1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Cele trei noţiuni exprirmă una dintre trăsăturile cele mai importante şi dinamice ale economiei mondiale contemporane. Ele nu sunt sinonime, deşi au avut şi au nu de puţine ori utilizare cu sens similar. Interdependenţele economice este conceptul care exprimă forma de mişcare a interacţiunilor reciproce dintre economiile naţionale, precum şi a fluxurilorilor economice Internaţionale, în cadrul economiei mondiale unice. Ele s-au constituit în timp pe baza unor factori obiectivi şi subiectivi, între care pe primul plan se înscriu urmatorii:

  1. diviziunea internaţională a muncii;
  2. deschiderea economaiilor naţionale spre exterior, caracterizată indeosebi prin ponderea exportului şi importului in produsul intern brut:
  3. dezvoltarea tehnicii şi tehnoiogiilor şi gradul dc aplicare a creaţiilor respective in economie;
  4. nivelul şi evoluţia preţurilor pe piaţa mondială;
  5. gradul de dezvoltare şi de diversificare a schimburilor şi fluxurilor economice;
  6. schimbările intervenite în economia mondială, în raporturile de putere pe plan internaţional;
  7. factori politici şi sociali, etc.

Există trei tipuri de interdependenţe şi anume:

  1. a) funcţionale, ale diferitelor subsisteme de tranzacţii din cadrul relaţiilor economice internaţionale (spre exemplu, în cadrul UNCTAD, interacţiunea problemelor comerciale, financiare şi valutare pe plan mondoeconomic şi regional);
    1. între politicile de dezvoltare pe ternten scurt şi cele pe termen lung promovate de state şi grupări de state;
    2. ale economiilor naţionale, în cadrul relaţiilor economice desfăşurate pe piaţa mondială.

lnterdependenţa economiilor naţionale poate fi simetrică şi asimetrică.

lnterdependenţa simetrică se caracterizează prin: 1) specializare intraramurală 2) diviziune internaţională a muncii pe plan orizontal. Se desfăşoară între ţări cu nivel de dezvoltare economica apropiat.

lnterdependenţa asimetrică presupune: 1) specializare interramuri; 2) diviziune intenaţională a muncii pe plan vertical; 3)antrenează cooperarea între ţări cu niveluri diferite de dezvoltare; 4) are un caracter inegal, luand forma unor relaţii de independenţă a ţărilor Sudului faţă de Nord.

Aşa cum s-a mai arătat anterior, în evoluţia schimbuilor economice internaţionale, prima formă de specializare a fost cea intersectorială (industrie -agricultură).

Intre ţările partenere, denumite „industriale" şi „agrare", s-a statuat o diviziune internaţională a muncii pe pian vertical, care a funcţional, conform raportului de forţe, în favoarea statelor celor mai dezvoltate din punct de vedere economic.

Un asemenea tip de interdependenţă s-a stabilit încă din secolul al XlX-lea, continuând şi în secolul al XX-lea, îndeosebi în perioada dintre cele două războaie mondiale, cuprinzând şi influenţând şi economia României.

Pe bază de calcule această perioadă, profesorul român Mihail Manoilescu (Mihail Manoilescu, „Forţele naţionale productive şi comerţul exterior", Ed. Ştiinţifică şi Encilopedică; Bucureşti, 1986, p.46.) conchidea: „Raportul de schimb internaţional 1:10 între ţările agricole şi cele industriale dă cheia înţelegerii relaţiilor dominante în prezent între popoarele lumii".

O analiză amplă a factorilor determinanţi şi a intensităţii acestui tip de interdependenţă a fost realizată şi de P.P. Negulescu, cap.V intitulat „interdependenţa economică şi războiul mondial" punând în evidenţa legătura dintre această interdependenţă şi mecanismul crizei economice din anii 1929-1933, subliniind: „O criză a industriilor postavurilor, în Lancashire, provoacă imediat o depresiune ia bursa lânii din Sidney, iar o boală a oilor australiene determină fără întârziere o scumpire a stofelor englezeşti" (P.P.Negulescu, Destinul omenirii", Ed. Nemira, Bucureşti, 1994, p 193.)

In perioada postbelică interdependenţele economice s-au accentuat foarte mult, ele îmbrăcând şi forme mult mai diverse şi mărind puternic sensibilitatea economiilor naţionale.

Referindu-se la interdependenţele dintre ţările bogate şi ţările sărace, sau dintre Nord şi Sud, cum se exprima literatura vremii, cel de-al treilea Raport către Clubul de ia Romă intitulat „Restructurarea ordinii internaţionale", coordonat de economistul olandez Jan Tinbergen. laureat al Premiului Nobel pentru economie, scoate în evidenţă patru feluri de interdependenţe. în funcţie de sursele care le generează: 1) interdependenţele generale de nevoia de alimente - unele ţări au surplusuri, în timp ce altele aii deficite alimentare; 2) de nevoia de energie şi minerale, în condiţii în care cererea şi oferta au traiectorii geografice diferite; 3) de posibilităţile dereglării sistemelor de susţinere a vieţii pe „nava spaţială Pământ", adică de problemele apărării mediului înconjurător; 4) speranţele de a reduce decalajele izbitoare dintre bogaţii şi săracii lumii.

Dată fiind amploarea şi natura acestor interdependenţe, subliniază Raportul, „nici o naţiune nu poate opta să trăiască într-o completă izolare faţă de celelalte...".

Interdependenţele sunt, de fapt, de asemenea natură încât relaţiile internaţionale sunt sensibile la trepidaţii cât mai mici sau la acţiunile insuficient gândite ale unei singure naţiuni. Am văzut, de exemplu, că stabilitatea sistemului monetar internaţional a devenit extrem de sensibilă la acumularea surplusurilor şi deficitelor unei singure naţiuni şi ca astăzi economia unei naţiuni este mult mai rapid şi mai drastic afectată de schimbările petrecute în economia altei naţiuni decât cu un deceniu mai înainte".

Internaţionalizarea activităţii economice desemnează o anumita treaptă sau un grad mai ridicat de dezvoltare a interdependenţelor, care cuprind întreaga economie mondială, toate ţările şi toate ramurile şl domeniile de activitate. De aceea, în anumite lucrări, acest proces este denumit mondializare. Mai recent, în lucrările de orientare liberală, care absolutizează rolul liberalizării pieţelor şi ai dereglementalizării vieţii economice, procesul este denumit globalizare şi este abordat în opoziţie cu dezvoltarea naţională. J.K.Galbraith, remarcând discuţiile care se poartă în legătură cu aceste concepte şi implicaţiile procesului afirma: „Ameninţarea pe care o reprezintă internaţionalizarea vieţii economice - denumită globalism - poate părea iminentă. Ţările beneficiind de condiţii sociale şi de muncă mai bune sunt silite sâ concureze cu ţările în care salariile sunt mici. vulnerabilitatea economică este mai mare şi deci costurile de producţie sunt mai scăzute. Către acestea din urma îşi vor îndrepta mai curând atenţia corporaţiile transnaţionale".

Incercând o etapizare a procesului de dezvoltare a internaţionalizării şi globalizării economiei, Renato Ruggiero, fostul director general ai Organizaţiei Mondiale a Comerţului afirma că economia lumi a parcurs două faze de dezvoltare şi a intrat, recent, într-o a treia fază, toate reprezentând etape ale procesului de internaţionalizare a vieţii (activităţii) economice. Primele trei decenii ale perioadei postbelice - considerate prima fază, zisă a economiei internaţionale, s-au caracterizat printr-o dezvoltare a schimburilor dintre economiile ţărilor, care îşi păstrau însă caracterul naţional, datorită faptului că în interiorul statului-naţiune se derula cea mai mare parte a schimburilor; ponderea schimburilor externe în producţia globală reprezintă numai 7%. In comerţul internaţional o pondere importantă era ocupată de materiile prime, dar manufacturatele erau în continuă creştere.

In anii '70 economia mondială a intrat în cea de-a doua fază de dezvoltare, considerată a fi etapa ,mondializării". O caracteristică importantă a reprezentat-o divizarea procesului de producţie şi localizarea producerii unor componente ale produsului finit, de către societăţile transnaţionale în diferite ţări ale lumii. Are loc o creştere importantă a investiţiilor internaţionale de capital direct productive, acestea devenind un factor de bază integrator, prin care se deplasează produsele şi serviciile peste frontierele ţărilor. Pe această bază activele investitorilor străini s-au triplat după 1987 iar vânzările anuale generate de aceste active au depăşit valoarea exportului mondial: în 1992 stocul mondial de investiţii străine directe era de 2000 miliarde de dolari şi eî a determinat vânzări de 5,500 miliarde de dolari (exporturile mondiale de bunuri şi servicii erau în acelaşi an de 4.000 miliarde de dolari, iar în 1998, ele au ajuns la 6.500 miliarde de dolari ( Ciferele sunt după „Curentul" din 19 mai 1999, p.15 şi „Curentul" din 7 mai 1999). Au crescut totodată schimburile dintre societăţile (filialele) aceluiaşi grup transnaţional, ponderea acestora reprezentând doua treimi din comerţul mondial O caracteristică a acestei faze o reprezintă şi creşterea substanţială a ponderii schimburilor dintre state în producţia mondială de la 7 % în 1950 la 22 %.

Cea de-a treia fază, care a început în anii '90, este denumită „economia fără frontiere". Metafora respectivă, discutabilă desigur, vrea să pună în evidenţă creşterea operaţiunilor comerciale şi financiare derulate prin mijloace tehnice moderne, datorită revoluţiei în domeniul informaticii şi telecomunicaţiilor, care permit desfăşurarea schimburilor „24 ore din 24" şi la scara întregii planete .

Aşadar, ceea ce se numeşte astăzi, cel mai adesea globalizare, reprezintă, pe de o parte, stadiul la care a ajuns procesul real, pozitiv de lungă durată, de dezvoltare a internaţionalizării vieţii economice, sau de mondializare a schimburilor economice şi a interdependenţelor dintre economiile naţionale şi state, proces care cuprinde nu numai schimburile ci şi celelalte laturi ale vieţii economice.

Internaţionalizarea desemnează un ansamblu tot mai integrat în care rolul statelor-naţiune rămâne important, dar în care mişcările economice nu se mai reduc la schimburile internaţionale.

Premisele Internaţionalizării:

  • Ţările străine trebuie să ofere avantaje specifice de amplasare - pentru a motiva compania să investească pe teritoriul ei
  • Compania trebuie să posede competenţe strategice sau avantaje de proprietate specifice - pentru a compensa nefamiliaritatea cu pieţele externe
  • Compania trebuie să posede capacităţi organizaţionale - pentru a obţine profituri mai mari de la folosirea punctelor tari în interior decît în exterior prin mecanismele de piaţă externă precum contractarea şi licenţierea

La baza acestui proces se află câţiva factori esenţiali: accelerarea schimbărilor tehnologice; multiplicarea şi diversificarea schimburilor economice; viteza ameţitoare cu care circula capitalurile; exigenţele mari ale pieţei mondiale; evoluţia rapidă a managementului, atât în producţie cât şi în procesul de organizare a tranzacţiilor de schimb.

Pe de altă parte, globalizarea este, însă, şi un proces de redistribuire a puterii economice şi de accentuare a decalajelor şi diferenţierilor sociale la nivel mondial. De aceea, ea formează, îndeosebi în ultimii ani, obiectul unor aprige dispute teoretico-ideologice . Aşa cum se relevă în aceste dezbateri globalizarea este legitimată de ideologia liberală, care vede în piaţă singurul reglator al vieţii economice, atât pe plan naţional, cât şi la scara economiei mondiale, exprimând şi promovând îndeosebi interesele marelui capital şi este privită critic de un cerc larg de economişti, politologi şi oameni politici lucizi, care pun în evidenţă diversele faţete, contradictorii, ale acestui proces. Astfel, alături de rolul important pe care îl au dezvoltarea neîngrădită a schimburilor internaţionale şi circulaţia rapidă a creaţiilor ştiinţei şi tehnologici contemporane, accesul tuturor ţărilor la resurse financiare pentru dezvoltare. Sunt puse în evidenţă, înainte de toate, efectele de ordin social dar şi economic ale acestui proces: accentuarea inegalităţilor economice şi sociale, pe plan intern şi internaţional; accentuarea concurenţei şi a unor forme neloiale ale acesteia; creşterea atotputerniciei pieţelor financiare de capital în raport cu puierea organelor reprezentative, alese democratic din fiecare ţară şi. nu în ultimul rând, afectarea suveranităţii naţionala toate acestea conducând aşa cum se exprimă un analist, la „O lume unde cincimea cea mai bogată a populaţiei dispune de 80 % din resurse, în timp ce cincimea cea mai săracă de abia 0,5 %. In sfârşit, o lume unde nivelul tranzacţiilor pe pieţele monetare şi financiare reprezintă aproximativ de cincizeci de ori valoarea schimburilor comerciale internaţionale. (Ignacio Ramonet, „Geopolitica Haosului, Editura „Doina", Bucureşti, 1998, p.70). Unii dintre analişti afirmă chiar că o asemenea creştere a pieţei globale de capital conduce la prăbuşirea puterii băncilor centrale.

Globalizarea impune exigenţe deosebite pentru economiile naţionale. La nivel macroeconomic este necesară o strategie capabilă să asigure orientarea activităţii atât spre macrostabîlizarea economică, cât şi spre impulsionarea procesului de modernizare a structurii tehnologice şi productive a economiei, ţinând seamă de cerinţele fructificării superioare a potenţialului naţional, dar şi de încadrarea eficientă a ţărilor în diviziunea mondială a muncii şi în competiţia mondială.

La nivel microeconomic orientarea hotărâtoare trebuie sâ fie spre ridicarea nivelului de competitivitate şi a managementului. Pe de o parte, trebuie pomit de la premisa că pe piaţa mondială nu pot pătrunde şi mai ales nu se pot menţine decât firme viabile, puternice şi capabile să se adapteze la exigenţele pieţei mondiale şi să facă faţă concurenţei globale.

Ultimii ani au pus cu deosebire în evidenţă această cerinţă, determinând o preocupare deosebită la nivelul întreprinderilor dar şi al statului. Realitatea arată că accentuarea fuziunilor care au loc între diferite firme, reprezintă una dintre trăsăturile importante ale dezvoltării pe plan mondial, îndeosebi în ţările dezvoltate: după datele publicate de cunoscuta revistă engleză „The economist" fenomenul fuziunilor a cunoscut o creştere, el cuprinzând firme de primă mărime ale pieţei mondiale. Mai mult, se apreciază că fuziunile domină piaţa economică şi de capital internaţională în ultimii ani.

Mai mulţi facori stau la baza intensificării fuziunilor, între care se menţionează: teama de restrângere a pieţei (îndeosebi în industria de apărare); reducerile mari de preţuri pe piaţa mondială la unele produse, supraacumularea capacităţilor de producţie şi creşterea puternică a ofertei (autornobile); incertitudiniile şi costurile tot mai mari ale schimburilor tehnologice (telecomunicaţii, bănci, etc); creşterea necesităţilor şi cheltuielilor de cercetare (îndeosebi în domeniul produselor farmaceutice).

Loading...