Economie

Analizînd efectele globalizării economice, pot fi menţionate următoarele aspecte generale:

1. Globalizarea, ca proces de integrare se raportează îndeosebi la ţările Triadei (S.U.A., U.E. şi Japonia) şi nu afectează de loc anumite ţări (în curs de dezvoltare).
2. Globalizarea influenţează capacitatea unei ţări de a produee bogăţie. Aceasta depinde tot mai muit de măsura în care statul poate favoriza crearea de noi resurse sau active (informaţie, capacitate tehnologică, tehnici manageriale şi organizatorice) şi de a le combina cu cele naturale.

Resursele noi sunt create în primul rând de firme, dar producerea lor este puternic influenţată de guverne, chiar într-o măsură mai mare decât folosirea resurselor date, naturale. Guvernele intervin, de asemenea, pentru a apropia condiţiile de pe pieţele interne de condiţiile concurenţei perfecte. In consecinţă, globalizarea influenţează specializarea internaţională a ţărilor şi generează o nouă diviziune mondială a muncii.

3. Globalizarea acutizează tensiunea dintre relaţiile STN cu guvernele naţionale ale ţărilor gazdă. Cauza principală este aceea că ele au deseori scopuri diferite: STN să -şi maximizeze rata profitului pe seama activităţii lor globale (indiferent de ţările de implantare), guvernele - să maximizeze valoarea adăugată (nou-creată) de STN în interiorul graniţelor naţionale ale statului respectiv.
4. Globalizarea cere modificarea rolului guvernului naţional, datorită accentuării competiţiei pe pieţele internaţionale de resurse create. Competiţia dintre state este influenţată de politicile lor economice; simultan însă, gtobalizarea obligă însă la o coordonare internaţională tot mai strânsă a unor politici economice. (De pildă, pentru a e vita o recesiune mondială, după atentatele din 11 septembrie 2001, băncile centrale ale S.U.A., U.E. şi Japonia şi-au coordonat politica ratei dobânzii). Politica macroeconomică îşi schimbă instrumentarul şi natura - ea trebuie să fie concepută ca un joc strategic cu subiecţi internaţionali, a căror acţiune trebuie anticipată.

Chiar si economiştii neoliberali consideră că în aceste condiţii este benefică intervenţia guvernului, pe plan intern, în direcţiile următoare:

• ridicarea nivelului de educaţie a forţei de muncă;
• finanţarea parţială a activităţii de cercetare-dezvoltare;
• asigurarea de informaţii şi consultanţă pentru IMM;
• dezvoltarea infrastructurii;
• protejarea concurenţei.

5. Globalizarea creşte costul unei acţiuni guvernamentale necorespunzătoare şi neinformate. In concluzie, statui trebuie să joace un rol important în fructificarea oportunităţilor create de globalizare, dar şi în contracararea efectelor ei negative.
6. Deşi economiile naţionale sunt tot mai deschise şi resursele tot mai mobile, coerenţa şi inerţia sistemelor de produeţie naţionale fac ca spaţiul naţional să rămână în continuare un element de referinţă pertinent (formarea mâinii de lucru, conţinutul muncii, modelele de retribuire şi stimulare sunt coerente cu obiectivele de producţie şi structurile de organizare specifice fiecărui sistem naţional de producţie). Chiar dacă transferurile sunf totuşi posibile (vezi metodele de-organizare-a muncii transferate din Japonia în SUA) pentru a fi deplin eficace ele trebuie adaptate mediului în care sunt aplicate.

Prezintă interes faptul, ce se întîmplă cu suveranitatea economică naţională în condiţiile globalizării. Gestionarea de către stat a suveranităţii naţionale, definită în perioadele anterioare ca un control total al activităţilor economice desfăşurate pe teritoriul naţional, este profund modificata de globalizare.

Specialiştii au semnalat faptul că discuţiile privind suveranitatea economică naţională se concentrează în această etapa a giobalizării asupra „nucleului său tare", securitatea economică naţională. Studiile avizate în acest domeniu subliniază două modificări esenţiale survenite în concepţia statelor privitor la conţinutul securităţii naţionale. Aceste modificări de abordare au fost clar definite de către administraţia americană în anii '90:

-principala componentă a securităţii naţionale o reprezintă componenta economică.

-securitatea nu mai este raportată doar la stat ca entitate, ci şi direct la persoanele individuale, membre ale unei comunităţi naţionale.

Statul trebuie să gestioneze în prezent suveranitatea economică avînd ca limite:

1. creşterea competitivităţii naţionale - creşterea bogăţiei naţionale pe seama participării la REI, vezi comentariile anterioare.
2. asigurarea securităţii economiei naţionale

Realizarea simultană a acestor obiective implica o acţiune paradoxală:

-statul trebuie să sprijine competitivitatea externă a firmelor naţionale, dar, simultan;

-statul trebuie să menţină coerenţa sistemului naţional de producţie, în condiţiile în care aceasta tinde să fie spartă, ca urmare a internaţionalizării firmelor naţionale şi a afacerilor lor, precum şi a pieţelor interne; în acest context statul trebuie să apere coeziunea pieţei interne, necesară funcţionării ei şi capacitatea de dezvoltare a sistemului economic naţional.

- în plus, statul trebuie să menţină coeziunea socială deoarece globalizarea tinde să distrugă coeziunea anumitor structuri colective şi să adîncească polarizarea socială. Totodată au loc modificări produse în structurile economiei mondiale

Vom analiza doar unele dintre ele:

1. Informatizarea şi financiarizarea economiilor lumii tind să modifice substanţial caracteristicile sistemelor capitaliste naţionale. Ele implică, în mod inerent, interna - ţionalizarea lor. Primul fenomen a condus la crearea unor structuri economice denumite sintetic prin sintagma „network economy" (vezi comentariile anterioare). Cel de-al doilea a condus la apariţia aşa-numitului capitalism patrimonial internaţionalizat, în SUA în anul 1992 fondurile de pensii deţineau 1/2 din capitalul pe acţiuni al marilor firme şi tot pe atât din datoriile tor, expresie a unei concentrări fără precedent a capitalului în SUA (primele 300 de fonduri deţineau o treime din totalul bunurilor fondurilor). Potrivit lui P. Druker (1998), capitalismul fondurilor private de pensii va deveni modul universal de proprietate în ţările dezvoltate . Totodată, investitorii tind să-şi diversifice portofoliile de titluri financiare prin internaţionalizarea lor. Astfel, potrivit unor evaluări, ta începutul anului 2000, tufurile străine reprezentau cea. 10 % în medie, pe plan mondial, din portofoliile marilor investitori instituţionali (D. Pilhon, 1997, 2000).
2. In structurile de piaţă şi formele de concurenţă, globalizarea determină atît concentrarea puterii unor agenţi economici (STN, instituţii financiare), cît şi ascuţirea concurenţei (vezi comentariile anterioare) pe pieţele mondiale.
3. Globalizarea produce o modificare substanţială a caracteristicilor şi mecanismelor de coordonare a politicilor internaţionale, precum şi a relaţiilor de cooperare şi concurenţiale dintre principalii poli de putere. Drept consecinţă, influenţa globalizării asupra Ordinii Economice Mondiale (O.E.M.) este semnificativă.

Astfel, rolul G7 în configurarea ordinii mondiale s-a consolidat din anii '90, iar SUA par a reveni la poziţia de hegemon al lumii. Această situaţie ridică însă numeroase întrebări. Cum va evolua Rusia ca pol de putere în relaţie cu ceilalţi poli, dacă ea va fi marginalizată în raport cu cele mai importante evoluţii ale procesului de globalizare? (şi pentru China se poate formula o problemă asemănătoare).

Rolul STN în structurarea actualei O.E.M. este în creştere, deoarece:

Pe anumite pieţe de mărfuri sau servicii STN sunt cele care determină în mod hotărâtor echilibrul sau dezechilibrul pieţei. Astfel, pieţele internaţionale, dominate de un număr tot mai mic de mari STN devin pieţe cu structuri de oligopol: STN -urile au posibilitatea de a impune preţul mondial. Drept consecinţă, firmele sau uneori chiar ţările mici sau în dezvoltare devin doar „price taker'", neavând capacitatea de a mai influenţa preţul mondial pe respectivele pieţe.

In acelaşi sens, activitatea STN este decisivă şi pe piaţa creditului internaţional (băncile transnaţionale), pe piaţa de capital internaţională şi pe piaţa valutară internaţională, acţiunea lor influenţând uneori decisiv formarea ratelor dobânzii sau stabilirea ratelor de schimb.

Totodată, crearea unor coaliţii între marile STN poate duce la crearea unor puternice grupuri de presiune asupra guvernelor ţărilor, în primul rând ale celor dezvoltate. Solicitarea de deschidere a unei noi runde de negociere în cadrul O.M.C., având drept obiectiv principal semnarea unui Acord Multilateral privind Investiţiile se consideră a ti tocmai expresia unei astfel de acţiuni a STN, Astfel, încă din 1993 Aiko Morita. fostul preşedinte ai firmei Sony şi conducătorul unei asemenea grupări de interese, adresa C.!7 o scrisoare deschisă", prin care solicita: „a se diminua toate barierele economice din America d e Nord, Europa, Japonia, în materie de comerţ, investiţii, legislaţie etc, pentru a începe să se creeze nucleul unei noi ordini economice mondiale, care ar include un sistem armonizai al întreprinderilor, cu reguli şi proceduri stabilite, care sâ depăşească graniţele naţionale

De asemenea, rolul organizaţiilor economice internaţionale în configurarea O.E.M. este în creştere:

1. Ele au reprezentat de regulă cadrul de stabilire a „regulilor de joc" din economia mondială la nivelul diferitelor subsisteme ale economiei mondiale, fiind socotite drept cele mai importante instanţe de promovare a punerii în aplicare a ideilor neoliberale în majoritatea ţărilor lumii (vezi comentariile anterioare privind Consensul de la Washington şi Consensul post - Washington, elaborate de către FMI şi Banca Mondială). Procesele de integrare globală sub influenţa acţiunii organizaţiilor internaţionale pot duce la alinieri ale nivelului indicatorilor macroeconomici pe plan mondial sau ale orientărilor de politică economică, orientări ca re uneori pot deveni extrem de constrîngătoare pentru unele state ale lumii.
2. Unii specialişti văd însă în instituţiile financiare internaţionale „centre de putere", care ar acţiona oarecum independent în raport cu statele membre, prin elitele lor tehnocratice. Acestea ar avea tendinţa de a-şi autonomiza deciziile, corelîndu-le cu interesele altor elite ca, de pildă, cele ale lumii de afaceri financiare private. In plus, ele formează alianţe cu elitele tehnocratice din ţările în care sunt aplicate programele lor economice, alianţe care tind să depăşească logica intereselor naţionale sau chiar pe cea a echilibrelor mondiale (vezi, de pildă, finanţarea de către Banca Mondială a construcţiei unei uzine nucleare în Filipine, într-o zonă cu mari riscuri seismice, la iniţiativa elitelor de conducere ale acestei ţări.

Important este de remarcat unele beneficii, sfidări şi perspective ale globalizării

Sintetic exprimate, beneficiile cele mai importante ale globalizării ar fi: accesul lărgit şi liber la pieţe externe de desfacere pentru firme şi ţări, posibilitatea atragerii de investiţii străine directe, acces mai facil la tehnică şi tehnologie moderne, la metode moderne de management, marketing ş.a. Globalizarea financiară permite o accesul facil la finanţare externă în condiţii uneori mai avantajoase decât cele oferite de pieţele interne de credit sau de capital. Având în vedere argumentarea lor în celelalte capitole ale cărţii, nu vom mai insista asupra lor.

Vom insista mai mult asupra unor sfidări, deoarece de modul de rezolvare a lor va depinde evoluţia întregului proces:

1. Va creşte cererea de redistribuire şi de extindere a protecţiei sociale în diferite ţări.

Cei care pierd în ţările dezvoltate sunt lucrătorii inferior calificaţi. într-o economie mondializată, nu poţi avea salarii ridicate decât dacă ele corespund unui nivel de calificare şi productivitate ridicate. In SUA, Japonia şi Marea Britanic, piaţa naţională a muncii a reacţionat la intensificarea constrângerilor de ajustare datorate concurenţei mondiale printr-o creştere a diferenţelor dintre salarii. Pentru a evita tensiunile sociale generate de acest fenomen, ţările cu o deschidere externă mare tind, se pare, să-şi extindă protecţia socială şi redistribuirea veniturilor. Responsabilii politici vor fi din ce în ce mai mult confruntaţi cu dilema următoare: cererea crescândă de redistribuire va fi dublată de diminuarea veniturilor fiscale. Sistemele de securitate socială din Europa sunt sub presiune, deoarece ele creează grave distorsiuni pe piaţa muncii - caracterizată printr-un nivel ridicat al ratei şomajului - şi, totodată, tendinţa de îmbătrânire a populaţiei face dificilă menţinerea lor.

2. Pot creşte presiunile interne în favoarea protecţionismului în diferite ţări.

Dacă autorităţile naţionale nu vor avea suficientă flexibilitate sau eficienţă în a se adapta la concurenţa mondializată este posibil ca ele să se reîntoarcă la protecţionism.

Statisticile internaţionale arată de pildă tendinţa de utilizare tot mai extinsă a măsurilor antidumping în diferite regiuni ale lumii. Conflictul declanşat în martie 2002 între SUA şi UE., ca urmare a măsurilor de protecţie aplicate de prima ţară la importul de produse siderurgice din UE., este un exemplu de reacţie de acest tip.

De asemenea, grupările regionale rămân un potenţial adversar al globalizării concurenţei pe pieţele de mărfuri şi servicii, putând să se transforme, în condiţiile lezării intereselor lor, în „fortăreţe comerciale"'.

3. Exigenţele de armonizare a normelor sociale pe plan mondial pot avea efec te paradoxale. Armonizarea normelor sociale este invocată de ţările dezvoltate ca o exigenţă preliminară de îndeplinit de către ţările în dezvoltare, pentru ca acestea să beneficieze de un acces lărgit pe pieţele primelor. Această cerinţă poate aduce grave prejudicii evoluţiei interne economice şi sociale ale unor ţări.
4. Modelele de dezvoltare şi procesele de susţinere a creşterii economice vor fi mai greu de conciliat cu exigenţele de protejare a mediului înconjurător pentru unele ţări - costul realizării acestui ultim obiectiv ar putea deveni un obstacol în atragerea de investiţii externe sursă importantă de finanţare a dezvoltării pentru numeroase ţări în curs de dezvoltare.
5. Avansul globalizării tinde să tensioneze tot mai mult raportul dintre progresul economic şi tehnic şi menţinerea valorilor (morale, civice, culturale, spirituale naţionale) ca urmare a tendinţei de impunere a predominanţei valorilor pieţei (eficienţa profitul) în societate, uneori în dauna valorilor sociale (solidaritatea, coeziunea) s au individuale (dreptul la un loc de muncă sau la un venit decent).

Referindu-ne la perspectivele globalizării de menţionat, că cele două procese ce caracterizează procesul de globalizare, liberalizarea şi titegrarea econoanică, pot deveni contradictorii în evoluţia lor ( la limită).

Astfel, liberalizarea internaţională totală ar presupune în final eliminarea tuturor obstacolelor naţionale din calea fluxurilor internaţionale. Într-o situaţie de acest gen graniţele statale ar avea doar o importanţă formală, în fapt, autorităţile statale nu ar mai avea nici un fel de control asupra activităţilor economice derulate pe teritoriul lor.

Impingerea la limita extremă a liberalizării economiei ar putea conduce la anarhie economică şi politică.

Cealaltă evoluţie la limită ar fi o formă de guvernare totalitară (autoritară) globală, ca urmare a unui posibil exces de integrare economică ia nivel mondial. Deşi au părut simple exerciţii retorice, au existat voci care au propus ca soluţii ia crizele globale prefigurate încă din anii '70 crearea unui guvern mondial, soluţie în fapt inacceptabilă.

Doar prin evitarea evoluţiilor către extreme a procesului de globalizare se va putea menţine o ordine mondială tolerabilă. Realizarea acesteia va depinde, în opinia noastră, de:

• menţinerea echilibrului dintre liberalism şi democraţie, pe plan intern şi internaţional, prin funcţionarea unui „liberalism şi a unei democraţii îngrădite", după expresia lui F. von Hayek, care nu iasă posibilitatea dominării de către cei tari a celor slabi (vezi şi explicaţiile de la capitolele referitoare la tranziţie).
• menţinerea echilibrului în pianul împărţirii beneficiilor şi costurilor globalizării, între diferitele ţări ale lumii.

In discursul său inaugural la cea de-a 55-a Sesiune a Adunării Generale a O.N.U., desfăşurată în septembrie 2000, secretarul general al O.N.U., Kofi Annan, reamintea participanţilor că globalizarea ar putea conduce la creşterea bunăstării generale pe ansamblul economiei mondiale, dar că deocamdată beneficiile ei s-au polarizat la nivelul ţărilor dezvoltate, în timp ce costurile s-au resimţit mai acut de către ţările în dezvoltare.

Comentariul său conducea la concluzia implicită că procesul globalizării va putea fi susţinut de câştigătorii lui doar în măsura în care ei vor fi dispuşi să împartă beneficiile (sau măcar o parte din acestea) cu cei carre pierd.

Alternativa la evoluţia către extreme a globalizării o constituie cooperarea internaţională. Menţinerea proceselor de globalizare şi a relaţiilor economice internaţionale ub controlul statelor naţionale şi realizarea ordinii economice internaţionale prin cooperare între state ar crea mai multe şanse de realizare a unei împărţiri mai echitabile a beneficiilor şi a costurilor acestui proces. Procesele economice de orice tip nu sunt tolerate la nesfîrşit de către oameni, dacă ele nu asigură o împărţire echitabilă, atît a beneficiilor, cît şi a costurilor între membrii comunităţii internaţionale, după cum ne învaţă istoria economiei mondiale (învăţămintele celor două războaie mondiale).