Tipărire
Categorie: Economie
Accesări: 214
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Termenul „globalizare" a intrat pentru prima oară într-un dicţionar (Webster) în 1961. De la mijlocul anilor '80 câştigă o circulaţie considerabilă: el se alătură ca adjectiv altor termeni ca: pieţe, instituţii, ecologie, finanţe, stiluri de viaţă, comunicaţii, migraţie, conferinţe, societate civilă, evenimente şi riscuri. Una dintre cele mai uzitate definiţii a le conceptului de globalizare este următoarea:

„ Globalizarea reprezintă procesul prin care distanţa geografică devine un factor tot mai puţin important în stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor transfrontaliere de natură economică, politică şi socioculturală. Reţelele de relaţii şi dependenţele dobândesc un potenţial tot mai mare de a deveni internaţionale şi mondiale".

Această posibilitate de extindere a relaţiilor pe plan internaţional implică o serie de termeni, rezistenţă, acţiuni şi reacţiuni. In această definiţie sunt cuprinse atât aspectele obiective, cât şi cele subiective pe care le implică conceptul de globalizare:

Atunci cînd se acţionează în concordanţă cu dinamica globalizării are loc exact crearea procesului de globalizare.

FORMELE DE MANIFESTARE ALE GLOBALIZĂRII:

In acelaşi timp, temerile şi reacţiile cauzate de dezvoltarea procesului sunt, de asemenea, realităţi simţite de indivizi. In această definiţie se reduce importanţa distanţei geografice, dar nu dispare. Prin urmare, relaţiile la nivel internaţional sunt mai uşor de stabilit şi oamenii, mărfurile şi simbolurile sunt eliberate de contextul geografic. Intr-un sistem global, acestea se mişcă liber la nivel planetar, devenind din ce în ce mai clară ideea că indivizii şi societăţile sunt tot mai puţin protejaţi de graniţe. Definiţia accentuează, de asemenea, şi ideea creşterii posibilităţii de extindere a reţelelor la nivel global. Aspectul potenţialităţii rezidă în rolul pe care realităţile de ordin sociocultural le au în determinarea „logicii globalizării". O cultură puternic orientată spre conservatorism şi izolare, regimurile politicedictatoriale, existenţa unei ordini mondiale puternic fragmentate, o regionalizare cu caracter defensiv etc. Pot influenţa evoluţia globalizării semnificativ.

Tehnologia, evoluţiile ideologiilor politice şi transformările economice au declanşat acest proces în care distanţa geografică a devenit un factor neesenţial în stabilirea şi susţinerea legăturilor transfrontaliere, a relţiilor economice, politice şi socioculturale internaţionale pe care le considerăm a fi esenţa globalizării. Oamenii au devenit conştienţi de acest lucru. De aici, toate reţelele, relaţiile şi dependenţele interumane şi statale au devenit virtual mondiale. Această internaţionalizare potenţială a relaţiilor şi dependenţelor cauzează deficite pe plan democratic, ecologic, social şi al securităţii şi produce efecte cum ar fi schimbarea atitudinilor şi deficienţe administrative. Globalizarea nu este în totalitate un fenomen negativ. El este un factor de integrare a omului în comunitatea mondială şi oferă spaţiu de desfăşurare noilor sisteme de guvernare globală şi unei societăţi civile globale.

Trei indicatori principali ai Globalizării:

Sensibilitatea - măsura în care evenimentele dintr-o parte a sistemului global se transmit în altă parte a sistemului. Cu cît este mai integrat sistemul, cu atât mai rapidă şi mai completă va fi transmiterea efectelor economice şi crizelor pe tot cuprinsul sistemului

Globalizarea se referă la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt încorporate într-o singură societate mondială, societatea globală.

(Martin Albrow)

Globalizarea poate fi definită ca intensificarea relaţiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsură localităţile îndepărtate, încît evenimente care au loc pe plan local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile depărtare şi invers.

(Anthony Gidees)

Globalizarea este reţeaua globală care a adunat laolaltă comunităţi de pe această planetă, altădată dispersate şi izolate, într-o dependenţă mutuală şi o unitate ale „unei singure lumi".

(Emanuel Richter)

Caracteristicile curentului globalizării cuprind internaţionalizarea producţiei, noua diviziune mondială a muncii, noile mişcări migratoare dinspre Sud spre Nord, noul mediu competitiv care generează aceste procese, precum şi internaţionalizarea statului, făcînd din state agenţii unei lumi globalizate.

Lumea devine tot mai mult supermarket global (engl. A global shopping mall) în care ideile şi produsele pot fi găsite peste tot în acelaşi timp. Globalizarea nu vizează, pur şi simplu, procesul obiectiv de creştere a intercomunităţii. Ea vizează conştientul şi subiectivitatea individului, adică scopul şi intensitatea conştientizării lumii ca spaţiu unic. Globalizarea este ceea ce cei din Lumea a Treia au numit, timp de secole, colonizare. Globalizarea se referă la procesul prin care relaţiile sociale devin relativ lipsite de factorii distanţă şi graniţe, în aşa fel încît viaţa umană se desfăşoară din ce în ce mai mult în largul unei lumi vazute ca loc unic.

Unii privesc procesul globalizării cu ostilitate, chiar teamă, considerînd că el determină creşterea inegală între naţiuni, provoacă şomajul şi ameninţă standardele de viaţă şi procesul social. În opinia lui Schimitov:

„Dincolo de milioanele de cuvinte folosite pentru a descrieglobalizarea, avem datoria să recunoaştem că ne aflăm în faţa unui colonialism modern....".

Acest fenomen, prin care interacţiunea umană globală creşte la un nivel impresionant, face ca atît efectele sale primare, cît şi reacţiile pe care le provoacă să dea naştere la numeroase alte fenomene. Generalizarea unor practici care par a fi cele mai „eficiente" (best practices) nu se desfăşoară în mod uniform şi natural. De exemplu, la cîţiva ani după crizele economice şi financiare ale deceniului trecut, organismele internaţionale specializate au încetat să mai recomande, aşa cum au făcut în anii '80 şi '90, deschiderea contului de capital, indiferent de circumstanţe, făcîndu-şi apariţia numeroase dispute privind modul diferit prin care liberalizarea comerţului afectează ţările lumii, bogate şi sărace. Confuzia privind universalizarea practicilor celor mai eficiente poate fi accentuată de controversele doctrinare, de altfel aceasta fiind şi disputa în interiorul capitalismului, între variantele de organizare economică şi socială, precum şi de fracturile tot mai adînci în spaţiul economic mondial. Aceasta pentru că ceea ce este mai eficient sau mai favorabil depinde de condiţiile concrete locale şi varietatea joacă un rol important în progresul economic şi social.

Această prezentare oferă o viziune de ansamblu asupra unora dintre aspectele care stau la baza globalizării şi intenţionează să identifice modurile în care ţările pot să valorifice cîştigurile asociate progresului, păstrindu-şi totodată obiectivitatea asupra evaluării riscurilor aferente.

Globalizarea oferă oportunităţi extinse pentru o dezvoltare reală la nivel global, dar se manifestă printr-un progres inegal pe regiuni. Unele ţări devin din ce în ce mai integrate în economia mondială, cu o viteză mult mai mare decît altele. Ţările care au reuşit să devină parte a sistemului unic global pe cale să se contureze se bucură de creşteri economice mult mai însemnate şi de o reducere mult mai importantă a sărăciei. Politicile de orientare spre integrarea globală au indus un dinamism ridicat şi chiar prosperitate pentru multe dintre ţările din Asia de

Est, convertind regiunea de la una dintre cele mai sărace cu 40 ani în umă spre una dintre acele zone cu cel mai ridicat potenţial de dezvoltare. Şi, pe măsura creşterii standardelor, democraţia şi problemele economice (cum ar fi mediul înconjurător şi standardele de muncă) au intrat pe un trend de creştere calitativă tot mai evident.

Pe de altă parte, trebuie precizat şi faptul că în anii 1970 şi 1980, cînd multe ţări din America Latină şi Africa au urmat politici de orientare spre interior, dezvoltarea economică a acestora a stagnat sau s-a canalizat pe un trend descrescător şi s-au înregistrat creţteri impresionante ale sărăciei şi valori ridicate ale inflaţiei. In multe cazuri, mai ales în Africa, dezvoltările înregistrate la nivelul ţărilor celor mai bogate au determinat agravarea problemelor ţărilor mai sărace. Pe măsură ce aceste regiuni şi-au schimbat politicile, veniturile au început să crească. In momentul de faţă au loc mari transformări în această direcţie. încurajarea trendului este cel mai bun curs pentru promovarea creşterii economice, dezvoltare şi reducerea sărăciei. Totuşi, cizele înregistrate pe pieţele emergente din anii '90 au demonstrat că oportuntăţile asociateprocesului de globalizare presupun şi riscuri- riscuri provenite din mişcările volatile de capital, la care se adaugă riscurile de ordin social, economic şi de degradare a mediului înconjurător, care sunt determinate de accentuarea sărăciei.

Aşadar, globalizarea este o realitate, iar orice ţară care-şi pregăteşte temeinic viitorul se vede nevoită să se interfereze cu ea. Neadaptarea la noul „mediu" al globalizării înseamnă nu numai o şansă pierdută, ci şi riscul de a pierde poziţii şi segmente de piaţă dobîndite. Termenul de globalizare a dobîndit o forţă emoţională destul de mare, fiind considerat un proces cu efecte benefice- o adevărată soluţie pentru viitoarea dezvoltare economică mondială-, dar, în acelaşi timp, majoritatea autorilor consideră acest proces inevitabil şi ireversibil. Altfel spus, se afirmă că orice s-ar întîmpla, procesul în sine nu poate fi stopat, dincolo de argumentul favorabil al globalizării prin care avantajele ar depăşi costurile induse. Remarcăm aici un anume determinism tehnologic, prin care integrarea pieţelor şi creşterea importanţei actorilortransnaţionali sunt puse, în principal, pe seama progresului tehnologic. Fără nici un dubiu că acest din urmă proces este continuu, deşi nu cu acelaşi ritm de creştere, dar nu se poate asuma o evoluţie instituţională lineară, de nestopat. Totodată, nu putem omite nici faptul că globalizarea poate provoca fragmentare socială şi economică, care, la rîndul ei, poate conduce la retrogresii.

Avantaje ale Globalizării:

■ Intensificarea concurenţei internaţionale - adâncirea specializării şi diviziunii

internaţionale a muncii - creşterea productivităţii nu numai la nivel naţional, dar şi la cel mondial.

Dezavantaje ale Globalizării:

In concluzie, globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind:

Procesul deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele naţionale, ca urmare a extinderii şi adîncirii legăturilor transnaţionale în tot mai largi şi mai variate sfere ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale avînd drept implicaţie faptul că problemele devin mai curînd globale decît naţionale, cerînd la rîndul lor, o soluţionare mai curînd globală decît naţională.

Prima revoluţie tehnologică (sfîrşitul secolului al XVIII-lea) a constat în apariţia maşinii cu aburi, proces erulat pe traseul fier-vapori-textile, produsele care au modelat structurile economice şi tehnologice fiind cărbunele, fierul şi confecţiile. Dominaţia acestora a durat peste 100 ani.

Cea de-a doua revoluţie tehnologică (sfîrşitul secolului al XlX-lea) a consemnat triumful electricităţii şi al sistemelor tehnologice electro-mecano-chimice, proces derulat pe traseul electricitate-oţel-mecanică-automobile-aviaţie-petrol-chimie. Perioada de tinereţe s-a înscris în intervalul 1870-1914, iar cea de afirmare, maturitate şi extindere s-a întins pînă prin anii 1950­1960.

Cea de-a treia revoluţie tehnologică a început, practic, în 1950, după ce în 1948 a fost descoperit tranzistorul, urmat de microprocesor la începutul anilor '70 şi de introducerea acestuia în prelucrarea informaţiilor, telecomunicaţii şi telematică. Produsele care domină această perioadă sunt: microordinatoarele şi computerile personale, roboţii, compact şi video-discurile, laserul, faxul, radiotelefonul, internetul, biomasa etc.

In general, sistemele tehnologice ataşate celor trei revoluţii industriale coexistă, se întrepătrund, dar se şi distribuie şi se elimină reciproc, printr-o luptă intertehnologică, ce se transferă în domeniile economice, sociale şi cultural-educaţionale ale fiecărei ţări.

Internetul, societatea şi globalizarea. Evoluţiile spectaculoase în planul dezvoltării tehnologice în sfera informaticii şi telecomunicaţiilor din ultimul deceniu au contribuit, printr-o adevărată „revoluţie a informaţiilor" pe care au declanşat-o, într-o măsură covîrşitoare, la globalizarea vieţii economice internaţionale contemporane. Prin înăşi natura lor, noile tehnologii din sfera largă a comunicaţiilor au o dimensiune globală, ele nu recunosc şi nu respectă graniţele naţionale. In secolul XX, cel mai mare eveniment tehnologic şi social în acelaşi timp a fost apariţia Internetului. În domeniul ştinţei şi tehnologiei informaţiei, mari evenimente tehnologice cu importante consecinţe sociale au fost descoperirea tranzistorului, a circuitului integrat şi a calculatorului electronic. Internetul este nu numai un fenomen tehnologic, ci şi unul social, prin participarea utilizatorilor, din ce în ce mai numeroşi, la structurarea lui actuală. Odată instaurat în fibrele societăţii, Internetul a produs şi produce consecinţe noi pentru societate. Cel mai important dintre acestea este procesul de globalizare.

Deoarece Internetul a fost şi rezultatul unei interacţiuni sociale, dintre specialişti, instituţii, state şi un extrem de mare număr de utilizatori din întreaga lume, numai în acest context el a căpătat forma sa de astăzi, este normal să gîndim că şi globalizarea, ca efect al internetului, să ia forma la care să participe toţi participanţii la globalizare. Aceasta este lecţia Internetului, care s-a dovedit un mare succes în istoria tehnologică şi socială a omenirii, arătînd şi calea pe care trebuie s-o urmeze procesul de globalizare, aceea a participării tuturor în moduri care urmează a fi generate în mare măsură de utilizatorii globalizării. Ca şi Internetul, globalizarea nu va putea fi strict ierarhică pentru a fi o reuşită a omenirii. Dacă Internetul nu este ierarhic, nici globalizarea, în mod firesc, nu va putea fi ierarhică, asigurîndu-se, ca şi în cazul Internetului, forme de coordonare generală care să stabilească reguli de comportament acceptate de toţi, ceea ce ar putea fi posibil numai într-o societate a cunoaşterii şi poate a conştiinţei.

Creşterea fără precedent a vitezei de transmitere a informaţiilor, diversificarea mijloacelor de transmitere a informaţiilor şi sporirea fiabilităţii acestora sub impactul noilor tehnologii conduc necontenit la sporirea „vizibilităţii transfrontaliere" a evenimentelor naţionale. Acestea determină ca un eveniment dintr-o ţară să exercite, instantaneu, un impact asupra altei ţări. Evenimente, subiecte şi probleme nu mai pot fi menţinute în interiorul graniţelor unei ţări sau regiuni; dacă sunt importante, ele se transformă în evenimente globale, subiecte globale şi probleme globale. Astfel, de exemplu, dezastrul nuclear de la Cernobîl a devenit o problemă globală, aşa cum distrugerea pădurilor din America Latină constituie o preocupare globală sau cum deteriorarea mediului înconjurător, în general, a devenit un subiect global. Evenimentele mai recente legate de Războiul din Golf, din 1991, sau Războiul din Afganistan, din 2001-2002, au constituit un alt indiciu plin de semnificaţii pentru relevanţa noilor tehnologii din sfera informaticii şi telecomunicaţiilor pentru procesul de globalizare a vieţii internaţionale, sub aspectul potenţialului, vizibilităţii, flexibilităţii şi mobilităţii sporite pe care le prefigurează aceste tehnologii.

Noul context digital, rezultat în urma fuzionării tehnologiilor din sfera informaticii şi a telecomunicaţiilor, dispune de două caracteristici remarcabile:

Fenomenul creşterii explozive a telecomunicaţiilor şi al globalizării reţelelor de telecomunicaţii s-a impus tot mai mult, astfel că atenţia analiştilor scenei vieţii economice internaţionale contemporane s-a aplecat atît asupra efectelor de mare anvergură pe care le antrenează asupra diferintelor sfere ale vieţii economice, şi care se conturează deja cu pregnanţă, fiind astfel relativ uşor comensurabile, cît şi, mai ales, asupra implicaţiilor pe termen lung, a căror amploare reală la ora actuală nu poate fi încă pe deplin sesizată, decît cel mult intuită.

Procesele tehnologice deosebit de rapide înregistrate în anii '80 în sfera informaticii şi a telecomunicaţiilor, asociate cu mutaţiile petrecute în configuraţia pieţelor internaţionale, cu globalizarea afacerilor sub incidenţa activităţilor marilor corporaţii transnaţionale, ca şi cu tendinţele de privatizare şi de dereglementare a pieţei telecomunicaţiilor (în mod tradiţional, sever reglementată prin politici guvernamentale), au determinat modificări radicale în configuraţia telecomunicaţiilor. Aplicarea noilor tehnologii în acest domeniu- tehnica de calcul, reţelele de cabluri din fire optice etc.- a contribuit în mod substanţial la creşterea vitezei şi fiabilităţii telecomunicaţiilor, concomitent cu expansiunea globală a reţelelor.

Realitatea globalizării poate fi înţeleasă ca fiind o concentrare a celor doi vectori: „noua tehnologie" şi „hegemonia valorilor neoliberale". Se înţelege că hegemonia neoliberalismului a devenit mai vizibilă şi a căpătat o dimensiune superioară după sfîrşitul Războiului Rece. Modelul pieţei libere şi al democraţiei a devenit şi mai convingător datorită colapsului comunismului. Căderea Zidului Berlinului a părut multora ultima victorie mult aşteptată a echipei occidentale. Totuşi, popularitatea thatcherismului şi reaganomiei începuse mai înnainte, o dată cu economizarea vieţii, adîncirea egoismului, materialismului, iar problemele statelor „social-democratice" occidentale începuseră deja în anii '70. Văzut din această perspectivă, colapsul comunismului a fost doar un moment important al unui proces „de victorie neoliberală" care se află deja în desfăşurare.

Ideologia neoliberală invită politiienii să liberalizeze pieţele, să descentralizeze economiile şi să privatizeze companiile de stat. Apoi, inovaţiile tehnologice, mai ales informatizarea şi telecomunicaţiile, au permis actorilor economici să profite deplin de posibilităţile pieţei libere. Tot tehnologia informatică a permis mişcările de capital spre toate colţurile lumii într-o fracţiune de secundă. Tot ea, împreună cu procesul de miniaturizare a transpoturilor au permis producerea unor părţi componente ale unui produs în diferite continente, pentru ca apoi să fie asamblate şi distribuite pe pieţele din toată lumea. Producţia, vînzarea şi cumpărarea au început să fie din ce în ce mai puţin legate de factorul geografic ca niciodată. Acordarea de credite, de împrumuturi, speculaţiile de orice fel au devenit activităţi „mondiale". Acest lucru s-a întîmplat pentru că ideologia neoliberală a convins politicienii să înlăture „barierele la penetrarea pieţelor" dar şi pentru că tehnologia avnsată a permis circulaţia bunurilor, banilor, simbolurilor şi oamenilor dincolo de frontiere repede şi ieftin.

Deşi hegemonia neoliberalismului poate fi considerată forţa motoare a globalizării, nu se poate spune că toate consecinţele globalizării au fost dorite sau măcar prevăzute de protagoniştii acestei ideologii. Ideologia neoliberală, de exemplu, se bazează pe conceptul de democraţie (cu naţiunea ca entitate politică, statul ca autoritate exclusivă în cadrul unor graniţe stabilite, cu legitimitate şi autoritate organizate în interiorul graniţelor naţionale, bazate pe o constituţie şi pe separaţia puterilor în stat). In acest model, spaţiul internaţional este organizat în cadrul unui sistem interstatal. Neoliberalismul a crezut că binefacerile sistemului vor rămîne definitive: în cadrul statelor democratice securitatea internă şi externă va fi garantată, piaţa naţională şi globală va fi organizată. Cu toate acestea, din cauza globalizării, democraţiile din statele naţionale teritoriale au început să decadă.

Există mulţi susţinători ai ideii că nu economia a fost cea care a determinat dezvoltarea procesului de globalizare, ci tehnologia şi ideologia conform căreia o colectivitate se poate lansa în acţiuni de natură internaţională sau, mai curînd, care promovează ideea creaţiei unei lumi fără limite, caracterizată tot mai puţin de ideea definirii teritoriilor, promovînd o nouă „geografie a puterii". Acest proces pare să fi căpătat un caracter de sine stătător, ca forţă incontrolabilă. In termeni sociologici, această situaţie se poate defini prin teorema lui Thomas: „Dacă oamenii definesc o anumită situaţie ca fiind reală, atunci această situaţie devine reală prin consecinţele acestei definiţii". Astfel, acceptarea ideologiei neoliberale a determinat acţiuni care validează această acceptare în măsura în care lumea a dobîndit , într-adevăr, regulile de existenţă ale acestei ideologii.