loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Necesitatea şi posibilitatea tranziţiei la o nouă etapă în dezvoltarea social-economică, la o societate ce se formează dintr-o totalitate de relaţii sociale între indivizi şi agenţi economici care, pe parcurs, se extind la nivel internaţional, şi-a făcut apariţia încă la începutul anilor '80 ai secolului trecut. La constituirea acestei societăţi au contribuit mulţi factori, mai semnificativi fiind „eşecul pieţei" şi „eşecul statului" din acea perioadă, necesitatea asigurării unei stabilităţi a creşterii economice, apariţia unor noi motivaţii ale activităţii umane etc. Toţi aceşti factori au contribuit la formarea unei societăţi noi, numită societatea postindustrială . Iar esenţa transformărilor ce au avut loc şi care continuă până în prezent se regăseşte în raportul optim dintre economic şi social.

Fiind destul de omogeni, termenii „societate postindustrială", „societate informaţională", „societate a cunoaşterii", „societate a bunăstării", „societate posteconomică" reprezintă concepte diferite ale etapei contemporane de dezvoltare a societăţii. Semnificaţiile lor sunt în permanentă evoluţie, constituind obiectul numeroaselor dezbateri, care nu au finisat cu o unanimitate acceptabilă. Sintagmele, prin care au fost specificate societăţile în discuţie, sintetizează o gamă de stări sociale posibile pe care oamenii, individual şi/sau în grup, le situează în funcţie de anumite condiţii, aceasta constituind structura economico-socială. Ca urmare, până în prezent nu a fost găsită categoria de bază, prin care să se poată releva fundamentul economic şi social al noii societăţi.

Considerăm că societatea, spre care se tinde, devine tot mai mult o societate „postindustrială" sau, în aprecierea unor autori, societate informaţională - societate a cunoaşterii (SI-SC) . Dorim a sublinia, că SI-SC este o sintagmă ce deplasează denumirea spre alte domenii, în pofida faptului că, la prima vedere, pare o conexiune între economic şi social.

„Informaţia" şi „informarea" reprezintă, în prezent, mai mult decât oricând, concepte esenţiale ale vieţii şi activităţii umane, iar pentru tot mai multe organizaţii - una din cele mai valoroase şi importante resurse. Conceptului „informaţie" i-au fost consacrate multe lucrări, el putând fi definit ca o „colecţie de fapte" (reprezentând răspunsuri la întrebări esenţiale precum: ce? unde? când? cine?) aranjate astfel, încât valoarea lor integrată să depăşească suma valorilor faptelor respective (efectul sinergic). Acest concept nu trebuie confundat cu alte concepte complementare ca, de exemplu, „date" ( fapte primare, brute) şi „cunoştinţe" ( răspunsurile la întrebările esenţiale, precum: de ce? pentru ce? şi cum?). Datele primare sunt materie primă informaţională, obţinută din natură sau tradiţii, care se colectează, se transformă, se prelucrează, se transmite, se difuzează etc. „Cunoştinţele", privite ca produse finale, pot fi divizate în cunoştinţe pentru investire şi cunoştinţe pentru consum. De exemplu, cunoştinţele obţinute în urma investigaţiilor teoretice sau experimentale pot fi apreciate ca investiţii, iar publicarea unei lucrări artistice - ca cunoştinţe pentru consum. Pe de altă parte, cercetările de piaţă sau datele analizei financiare pot fi considerate ca produse intermediare. In opinia lui G. A. Nero „informaţia reprezintă cunoştinţele păstrate', iar în cea a lui D. M. Newbery, aceasta este un proces prin care „datele primare se transformă în informaţie, cunoştinţe şi înţelepciune" . In opinia autorului, „informaţia" poate fi definită ca date organizate, iar „cunoştinţele" - ca informaţie înţeleasă. Informaţia devine cunoştinţă când posedă o aplicabilitate utilă. Insă, pentru ca o informaţie să posede o anumită valoare (de exemplu, pentru manageri şi alte cadre de decizie), ea trebuie să fie simultan cât mai accesibilă, completă, fiabilă, flexibilă, oportună, precisă, relevantă, sigură şi verificabilă.

Prin urmare, informaţia şi cunoştinţele, esenţa cărora am remarcat-o mai sus, devin, la etapa actuală, componente indispensabile societăţii în proces de constituire. O atenţie deosebită le-a acordat economistul american J. Galbraith, care relevă că „procesele obiective, ce au loc în economia ţărilor industrial dezvoltate sub influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice, au devenit sursa principală a creşterii economice" . Evident că utilizarea rezultatelor ştiinţifice şi ale tehnicii moderne sunt cele mai semnificative: maşinile au înlocuit iniţial munca fizică; ulterior ele au început să fie utilizate pentru a conduce alte maşini; actualmente încep să substituie cele mai diverse funcţii ale creierului uman. Pentru a caracteriza viaţa social-economică în condiţiile postindustrializării, J. Galbraith a utilizat noţiunea de „societate informaţională" - societate în care rolul decisiv îi revine informaţiei şi cunoştinţelor . Acestea din urmă sunt analizate ca calităţi indispensabile ale unei societăţi prospere, de rând cu abilitatea antreprenorială, spiritul de economisire, de gospodărire chibzuită etc.

De elaborarea concepţiei economiei informaţionale a fost preocupat şi H. Perkin, al cărui obiect principal a constituit specificul activităţii informaţionale . Savanţii B. Greenwald şi J. Stiglitz, într-o celebră antologie de lucrări referitoare la impactul şi consecinţele noii societăţi, menţionau că, „în cadrul ei, informaţia şi comunicaţiile devin predominante, definind şi modelând acţiunile şi interacţiunile oamenilor şi a organizaţiilor" .

Societatea informaţională poate fi analizată sub mai multe aspecte: tehnologic, economic, ocupaţional, spaţial, cultural etc. . La rândul său, fiecare din aspecte poate fi divizat în mai multe componente: educaţional, de guvernare locală şi centrală, de valori şi morală, credinţe, mituri etc. In acest context, considerăm că conceptul „societate informaţională" poate fi definit ca societate, în cadrul căreia partea preponderentă a populaţiei active lucrează în sectorul informaţional, fiind implicată în crearea, procesarea, distribuirea şi/sau utilizarea informaţiei, ea depăşind cantitativ populaţia activă din celelalte sectoare (agricol, industrial şi prestări servicii).

Problemele ce ţin de utilizarea performanţelor în domeniul tehnologiilor informaţionale şi microelectronicii la etapa contemporană de dezvoltare a ştiinţei, privite în sistemul tehnico- economic şi sub aspectul consecinţelor social-economice pentru ţările industriale dezvoltate, au fost cercetate în lucrările economistului austriac T. Forester . Pentru caracteristica etapei contemporane de dezvoltare economică, T. Forester aplică termenul „revoluţia informaţional- tehnologică", a cărei esenţa o explică prin dezvoltarea vieţii social-economice a societăţii în

baza mijloacelor microelectronice de prelucrare a informaţiei, a metodelor noi, universale de control şi gestiune. Una din problemele centrale, studiate de T.Forester, este cea a influenţei şi interdependenţei competitivităţii şi a revoluţiei informaţional-tehnologice. Concurenţa este concepută de către el în calitate de pârghie importantă de desfăşurare a revoluţiei tehnologice contemporane. Forester a analizat competitivitatea dură dintre firmele americane, specializate în electronică şi cele japoneze, care, la finele anilor '70 ai sec. XX, au întreprins un atac masiv asupra companiilor de semiconductoare americane din Silicon Valley (California), ambele părţi având de câştigat în urma acestei competitivităţi.

Noţiunea „economie informaţională" a examinat-o şi D. Bell, care a elaborat concepţia de „societate postindustrială". In partea introductivă a lucrării sale „Atacul societăţii postindustriale" (1973), D.Bell a relatat, că societatea informaţională doar parţial determină esenţa problemei [26, p.37]. In opinia lui, „societatea postindustrială" este o noţiune destul de amplă, din care motiv este util a analiza mai profund această concepţie. Dacă la baza ei se află schimbările tehnologice, atunci, având în vedere consecinţele sociale ale dezvoltării societăţii, este necesar a evidenţia trei revoluţii tehnologice, care au modificat societatea umană în mod cardinal .

Societatea umană, în viziunea lui D.Bell, parcurge câteva stadii, denumite de el „societatea preindustrială", „societatea industrială" şi cea „postindustrială". Modificările în cadrul celui de­al treilea stadiu sunt legate de dezvoltarea generală a societăţii umane, ce se realizează în diferite regiuni cu intensităţi diferite. Imboldul dezvoltării „societăţii preindustriale" îl formează conflictul dintre om şi natură, iar forţa motrice a dezvoltării societăţii industriale o reprezintă conlucrarea om-maşină. Particularităţile distincte ale societăţii postindustriale sunt determinate de predominarea serviciilor în economie, creşterea considerabilă a numărului lucrătorilor ştiinţifici în structura persoanelor ocupate ale populaţiei şi transformarea cunoştinţelor în sursă de dezvoltare şi reglementare a tuturor proceselor social-economice.

Fundamentul "societăţii postindustriale" îl constituie interacţiunea dintre indivizi înarmaţi cu informaţii şi cunoştinţe, care contribuie la formarea "tehnologiei intelectuale", la substituirea estimărilor intuitive şi subiective ale omului cu algoritme, cu reguli de rezolvare a sarcinilor de gestiune pentru totalitatea aspectelor vieţii sociale. Astfel, avem un nou tip de gestiune a vieţii social-economice în societate, un nou model de dezvoltare economică. Dacă în cazul societăţii industriale nivelul de viaţă se determină prin cantitatea produselor fabricate, în cazul societăţii postindustriale - prin indicatori calitativi de dezvoltare a serviciilor, a ocrotirii sănătăţii, a procesului de instruire, a artelor etc.

Cu concepţia lui D. Bell corelează opiniile lui A. Toffler, futurolog american, care, în lucrările „Şocul viitorului", „Cel de-al treilea val", „Putere şi mişcare", „Avuţia în mişcare", a abordat problemele difuzării informaţiei. In opinia acestui autor, cel de-al „treilea val" reprezintă o nouă etapă în dezvoltarea civilizaţiei umane. Primul val a fost condiţionat de apariţia agriculturii, cel de­al doilea - de revoluţia industrială. Revoluţia tehnico-ştiinţifică a produs schimbări calitative în condiţiile de viaţă social-economică, legate de computerizarea economiei şi a vieţii sociale, răspândirea tehnologiilor informatice. In viitorul apropiat, consideră A.Toffler, inteligenţa umană, imaginaţia vor întrece după performanţă sistemul de maşini. Pentru civilizaţia din „valul trei" materia primă inepuizabilă devine informaţia.

Unele deosebiri de cele expuse până acum se conţin în noţiunea „statul bunăstării" (Welfare State - WS) sau „societatea bunăstării". La baza modelării istorice a WS se află trei repere fundamentale: procesul de formare a statului - naţiune (The Nation-State); industrializarea; democratizarea politică. Putem constata, că reperele menţionate se referă la produsul capitalismului modern de tip vest-european. Unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti germani în politica socială din anii '70 - '80, P. Krugman, a menţionat că, contrar aşteptărilor, esenţa WS este pur liberală, argumentând legătura strânsă a sistemului prosperităţii naţionale cu economia de piaţă capitalistă şi cu democraţia politică ,,de masă". De fapt, esenţa „statului bunăstării" se reduce la înlocuirea vechilor legi europene ,,ale săracilor" (vezi R. Malthus, D. Ricardo) cu un principiu nou, strâns legat de ideea dezvoltării generale - asigurările sociale. Practic, sistemul securităţii sociale, bazat pe asigurări, mai domină mecanismele de funcţionare ale WS european, spre deosebire de sistemul american, care „mizează" mai mult pe creşterea oportunităţilor economice şi educaţionale ale cetăţenilor săi . Instituţiile şi politicile WS s-au consolidat prioritar în ţările cu un grad înalt de dezvoltare economico-socială, unde capitalismul a atins stadiile cele mai avansate şi unde, după anticipările lui K. Marx, proletariatul ar fi trebuit să răstoarne, pe cale revoluţionară, orânduirea şi să preia puterea din mâna burgheziei. WS s-a dovedit a fi acea verigă magică, prin care capitalismul a reuşit să reziste unei mari provocări a istoriei, îndepărtând riscul propriei sale dispariţii tocmai prin această inspirată „mituire" a clasei muncitoare .

Derivată a conceptului statului bunăstării a devenit „teoria convergenţei", conform căreia dezvoltarea economico-socială impune ţările cu tradiţii culturale, economice şi politice diferite să formeze instituţii similare şi să adopte, treptat, măsuri necesare în vederea asigurării unui standard minimal de viaţă .

Globalizarea, internaţionalizarea capitalului şi a economiei, la care s-a adăugat revoluţia tehnologică, au constituit provocări majore, cărora WS, închise şi rigide la nivel naţional, nu le- au putut face faţă. In literatura britanică din anii '90, poate fi întâlnită expresia „model post­fordist" al statului bunăstării, care presupune o coaliţie între producţia flexibilă, consumurile diferenţiate şi segmentate; altă expresie este „postmodernismul cultural", clădit pe un fundal restructurat şi eficientizat al bunăstării. Noul model socio-economic, numit „social-democrat", a trebuit să răspundă următoarelor solicitări majore: flexibilitate, debirocratizare şi descentralizare administrativă, dereglementare, relansare investiţională prin reducerea fiscalităţii, eficientizarea managementului, implementarea noilor tehnologii, privatizarea unor companii, societăţi şi chiar a unor servicii publice.

In contextul celor menţionate, conceptul „statul bunăstării" nu este altceva decât o etapă premergătoare societăţii informaţionale şi, deci, postindustriale. Prin urmare, asigurarea bunăstării membrilor societăţii rămâne unul din dezideratele principale ale postindustrializării, însă ea se bazează pe principii diferite de cele ale statului bunăstării. Calea spre bunăstare trece, fără îndoială, printr-o economie eficientă şi competitivă, care schimbă accentele unei economii de piaţă funcţională. Dar în prim-plan se situează nu valorile materiale, ci cele spirituale, nu economice, ci posteconomice. Acest fapt i-au incitat pe mulţi economişti să definească etapa respectivă de dezvoltare socio-economică „societate posteconomică". Ţinem să menţionăm că noţiunea „societate posteconomică", precum şi în cazul noţiunii „societate informaţională", reflectă anumite procese şi fenomene esenţiale ale dezvoltării social-economice care se petrec la etapa contemporană şi care ar putea fi identificate în mod separat. Mai bine, însă, ar fi să le considerăm elemente componente ale societăţii postindustriale şi să le ordonăm în felul următor: statul bunăstării este o etapă premergătoare societăţii informaţionale care, la rândul său, este predecesoarea societăţii postindustriale.

Manifestările societăţii postindustriale. Noua societate postindustrială, ca cea mai reuşită delimitare a etapelor de dezvoltare socială, poate fi caracterizată prin următoarele aspecte:

  1. ponderea sporită a sectorului economic terţiar şi forţă de muncă concentrată, în special, în domeniile serviciilor profesionale şi tehnice, care depăşeşte, cantitativ, forţa de muncă ocupată în sectorul extractiv (agricultură, minerit, piscicultură, silvicultură, predominant în societatea preindustrială) şi sectorul industrial (predominant în societatea industrială);
  2. interacţiunile dintre oameni devin predominante faţă de interacţiunile dintre oameni şi natură, sau oameni şi procese de prelucrare a resurselor naturale;
  3. cele mai importante organizaţii devin universităţile, instituţiile de cercetare ştiinţifică, laboratoarele industriale, bibliotecile;
  4. dezvoltarea economică este asigurată de sectoarele economice ce aplică realizările progresului tehnic şi ştiinţific;
  5. resursa economică principală a oricărei organizaţii devine capitalul uman;
  1. politici macroeconomice esenţiale devin politica inovaţională şi cea educaţională;
  2. problema structurală principală o reprezintă atingerea echilibrului dintre sectorul public şi cel privat al economiei.

Premisele economice ale SI-SC, ale societăţii postindustriale şi ale diviziunii internaţionale a muncii sunt comune şi se caracterizează prin câteva trăsături principale:

  • omenirea constituie astăzi rezultatul evoluţiei, care conţine, pe lângă progresele atinse, şi reziduurile de lungă durată ale tuturor modelelor anterioare de dezvoltare care, în comun, formează un obstacol în calea progresului căutat, aşteptat şi meritat de generaţiile actuale. Depăşirea lui este de neconceput fără progresul rapid şi profund al cunoaşterii şi al promovării rezultatelor cunoaşterii în societate, dar, mai ales, în economie;
  • populaţia a crescut în proporţii care, după unele aprecieri realiste, a depăşit gradul de sustenaţie a ecosistemului natural; actualmente populaţia Terrei constituie circa 6,5 miliarde de locuitori, ONU estimând numărul lor la 11 miliarde în anul 2050; deci, doar „cei mai norocoşi din 27 de oameni care se nasc la fiecare 10 secunde, vor avea hrană suficientă, apă potabilă şi locuinţe decente";
  • In pofida forţelor economice, politice sau ideologice, o gamă întreagă de relaţii sociale internaţionale devin forţa primordială a dezvoltării umane, una din căile diviziunii mondiale a muncii, care acţionează asemeni unui ceas în interior şi din exterior.

Generalizând analiza teoriei postindustriale, remarcăm unele principii metodologice de bază, care reliefează etapele revoluţiei sociale:

În primul rând, societatea postindustrială se diferenţiază de cea preindustrială şi industrială în următoarele ipostaze: resursa de bază pentru producţie devine informaţia, în timp ce în societăţile preindustrială şi industrială sursele de bază erau energia şi materia primă.

În al doilea rând, caracterul creativ al activităţii de producţie este cardinal opus celui mecanicist din industriile de extracţie şi fabricare, iar tehnologiile ştientofage le domină, în fond, pe toate celelalte.

În al treilea rând, are loc socializarea producţiei, majoritatea bunurilor dispunând de un caracter pronunţat social. Dacă societăţile preindustrială şi industrială se caracterizează ca economii bazate pe muncă şi capital, cea postindustrială este o economie bazată pe creaţia omului. Ca urmare, celor trei societăţi le poate fi atribuită următoarea formulare generalizatoare: prima reprezintă relaţia dintre om şi natură; cea de-a doua - conlucrarea cu natura creată de om (a game againstfabricated nature), cea de-a treia - relaţiile dintre oameni

Modelele postindustrializării în ţările dezvoltate. In funcţie de aplicarea specifică a principiilor menţionate, în prezent s-au constituit mai multe modele de creştere şi organizare economică. Doar unele din ele au generat impact economic semnificativ în ţările care le-au aplicat sau le aplică, acestea fiind:

  1. modelul social-democrat, implementat cu predilecţie în Franţa, Austria, Germania şi, cu unele excepţii, în Suedia, Danemarca şi Olanda. Acest model se evidenţiază prin următoarele trăsături: stabileşte un sistem de securitate socială şi financiară printr-un regim de impozitare progresiv şi taxe pe valoare adăugată; alocă credite şi finanţări companiilor prin mecanisme stabilite de stat (cazul Franţei) sau prin instituţii bancare (cazul Germaniei); pune accent pe programe de formare profesională în sectorul industrial; tinde spre o dezvoltare echilibrată a ramurilor; se conduce de principiul egalităţii relative a veniturilor.

O caracteristică definitorie care individualizează, practic, modelul social-democrat se referă la politica de protecţie socială, posibilă de realizat numai în condiţiile unei economii organizate şi prospere. Referindu-ne la caracteristicile intrinseci ale acestui model, putem menţiona că el se caracterizează prin nivele înalte ale producţiei şi ale cheltuielilor sociale, fiscalitate sporită, sector public extins şi o protecţie socială largă, cuprinzând multiple categorii de populaţie. Aceste trăsături sunt suplimentate de un sistem instituţional perfect şi un set de cele mai costisitoare programe publice din lume.

  1. modelul economic liberal, aplicat cu rezultate remarcabile în SUA şi Marea Britanie. Principalele particularităţi ale acestui model sunt: promovarea unei gestiuni macroeconomice, caracterizate printr-un înalt grad de neutralitate; stabilirea măsurilor de protecţie a concurenţei; utilizarea informaţiei disponibile în modul cel mai eficient; prezenţa sectorului privat şi a universităţilor mandatate în cercetările prioritare la nivel naţional; susţinerea semnificativă şi diversă a sectorului privat; evitarea unei mari concentrări de putere în sectoarele industrial şi financiar prin obligativitatea divizării marilor concerne.

Succesul modelului economic liberal este promovat şi asigurat, în mare măsură, de rezultatele politicilor monetare şi fiscale, elaborate de centrele şi structurile financiare. Statul influenţează subiecţii economici în limitele minimului necesar - pentru menţinerea ordinii sociale şi economice, restul aspectelor fiind supuse legităţilor economiei de piaţă;

  1. modelul neomercantilist. Este aplicat în unele ţări din Asia de Sud-Est, Japonia şi Coreea de

Sud, devenind, practic, un model de dezvoltare „catching-up". Caracteristicile acestui model pot fi sintetizate prin următoarele constatări: favorizează realizarea acumulărilor economice şi diminuarea consumului; susţine exporturile în sectoarele cu productivitate superioară celei mondiale; consolidează firmele în mari grupuri industriale, care au relaţii directe cu băncile de afaceri; alocă investiţii mari în învăţământ, instruire, cercetare şi dezvoltare, precum şi subvenţii masive în tehnologiile de vârf; realizează un sistem managerial de mediere între sindicate, companii şi guvern.

Ţările din Estul şi Sud-Estul Asiei, apropiate sub aspect istoric, geografic şi cultural, au fost martorii unor valuri consecutive de dezvoltare economică. Acest model mai poate fi considerat şi „strategie a dezvoltării accelerate". In cadrul lui rolul prioritar în stabilirea ramurilor cu potenţial sporit de creştere îi aparţine guvernului. Politica fiscală se caracterizează prin multiple înlesniri fiscale speciale, menite a spori eficacitatea implicării statului în economie.

Toate componentele care vizează aplicarea oricărui model de creştere şi organizare economică se bazează, în principal, pe funcţionarea reuşită a sistemelor financiare, care, actualmente, se dezvoltă în câteva direcţii:

  • sistemul axat pe piaţa de capital (de exemplu, în SUA). In baza acestui sistem, fondurile sunt alocate prin pieţe financiare eficiente, urmărindu-se optimizarea rentabilităţii financiare a investiţiilor; caracteristic este faptul că statul, evitând influenţarea directă a deciziilor investiţionale, intervine numai la nivel de reglementări;
  • sistemul axat pe oferta de credit prin intermediari, monitorizat riguros de către stat (de exemplu, în Franţa). Ceea ce individualizează acest sistem, în raport cu cel anterior, este ponderea ridicată a creditelor pe termen lung şi prezenţa masivă a instituţiilor financiare de stat, care orientează deciziile de creditare privată într-o direcţie corespunzătoare politicii economice promovate de către stat;
  • sistemul axat pe oferta de credit, caracterizat prin existenţa unor bănci private cu mare influenţă în viaţa economică, care asigură, practic, în întregime, oferta de credite. Este caracteristic Germaniei şi Japoniei.

Menţionăm că majoritatea ţărilor, inclusiv cele din Europa Centrală şi de Sud-Est, până în prezent nu s-au înscris în modelele nominalizate, fapt ce a cauzat prezentarea, în continuare, ca alternativă, a unor eventuale modele de dezvoltare economică şi socială:

> modelul falsei paradigme. Reprezintă, în viziunea noastră, o orientare în abordarea problemei dezvoltării sociale şi economice. Se apreciază că ţările cu tehnologii depăşite, ţinând cont de recomandările experţilor din centrele economice şi reprezentanţilor organismelor şi instituţiilor internaţionale, cu atribuţii în domeniul dezvoltării, au îndeplinit întocmai cerinţele necesare. Practica economică denotă, că asistenţa pentru dezvoltare este bazată pe concepte sofisticate, structuri teoretice elegante şi modele economice complexe, însă toate ele conduc la politici economice inadecvate, incoerente. Pe de altă parte, elita intelectuală din aceste ţări, formată în ţările dezvoltate sau în spiritul tradiţiei respective, aplică concepte şi modele străine realităţilor interne. Astfel, sunt neglijate reformele instituţionale şi structurale necesare aplicării noilor concepţii, a ideilor şi modelelor de dezvoltare economică naţională;

  • teoria dezvoltării duale. Este una din cele mai posibile arii de implementare în ţările subdezvoltate, însă cu rezultate imprevizibile, dezavantajoase. Teoriile schimbărilor structurale şi ale dependenţei internaţionale utilizează, implicit sau explicit, conceptul despre lumea societăţilor duale, adică o lume a ţărilor bogate şi a celor sărace, iar în cazul ţărilor în curs de dezvoltare - a oazelor de bogăţie în arii mari de sărăcie. Dualismul exprimă existenţa şi persistenţa divergenţelor dintre ţările bogate şi cele sărace, dintre oamenii înstăriţi şi cei defavorizaţi la diferite niveluri. Dualismul, în opinia noastră, reprezintă un concept inconsistent şi presupune o dezvoltare economică minoră;
  • teoriile neoclasice ale pieţei libere. Sunt adecvate dezvoltării economice şi sunt propagate de forţele politice de dreapta din SUA, Canada, Germania şi Marea Britanie, ce a condus la o largă răspândire a ideilor şcolii neoclasice. Aceste teorii pun accent pe privatizarea sectorului public şi pe macroeconomia bazată pe ofertă, cu reafirmarea principiilor pieţei libere. Din aceste motive, orientarea respectivă mai este denumită şi contrarevoluţie neoclasică. Reprezentanţii acestui curent de gândire economică ocupă locuri importante în consiliile de administraţie ale Băncii Mondiale şi Fondului Monetar Internaţional, exercitând o influenţă importantă pe plan mondial. Influenţa a fost consolidată şi de faptul, că anumite organisme internaţionale, cum ar fi Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) sau Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD), reprezintă prioritar interesele ţărilor în curs de dezvoltare, ele, în anii '80 - '90, începând să-şi piardă din influenţă. Principalul argument al acestor teorii este că subdezvoltarea rezultă din alocarea defectuoasă a resurselor, care are drept cauză politicile incorecte de preţuri şi, mai ales, intervenţia masivă a statului în economie. Drept soluţii pentru depăşirea acestei stări de subdezvoltare sunt recomandate măsuri de fortificare a pieţei libere, de privatizări masive în sectorul de stat, de simplificare a reglementărilor impuse de stat, astfel încât să fie stimulată libera concurenţă etc.;
  • noua teorie a creşterii economice. In paralel cu modelele de bază şi cele alternative, anii „90 au impus o nouă abordare a problematicii dezvoltării economice şi sociale, modelele neoclasice dovedindu-se a fi insuficiente pentru a cuprinde şi variabile extraeconomice. Noua teorie a creşterii economice îşi propune analiza mai profundă a aspectelor condiţionate de fluxul de cunoştinţe şi de instruire a forţei de muncă. Acestea din urmă au o puternică tentă de dezvoltare economică în legătură cu acumularea cunoştinţelor, iar apoi cu o viziune amplă privind capitalul, şi anume capitalul uman. Realizarea noii teorii a creşterii economice prevede câteva etape de maturizare, superioară fiind societatea postindustrială, reprezentată de Uniunea Europeană şi SUA. Foarte utile, în acest context, sunt propunerile unor autori de a examina dezvoltarea economică a societăţii din două aspecte: al competitivităţii şi al tipurilor de piaţă. In continuare vom supune unei examinări succinte aceste probleme teoretice.
  1. Porter a demonstrat că, pe parcursul evoluţiei naţiunilor, din perspectiva caracteristicilor avantajului competitiv şi a modelelor de competiţie, se evidenţiază patru stadii: economia bazată pe factori; pe investiţii; pe inovaţii; pe bunăstare [17, p.89]. Considerăm că această constatare necesită o analiză mai profundă.

Stadiul economiei bazate pe factori de producţie se caracterizează prin următoarele particularităţi:

  • sursele principale ale avantajului competitiv sunt condiţiile de bază ale factorilor de producţie - costurile reduse de muncă şi accesul facil la resursele naturale;
  • firmele produc bunuri relativ simple, elaborate în ţările mai avansate, iar tehnologiile parvin, în mare măsură, prin import sau prin investiţii străine directe;
  • firmele aplică metodele concurenţei prin preţ şi întâmpină dificultăţi în accesul direct spre consumatori; ele au un rol limitat în lanţul valoric şi sunt canalizate pe ansambluri, industrii prelucrătoare cu consum mare de forţă de muncă şi resurse naturale;
  • economia este foarte sensibilă la manifestările ciclice din economia mondială, la tendinţele de modificare a preţurilor mărfurilor şi la fluctuaţiile cursurilor de schimb care influenţează, în mare măsură, nivelul preţurilor relative. Stadiul economiei bazate pe investiţii cuprinde următoarele trăsături:
  • sursă dominantă a avantajului competitiv devine eficienţa în producerea bunurilor standardizate;
  • produsele devin mai sofisticate, tehnologiile fiind în continuare preponderent importate din exterior. Ele provin din licenţe, investiţii directe, dar şi prin imitaţie, ce înseamnă că ţările nu se limitează exclusiv la asimilarea tehnologiilor străine, ci încearcă să le adapteze şi să le perfecţioneze;
  • economia se concentrează în zona industriilor prelucrătoare;
  • economia este vulnerabilă în faţa crizelor financiare şi a altor perturbări şi şocuri externe. Stadiul economiei bazate pe inovaţii poate fi caracterizat prin:
  • abilitatea de a produce prin utilizarea celor mai avansate metode bunuri şi servicii principial noi, aflate la nivelul de vârf al tehnologiilor;
  • mediul de afaceri naţional este un mediu stimulator pentru toate domeniile;
  • inovaţiile se află la baza perfecţionării activităţii instituţiilor şi a iniţiativelor private;
  • economia se bazează, în mare măsură, pe servicii şi are o rezistenţă relativă faţă de şocurile externe. Stadiul economiei bazate pe bunăstare înseamnă:
  • eradicarea sărăciei;
  • socializarea sectorului public şi, în măsura posibilităţilor, a celui privat;
  • extinderea relaţiilor economice internaţionale.

In Raportul de Competitivitate 2002 se subliniază, că economii inovatoare posedă acele ţări care au, cel puţin, 15 brevete la un milion de persoane. Competiţia dintre principalele economii este strâns legată de capacitatea lor de a inova şi a câştiga noi pieţe globale pentru produsele avansate sub aspect tehnologic. Toate celelalte ţări sunt considerate economii bazate pe transfer tehnologic (acestea pot atinge rate înalte de creştere prin absorbţia tehnologiilor avansate şi a capitalului de la economiile inovatoare).

Principalii factori, care contribuie la formarea unei economii inovative sunt: investiţiile masive în educaţie; o bază informaţională şi tehnologică de calitate; cheltuieli semnificative ale guvernului în domeniul cercetării-dezvoltării; legi eficiente de protecţie a proprietăţii intelectuale.

Puterea reprezintă capacitatea de a impune propria voinţă celorlalţi, fie pe cale pozitivă( prin libera acceptare), fie pe cale negativă( prin constrângeri şi sancţiuni).

Cei mai importanţi factori de putere sunt consideraţi a fi următorii:

  1. Suprafaţa teritoriului
  2. Natura frontierelor
  3. Populaţia
  4. Deţinerea de resurse
  5. Dezvoltarea economică şi tehnologică
  6. Forţa financiară
  7. Omogenitatea etnică
  8. Gradul de integrare socială
  9. Stabilitate politică
  10. Spiritul naţional

Definiţia nouă a puterii: Capacitatea unei entităţi( de cele mai multe ori politică, dar pot fi şi „puteri economice" cum ar fi STN-urile sau alte organizaţii internaţionale) de a fi un bun jucător în „jocurile" din economia mondială.

Specialiştii apreciază că, în REI în prezent cea mai importantă componentă a puterii este PUTEREA ECONOMICĂ.

Pornind de la aceste definiţii ale puterii rezultă următoarele tipuri de putere pe plan mondial:

  1. Puterea regională , atunci când un stat joacă un rol important în cadrul unei zone de pe glob(

ex: MEXIC în America Centrală, INDIA în Asia de Sud, ISRAEL în Orientul Mijlociu). 2Puterea mondială, reprezintă statul care are posibilitatea de a juca un rol hotărâtor pe mai multe planuri( ex: G7: grupul celor 7 puteri mondiale: SUA, Canada, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia). 3. Supraputerea , atunci când un stat dispune de pluridimensionalitatea puterii ( în toate câmpurile de putere - pe plan economic, politic, militar. Ex: SUA).

O supraputere are următoarele caracteristici:

  • coordonează anumite acţiuni şi politici economice pe plan mondial ( protecţia mediului înconjurător mondial, gestionarea unor crize globale, soluţionarea unor conflicte, etc.).
  • este o putere hegemonică, capabilă să declanşeze procese autoreglatoare pentru agenţii economici mondiali( firme, instituţii, organizaţii) sau alte state ale lumii( de ex: SUA îşi foloseşte forţa politică pentru a convinge Israelul să negocieze cu ţările arabe din Orientul Mijlociu).

Existenţa şi dezvoltarea REI presupune intervenţia activă a statului, intervenţie concretizată

prin:

  • încheierea de acorduri comerciale, de cooperare;
  • înfiinţarea unor reprezentanţe oficiale peste graniţă.
Loading...