependenţă (în plan comercial, valutar-financiar, al politicilor economice), la acestea adăugându-se desigur şi cele politice şi militare.
  • Pe ultimul palier se află un grup numeros de state despre care se poate afirma că sunt în relaţii de dependenţă faţă de celelalte state, de pe palierele anterioare, din numeroase puncte de vedere: comercial, financiar, tehnic şi tehnologic, informaţional. Acestea sunt economii în tranziţie şi/sau economii în dezvoltare. Acest grup de state este foarte eterogen din toate punctele de vedere: potenţial economic, nivel de dezvoltare, gradul de deschidere externă a economiei, forţă politică şi militară. Drept urmare şi relaţiile de dependenţă faţă de ţările de pe primele două paliere sunt diferite: dependenţa poate fi mai redusă sau mai puternică la nivelul diferitelor subsisteme ale economiei respective. De pildă, ţările cu potenţial natural mare (ca India, China, Brazilia) sunt dependente mai ales sub aspect financiar şi tehnologic de ţările dezvoltate (unele ţări menţionate fiind şi puteri militare ce nu trebuie ignorate). în plus, caracteristicile relaţiilor de dependenţă sunt influenţate şi de poziţia lor regională, de apartenenţa lor de anumite grupări sau organizaţii internaţionale, în primul rând de integrare. Gradul de dependenţă al acestor ţări de ţările de pe primele paliere depinde şi de orientările politico-ideologice ale regimurilor la putere. De pildă, dacă guvernările au o puternică orientare naţionalistă, preocuparea pentru menţinerea a cât mai multe atribute ale suveranităţii economice naţionale poate determina relaţii diminuate cu ţările dezvoltate şi orientarea preponderent către relaţiile cu ţări cu nivel de dezvoltare asemănător.

Trebuie menţionat faptul că ordinea economică mondială existentă în diferite perioade nu a fost totdeauna socotită ca favorabilă tuturor statelor din economia mondială sau s-a considerat, uneori, că ea nu asigură cele mai adecvate structuri pentru rezolvarea unor probleme cu caracter global, care se pot transforma în crize cu caracter global, dacă nu sunt gestionate corespunzător.

Astfel, în anii '60-'70, când ţările în dezvoltare devenite independente şi-au raliat poziţiile cu ţările din lagărul comunist, în cadrul O.N.U. a fost impusă discutarea problemei redefmirii unei noi ordini economice internaţionale, aceste ţări reuşind chiar să determine adoptarea de către Adunarea Generală a O.N.U., la 1 mai 1974, a unui document intitulat „Declaraţia şi programul de acţiune în vederea instaurării unei noi ordini economice internaţionale", obiectivele propuse prin acesta nefiind niciodată atinse. Treptat, această problematică a trecut într-un con de umbră, ieşind din sfera de preocupări a O.N.U.

Critici la adresa ordinii economice mondiale existente au fost formulate şi de unele cercuri ale oamenilor de ştiinţă. Astfel, o parte a comunităţii ştiinţifice, grupată în cadrul „Clubului de la Roma" (creat în 1968), a încercat în repetate rânduri să semnalizeze cercurilor guvernamentale din lumea întreagă că „managementul internaţional al economiei mondiale" pare inadecvat, dacă se ia în considerare acumularea a tot mai multe dezechilibre grave pe ansamblul economiei mondiale. Să punctăm câteva dintre dezechilibrele de amploare identificate de membrii Clubului de la Roma:

  • concentrarea schimburilor comerciale, a fluxurilor de investiţii străine directe şi a activităţilor productive în ţările dezvoltate, membre ale O.C.D.E.; drept urmare, se produce concentrarea bogăţiei în ţările dezvoltate şi creşterea decalajelor absolute şi relative dintre ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare, ca urmare a marginalizării a tot mai multor ţări, care participă din ce în ce mai puţin la circuitul economic internaţional;
  • creşterea poverii datoriei externe pentru un număr tot mai mare de ţări în curs de dezvoltare;
  • tandemul explozie demografică-accentuarea sărăciei din unele ţări în curs de dezvoltare, având drept efecte posibile amplificarea migraţiei populaţiei pe glob pe axa Sud-Nord, fenomen ce poate genera instabilitatea politică şi socială chiar în ţările dezvoltate;
  • accentuarea poluării pe glob (apariţia unor fenomene de macropoluare ca: efectul de seră, pătrunderea freonului în atmosfera superioară ş.a.);

Soluţiile propuse în vederea configurării unei ordini economice mai eficiente şi mai echitabile pe plan mondial se înscriu într-un spectru foarte larg. La o extremă se situează poziţiile „idealiştilor", ale celor care consideră că valorile morale şi spirituale prevalează în faţa celor materiale şi că trebuie reafirmată importanţa lor pentru înfăptuirea unei dezvoltări economice echilibrate în plan naţional sau mondial, pentru existenţa unei ordini economice mondiale eficiente şi echitabile. Deşi ne alăturăm acestor păreri în ceea ce priveşte primatul valorilor spirituale faţă de cele materiale, nu putem totuşi să nu remarcăm faptul că raporturile de putere nu se stabilesc pornind de la această ierarhie de valori.

Intr-o abordare „realistă", soluţiile sunt schiţate, de asemenea, pe diferite direcţii, unele abordări fiind echilibrate, altele fiind utopice. între soluţiile pragmatice şi nu lipsite de o viziune morală sunt de menţionat acelea care propun ţărilor dezvoltate să nu ignore problemele ţărilor independente, în dezvoltare, ci să le ajute la soluţionarea problemelor cu care se confruntă.

Loading...