1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Transnaţionalitatea înseamnă o nouă distribuire a activităţilor productive la scară internaţională. Corporaţiile transnaşionale (multinaţionale) sunt instituţii extrem de puternice şi posedă resurse care le depăţesc cu mult pe cele ale majorităţii statelor membre O.N.U. Ele deţin o rezervă imensă de talent managerial, active financiare şi resurse tehnice şi îşi conduc operaţiile gigantice cu ajutorul unei strategii globale concertate.

Cum acest tip de investiţie creează relaţii economice de natură integrativă şi antrenează societatea transnaţională în operaţiile economice interne ale unei ţări, el a ajuns să fie extrem de controversat.

Acest capitol îşi propune să analizeze impactul STN asupra economiei mondiale, dat fiind faptul că transnaţionalitatea se află la la baza globalizării activitpţii economice.

Transnaţionalitatea înseamnă o nouă distribuire a activităţilor productive la scară internaţională.

Globalizarea pieţelor, a produselor conduce şi la internaţionalizarea întreprinderilor. Transnaţionalitatea dă naştere unor spaţii şi ierarhii de decizie economică şi de circulaţie a informaţiei, fiind vectorul major al integrării economiei mondiale.

Societatea transnaţională (STN) este o organizaţie comercială extinsă, cu filiale care operează în mai multe ţări. STN reprezintă extinderea în afara graniţelor a marii firme, alcătuind un ansamblu format din societatea mamă şi un număr de filiale implantate în diferite ţări. Pentru o serie de teoreticieni, termenul de STN este întrebuinţat atunci când producţia în străinătate a atins un procent de 25-30% din producţia totală sau să deţină instalaţii industriale în mai mult de 60 de ţări străine.

Teoria asupra corporaţiilor multinaţionale este teoria investiţiilor străine directe (ISD) ce sunt o trăsătură caracteristică acestui tip de întreprinderi. Investiţiile străine directe reprezintă „proprietatea asupra unor active a unui rezident străin, cu scopul de a controla folosirea acestor active" (Graham Krugman).

O STN va lua decizia de a investi într-o anumită ţară numai în cazul în care condiţiile de aici îi vor permite să obţină cel mai mare câştig din internaţionalizarea conoştinţelor sale şi din avantajul de monopol. Dacă o ţară nu are suficiente condiţii, STN încearcă să-şi valorifice aceste avantaje prin export sau licenţiere.

In ceea ce priveşte cota de participare a firmei mamă la capitalul noii entităţi care să-i permită exercitarea controlului, opiniile specialiştilor indică praguri limită diferite cuprinse între 10-25%.

Factorii determinanţi ai apariţiei şi etapele evoluţiei STN

Orice firmă transnaţională se manifestă concomitent în trei spaţii economice : cel naţional, autohton (societatea-mamă); cel străin, în cazul filialelor; cel internaţional, ori de câte ori este vorba despre schimburile dintre unităţile care o compun sau dintre acestea şi restul lumii.

Factorii care au determinat apariţia şi dezvoltarea societăţilor transnaţionale pot fi astfel sintetizaţi :

  • concentrarea la nivel înalt a producţiei şi capitalului;
  • revoluţia tehnico-ştiinţifică, lumea fiind angrenată într-o teribilă cursă a inovărilor;
  • restricţiile de aprovizionare - specializarea industrială necesită asigurarea resurselor de materii prime din afară;
  • diversificarea geografică - barierele protecţioniste tarifare şi netarifare, avantajele financiare sau fiscale (ex. zonele libere), diminuarea riscurilor mai ales a celor politice;
  • structura oligopolistă internaţională - o mare parte a STN aflându-se în situaţia de oligopol pe piaţa internă;
  • costurile de producţie - costurile salariale fiind un factor determinant în comparaţie cu costurile transportului;
  • liberalizarea pieţelor naţionale şi internaţionale de capital - creează posibilitatea cumpărării de firme şi valută putând fi controlate riscurile;
  • criza datoriilor externe - creşte importanţa infuziei de capital străin.

Pentru existenţa întreprinderii în prag de mileniu III, inovarea va fi o condiţie sine qua non. Numai prin internaţionalizarea activităţii unele firme pot finanţa inovarea.

Marketingul internaţional a stimulat uniformizarea cererii facilitând mult procesul de internaţionalizare.

Deşi standardizarea este tentantă pentru orice firmă, ea nu este posibil de realizat întotdeauna. Adaptarea produselor se impune atunci când condiţiile unei pieţe locale o cer. De aceea, firma trebuie să analizeze cu atenţie factorii care încurajează standardizarea şi adaptarea şi apoi să studieze criteriile de alegere a uneia din aceste politici pentru a lua decizia cea mai corespunzătoare.

Aceşti factori care încurajează standardizarea pot fi:

  • economia de scară în producţie;
  • economii la cheltuielile privind marketingul;
  • economii la cheltuielile de cercetare-dezvoltare;
  • recuperarea investiţiilor;
  • mobilitatea consumatorului;
  • convergenţa gusturilor;
  • imaginea ţării de origine etc.

Etape în evoluţia societăţilor transnaţionale

Legate de conceptul de corporaţie transnaţională sunt denumirile de corporaţie internaţională, globală sau multinaţională.

Deşi aceste denumiri folosite cu sensuri quasiechivalente în anumite contexte, există autori care au considerat că fiecare dintre acestea se referă la o realitate specifică.

o Corporaţia transnaţională ar fi acel tip de corporaţie care având o puternică bază de producţie în ţara de origine, îşi realizează expansiunea internaţională doar prin exporturi. Această strategie este folosită de corporaţiile aflate într-o fază incipientă de dezvoltare.

o □ Corporaţia globală este acea corporaţie care are o puternică bază în ţara de origine, abordează toate celelalte pieţe după o singură strategie, adresându-se cu un produs unic unei pieţe globale. o □ Corporaţiile multinaţionale sunt opuse celor globale, având o strategie pentru fiecare piaţă naţională.

Termenul de corporaţie transnaţională a fost folosit pentru a desemna cea mai dezvoltată fază a existenţei unei corporaţii, fază caracterizată printr-o integrare complexă a filialelor regionale, naţionale şi ale funcţiilor corporaţiei.

În perspectivă istorică, primele corporaţii transnaţionale au fost companiile Indiilor Occidentale. Deşi acestea deţineau filiale în colonii, singura lor activitate era comerţul exterior (importul şi exportul).

Adevărata istorie a corporaţiilor transnaţionale începe la jumătatea secolului al XlX-lea şi poate fi împărţită în cinci etape diferite.

Perioada cuprinsă între jumătatea secolului al XlX-lea şi începutul primului război mondial - este caracterizată de apariţia a noi metode organizaţionale, noi tehnologii de producţie şi noi forme de transport.

Stimulentele companiei de a investi peste hotare, au constat în special în tehnologia pe care o deţineau şi în internalizarea (cuprinderea tranzacţiilor în interiorul corporaţiei) tranzacţiilor internaţionale, internalizare care elimină unele riscuri.

Aceste companii transnaţionale în formă incipientă, acţionau ca şi colonizatori ai economiei, fiind sprijinite economic sau politic de către ţara de origine.

Perioada interbelică 1918-1938

Principala tendinţă a acestei perioade este integrarea filialelor corporaţiilor în economia ţărilor gazdă.

Dezvoltarea investiţiilor străine directe (ISD) în această perioadă s-a datorat şi măsurilor protecţioniste în materie de comerţ.

O dată cu prăbuşirea pieţei internaţionale de capital din anii '30 şi cu creşterea importanţei investiţiilor străine directe în economia unor ţări ca Australia şi Canada, guvernele ţărilor gazdă au început să acorde mai multă atenţie filialelor deţinute în străinătate de către corporaţiile transnaţionale şi efectelor lor asupra economiei ţărilor gazdă.

Perioada 1945 - sfârşitul anilor '60

Această perioadă s-a caracterizat prin liberalizarea comerţului internaţional în urma semnării acordurilor GATT şi Bretton-Woods, precum şi prin intensificarea fluxurilor de investiţii dinspre SUA, Marea Britanie, iar spre sfârşitul perioadei şi dinspre celelalte ţări europene.

Principalul stimulent pentru ISD în această perioadă l-a constituit lipsa de lichiditate a ţărilor dezvoltate pentru a-şi satisface cererea de materii prime, pe de o parte, iar pe de altă parte, lipsa de tehnologie a ţărilor în curs de dezvoltare.

Corporaţiile transnaţionale au început să se confrunte în această perioadă cu protecţionismul şi măsurile antiinvestiţionale luate de noile ţări foste colonii.

Principalele eforturi ale acestor ţări s-au concentrat asupra întăririi suveranităţii, iar pe plan economic s-au concretizat în măsuri împotriva corporaţiilor existente în aceste ţări şi în descurajarea investiţiilor străine.

Conducerile STN, din această cauză, au devenit preocupate de riscul politic (în special naţionalizările).

Pe măsură ce activele din străinătate ale STN şi numărul filialelor au crescut, ele şi-au schimbat structura organizatorică devenind din monocentrice sau etnocentrice, policentrice.

Multe şi-au mutat centrul de greutate decizional din ţara gazdă, creând centre decizionale regionale.

Perioada anilor 1970-1985

Interval caracterizat printr-o puternică tendinţă a corporaţiilor de a se integra şi de a controla filialele de peste hotare. Datorită accentuării integrării regionale corporaţiile îşi coordonează producţia pe baze regionale.

Din cauza crizei datoriilor externe la sfârşitul anilor '70, ţările în curs de dezvoltare au luat măsuri pentru stimularea ISD pentru că nu mai puteau recurge la împrumuturi externe.

Dorinţa unor ţări de a trece de la o industrie de substituire a importurilor la o industrie exportatoare şi de a reduce şomajul şi stimula creşterea economică este o altă trăsătură a acestei perioade.

Transformarea Sistemului Monetar Internaţional, ratele de schimb flotante, creşterea riscului incapacităţii de plată a firmelor din ţările în curs de dezvoltare (în special din America Latină) au mărit riscul tranzacţiilor internaţionale, ceea ce a dus la o puternică tendinţă de internaţionalizare a acestora de către STN.

Perioada 1985 - până în prezent

Se deosebeşte de precedenta prin apariţia de noi tehnologii pentru procesarea şi transmiterea informaţiei.

Societăţile transnaţionale au devenit conştiente de nevoia de a răspunde mai bine la cerinţele locale, de a se integra în sistemele economice naţionale.

A sporit pentru corporaţie şi importanţa implicării guvernelor. Dacă în stadiul al III-lea aminteam de factorii de înzestrare creaţi de corporaţie, aici este vorba de factorii creaţi de naţiunea gazdă, forţa de muncă, politica guvernamentală.

Cea mai importantă tendinţă a dezvoltării societăţii transnaţionale este transformarea ei într-un tip diferit de corporaţie. Până acum ea era mai ales furnizorul de capital, management şi tehnologie pentru filialele din străinătate. Acum, însă tot mai multe corporaţii au început să devină "orchestratori" ai producţiei internaţionale în cadrul unui sistem complex de relaţii internaţionale implicând sau nu investiţii de capital. Corporaţia transnaţională a prezentului are nevoie de resurse "specifice", un anumit tip de capacităţi manageriale (aparţinând unei culturi sau alteia), un anumit tip de resurse informaţionale şi tehnologice.

Succesul financiar al corporaţiilor internaţionale este tot mai mult determinat de competenţa acestora în a dezvolta şi a conduce un sistem internaţional de activităţi producătoare de valoare adăugată, competenţă determinată de 3 factori :

- aprecierea justă a diferenţelor de cerere între diferite ţări şi evaluarea corectă a posibilelor resurse;

  • capacitatea de a folosi experienţa câştigată pe plan global şi local în a întări baza firmei;
  • capacitatea firmei de a echilibra balanţa între activităţile globale şi cele locale, astfel încât să nu piardă economii de scară obţinute în plan global şi nici să nu piardă pieţe locale datorită neadecvării ofertei.

Factorii politici şi tehnologici au avut o influenţă covârşitoare în transformarea corporaţiilor din simple firme de export-import sau "colonizatori economici", în sisteme complexe de coordonare a unor activităţi situate la mari distanţe geografice. Pentru STN a prezentului, cuvântul cheie pare să fie coordonare. Societăţile transnaţionale vor deveni tot mai mult "brokeri de informaţie, deoarece această coordonare complexă necesită analizarea şi dirijarea unor fluxuri informaţionale foarte diverse într-un timp foarte scurt.

Pe măsură ce competenţa organizatorică, capacitatea de coordonare a societăţii transnaţionale se va dezvolta, importanţa activelor se va diminua, corporaţia transformându-se într-un set de relaţii complexe.

Astfel, corporaţia viitorului va fi mai mult o structură, un set de relaţii şi va avea ca principală funcţie coordonarea acestor relaţii.

Indicatorii transnaţionalităţii

Gradul de implicare a unei firme în economia mondială este redat de funcţia de transnaţionalitate, folosindu-se în acest sens doi indecşi: indexul de transnaţionalitate (IT) şi indexul reţelei de răspândire (IRR).

Indexul de transnaţionalitate poate fi calculat fie pe baze unicriteriale (activitatea, de exemplu), fie pe baze pluricriteriale (activitate, vânzări, angajări). Valoarea IT indică avantajele sau dezavantajele investiţiilor externe, ca şi gradul de competitivitate pe plan intern şi extern. Principala caracteristică a acestui index este aceea că nu ia în considerare în calculul său mărimea ţării de provenienţă a firmei şi nu face distincţii între STN în funcţie de aria de răspândire.

Mărimea ariei de răspândire se măsoară prin indexul reţelei de răspândire care este calculat în mod precis pentru a reflecta numărul ţărilor-gazdă în care o firmă s-a stabilit. Nivelul acestui index indică mărimea costurilor tranzacţiilor, ca şi nivelul de cunoaştere a pieţei externe. Principala caracteristică a acestui indicator este aceea că în calculul său nu se ia în considerare importanţa activităţii firmei intr-o anumită ţară-gazdă, fiecare fiind numărată o singură dată indiferent de dimensiunea activului extern, nivelul vânzărilor sau numărul de angajaţi din ţara respectivă în activitatea STN-ului.

O corelaţie între indexul de transnaţionalitate şi cel al reţelei de răspândire demonstrează că o STN se poate extinde pe plan internaţional fără a fi nevoită să-şi mărească în mod extensiv activul extern. In nici o industrie a lumii nu se înregistrează un index al reţelei de răspândire mai mare decât cel de transnaţionalitate. Un paradox este faptul că STN din două dintre cele mai importante ţări-gazdă ale lumii - SUA şi Japonia - au ambii indecşi de valori reduse datorită în special avantajelor oferite de gradul ridicat de dezvoltare economică, lucru care le-a permis să-şi realizeze o mare parte din potenţialul de creştere şi competenţă acasă. Invers, cele mai mari valori ale celor doi indecşi sunt înregistrate de STN provenind din ţări cu economii mai reduse sau din ţări care au o tradiţie puternică în relaţiile cu exteriorul (Olanda, Marea Britanie, Elveţia, Suedia).

Este notabil faptul că ambii indecşi sunt determinaţi numai în funcţie de anumiţi factori care nu denotă pe deplin concentraţia investiţiilor externe. De exemplu, o firmă poate investi în fiecare economie a lumii realizând astfel un activ extern egal cu cel intern. Prin urmare, indecşii săi ar avea valori foarte ridicate - 50% IT şi respectiv 100% IRR, lucru care nu implică însă şi un grad mare de integrare a firmei în economia ţării-gazdă. Acest lucru poate fi corectat prin luarea în considerare şi a altor factori ca mărimea pieţei-mamă sau vechimea şi experienţa firmei în domeniu.

Cei doi indicatori luaţi separat cuprind numai diferite aspecte ale transnaţionalizării unei firmei. Informaţiile privind activul extern, vânzările externe şi numărul de angajaţi externi sunt completate de cele legate de diversitatea geografică oferită de indexul reţelei de răspândire.

Comportamentul financiar al STN

Societăţile transnaţionale îşi finanţează activitatea atât din surse proprii cât si atrase. Sursele proprii reprezintă profituri nedistribuite sub formă de dividende, ci reinvestite, iar sursele atrase provin de pe piaţa capitalurilor sau împrumuturilor de la bănci.

Criteriile după care firma îşi alege sursele de finanţare sunt cele referitoare la costuri şi la risc. Notabil este faptul că o STN se confruntă cu costuri mai ridicate ale tranzacţiilor decât o firmă internă. Cauza acestei diferenţe provine din dispersia geografică a activului în mai multe ţări, accesul la pieţele de capital din ţări diferite cu rate de schimb variabile şi reglementări diferite decât cele de pe piaţa internaţională.

Strategiile de finanţare ale acestor firme reprezintă conţinutul unei probleme complexe. Acestea reflectă interacţiunea managementului extern, alegerii formei şi sursei de finanţare, termenul scurt sau mediu al finanţării. Cea mai importantă problemă este cea legată de relaţia firmelor-mamă cu filialele şi comportamentul financiar al celor din urmă. Politica de vânzare a unei STN porneşte de la premisa producerii pe pieţele cele mai ieftine şi vânzării pe pieţele cele mai scumpe.

Strategia preţurilor de transfer

În multitudinea elementelor de politică conjuncturală a managementului firmelor componente ale trusturilor şi concernelor, un loc primordial îl ocupă preţurile de transfer. Cu ajutorul mecanismului preţurilor de transfer se realizează de-a lungul întregului lanţ tehnologic o intercaţiune unitară din punct de vedere economic şi financiar a tuturor sectoarelor şi serviciilor angajate în procesul de integrare pe verticală, dar aflate acum în contextul unor conduceri de tip nou, descentralizate. Prin procesul de descentralizare nu înţelegem reducerea gradului de monopolizare a economiilor de piaţă moderne ci, într-o măsură de acum cunoscută, adaptarea forţată a marilor firme la condiţiile externe în continuă schimbare, ceea ce le obligă pe acestea să acorde autonomie tot mai largă subdiviziunilor structurale, în vederea creării posibilităţilor modelării permanente conform cu situaţiile conjuncturale ale pieţei. Numai cu ajutorul preţurilor de tranfer se poate echilibra corect activitatea economică a serviciilor STN, pot fi create stimulente pentru îmbunătăţirea eficienţei activităţilor realizate şi se poate înfăptui o armonizare perfectă a intereselor generale ale societăţilor componente cu cele de grup (monopol).

Procesul descentralizării societăţilor monopoliste mamut a avut perioada sa de înflorire în anii '60, dar a fost urmat imediat de implementarea activă a preţurilor de transfer, apărute ca un mecanism primordial al activităţii majorităţii corporaţiilor. La începutul anilor '80 Statele unite ale Americii numărau peste 1,5 mii mari trusturi, iar marea Britanie peste 300 de trusturi care au trecut la sistemul preţurilor de transfer. In spatele acestor cifre se află sute de mii şi milioane de societăţi mici şi mijlocii care aplică preţurile de transfer. Incă o dată se poate constata rolul primordial al politicilor de preţuri în funcţionarea şi dezvoltarea economiilor de piaţă. In plus, să nu uităm niciodată rolul impus şi dirijat de sus al preţurilor de transfer.

Societatea japoneză a tergiversat mulţi ani trecerea la sistemul preţurilor de transfer, considerat incompatibil. Şi în prezent, acest sistem încă mai oscilează în unele din structurile organizatorice şi funcţionale ale unor companii japoneze. De asemenea, se manifestă şi o tendinţă stabilă de continuă diversificare a producţiei şi serviciilor nipone, simultan cu constituirea unei reţele paralele de deservire financiară capabilă să lărgească posibilităţile de aplicare a preţurilor de transfer în perspectivă.

Cele mai cunoscute STN care utilizează preţurile de transfer sunt: GENERAL MOTORS, GENERAL ELECTRIC, DUPONT DE NEMOUR, IKI, PLESSEZ(Anglia), TOYOTA MOTOR, HITAKI, MATSUSHITA ELECTRIC INDUSTRIAL(Japonia). Aceste societăţi au atins în anii „30-'40 un nivel aşa de înalt de centralizare, încât, cheltuielile pentru coordonarea verigilor acestora întreceau veniturile provenite din dezvoltarea economică a corporaţiei însăşi. După anii '60 s-a trecut la descentralizarea lor, iar structura rezultată se caracterizează în primul rând prin apariţia unor societăţi autonome de producţie care, însă ocupă o serie de poziţii intermediare. Aceste poziţii intermediare se află de obicei între unităţile producătoare propriu- zise (uzine) şi centrul de conducere. Serviciile se împart în funcţie de caracterul teritorial sau

comercial. Astfel, GENERAL MOTORS dispune de 27 servicii diferite ca funcţii, amplasate în 125 oraşe din SUA. Fiecare sector reuneşte, de regulă, o serie de uzine.

Apariţia acestor subdiviziuni relativ intermediare şi autonome a determinat conducerile marilor monopoluri să formuleze noi căi de abordare a conducerii şi dirijării firmelor subordonate. Cea mai importantă cale o constituie introducerea sistemului unic de decontări din cadrul firmei (D.I.F. - decontări în interiorul firmei).

La baza sistemului D.I.F. se află preţurile de transfer. Ele reprezintă "preţuri speciale de decontare" la care se realizează produsele şi serviciile din cadrul firmei. Pe baza lor nu se fac plăţi reale. Valorile livrărilor din cadrul firmei se înregistrează la compartimentele contabile şi se regăsesc în decontările financiare ale monopolului (trustului). Principalul indicator al eficienţei economice al compartimentelor intermediare îl constituie profitul, iar uneori costurile de realizare.

Preţul de transfer, condiţionat uneori, într-o oarecare măsură, de mecanismul de piaţă, îndeplineşte în cadrul circuitului intern al concernului funcţia de cuantificare şi cea de încurajare. Prima se manifestă prin urmărirea costurilor de producţie ale partenerilor în cazul tranzacţiilor din interiorul firmei, iar cea de-a doua prin cota de profit realizat cu ajutorul preţului de transfer impus în mod centralizat.

În contextul decontărilor din interiorul firmei (D.I.F.), stabilirea nivelului preţurilor de transfer se bazează pe unul din următoarele aranjamente:

După opinia unor economişti occidentali, există o serie de avantaje pentru preţurile de piaţă ca bază a preţurilor de transfer, şi anume:

  • asigură o bază solidă interacţiunii compartimentelor productive ale monopolului
  • oferă o estimare veridică a eficienţei activităţii acestora în virtutea admisibilităţii maxime a preţurilor de piaţă chemate să reprezinte măsura de urmărire a costurilor şi profiturilor
  • constituie elemente bine determinate (centralizat şi dirijat) ale activităţii compartimentelor, cu precădere, prin profitul inclus în aceste preţuri de transfer
  • preţurile de transfer care se bazează pe cele de piaţă se reflectă pozitiv asupra productivităţii muncii şi a gradului de competitivitate a produselor din cadrul firmei

Preţurile de transfer care se bazează pe cele de piaţă nu reprezintă întotdeauna varianta optimă a D.I.F. Aceasta întrucât uneori nu se poate determina preţul de piaţă al produselor din cadrul firmei sau chiar preţul produsului analog. Într-o serie de cazuri ele sunt excluse din circuitul comercial datorită specificului lor. Aceasta se referă, de exemplu, la produsele fabricate de societăţi pe baza tehnologiilor secrete.

Aici există o anumită convenţionalitate a preţurilor cu amănuntul stabilite şi publicate. Pe baza aprecierilor existente, diferenţa dintre preţurile publicate şi cele reale de piaţă este de 10­108 15% de obicei în minus. Această diferenţă se poate mări uneori. In plus, alegerea preţului celui mai reprezentativ este îngreunată în cazul pieţelor monopoliste. Aici preţul este strict dirijat şi nu există diferenţe.

Preţurile pot reflecta, într-o serie de cazuri, cheltuielile de producţie ale unităţii dependente furnizoare în cadrul circuitului intern. Această situaţie se poate datora îngustării pieţei interne faţă de volumul circuitului scontat, cât şi ignorării gradului de încărcare a capacităţilor (pe piaţa concurenţială firmele calculează preţul pe baza încărcării incomplete a capacităţilor, de regulă, nu mai mult de 80%). Dimpotrivă, în societăţile descentralizate, în virtutea caracterului uniform al producţiei, gradul de încărcare al capacităţilor este de obicei mai mare. In acest caz transferul mecanic al preţului de piaţă duce la creşterea artificială a cheltuielilor compartimentului de transfer şi la majorarea nejustificată economic a nivelurilor preţurilor din circuitul intern. In situaţia creată se formează adesea decizii eronate, de pildă, se majorează preţul producţiei finale, fapt care la rândul său este în stare să producă prejudicii gradului de competitivitate al firmei mame. Cu alte cuvinte, preţurile de transfer care au la bază preţurile pieţei nu asigură întotdeauna armonizarea intereselor compartimentelor cu cele ale monopolurilor în ansamblu.

Metoda de stabilire a preţurilor de transfer care se bazează pe preţul real de vânzare constituie o alternativă originală. Potrivit acestei metode, preţurile de transfer se calculează în funcţie de preţul real la care se desfac produsele oferite ale companiei respective.

La determinarea preţurilor de transfer ale produselor intermediare, din preţul real obişnuit se scad profiturile şi costurile realizate în alte sectoare (în sensul invers al circuitului economic). Această metodă a calculării preţurilor de transfer este utilizată de concernele japoneze HITAKI şi MATSUSHITA ELECTRIC INDUSTRIAL. Potrivit estimărilor specialiştilor, preţul de transfer cuprinde în structura lui:

  • costurile secţiei furnizoare 22%
  • profit 15%
  • adaosuri (prime) de piaţă 34%
  • adaosuri comerciale 19%
  • alte cheltuieli 10%

TOTAL: 100%

Preţurile de transfer care au la bază preţurile pieţei duc adesea la deformarea esenţei relaţiilor din cadrul concernului, ca urmare a acţiunii haotice a pieţei asupra mecanismelor monopolurilor. Aceasta devine cauza apariţiei unor concurenţe nedorite între compartimentele STN.

STN "adaptează" în practică preţurile pieţei la particularităţile relaţiilor din interiorul firmei, determinând preţul de transfer prin contract, pe baza preţurilor de piaţă în vigoare. De relevat că o serie de specialişti din sfera preţurilor de transfer exclud orice posibilitate de utilizare a bazelor alternative ale preţurilor de contract. În acest caz s-ar putea întrevedea pericolul slăbirii eficienţei sistemului de conducere a societăţilor prin preţurilor de transfer.

Experienţa activităţilor practice a societăţilor descentralizate dovedeşte faptul că preţurile de transfer care se bazează pe acordul părţilor nu înlătură întotdeauna dificultăţile care stau în faţa sistemului de conducere a corporaţiilor. Astfel, dacă în contract se stipulează clauza de a nu se cumpăra "produse" din afara concernului, aşa cum proceda monopolul GENERAL APPLIENCE COMPANY, atunci, în cazul în care preţul de piaţă se situează sub costurile directe ale secţiei furnizoare, compania suportă deficite directe. De relevat, de asemenea, caracterul subiectiv al contractelor în ceea ce priveşte stabilirea preţurilor de transfer, deoarece selecţionarea preţului necesar depinde mult de caracterul individual al calităţii secţiilor care semnează contractul. Procedura determinării preţurilor de transfer, este un proces îndelungat, legat de o mare pierdere de timp, bani, precum şi de riscul unor situaţii conflictuale între compartimente autonome.

În prezent, societăţile descentralizate se orientează tot mai rar spre criteriile de producţie ale compartimentului furnizor atunci când stabilesc preţurile de transfer. Aceasta se datorează faptului că pe înseşi pieţele tradiţionale de desfacere STN puternice sunt nevoite să confrunte gradul de competitivitate al produselor secţiilor lor cu criteriul obiectiv extern care este preţul de piaţă.

Trăsăturile specifice ale decontărilor în cadrul organizaţiei constau în faptul că acestea nu sunt cunoscute şi nu sunt dezvăluite presei. În plus nu există date statistice sau contabile înscrise sau publicate. Întregul sistem de preţuri de transfer constituie un secret.

Expansiunea STN şi echilibrul economic mondial

Secolul XXI va fi secolul coabitării statelor-naţiune cu societăţile transnaţionale sau acestea din urmă vor ajunge să impună regulile jocului.Tranziţia paşnică spre viitor presupune restabilizarea economiei globale prin controlul asupra acelor forţe economice care, în prezent, sunt scăpate de sub control. Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) apreciază că economia mondială se află pe muchie de cuţit şi ar putea intra în recesiune în cazul în care nu se vor lua de urgenţă măsuri în Europa şi în Asia. UNCTAD consideră că ar trebui să existe o lege internaţională a falimentului, care să confere guvernelor dreptul de a opri atât plata datoriilor, cât şi scoaterea din ţară a capitalului investit. În cazul în care această propunere ar fi pusă în practică, ea ar disruge multe reguli şi practici ale finanţelor internaţionale.

UNCTAD regretă respingerea planului propus de Japonia, prin care s-ar fi înfiinţat un aşa- numit fond asiatic, care ar fi sprijinit economiile importante din regiune. Propunerea a fost "torpilată" de către Fondul Monetar Internaţional şi Trezoreria Statelor Unite, care au crezut că fondul va submina condiţiile severe privind ajutorarea, impuse de către Fondul Monetar Internaţional.

Naţiunea-stat nu mai poate face faţă problemelor ridicate de mutaţia spre supraindustrialism. Nu va dispărea, dar i se va reduce puterea.

Corporaţia internaţională este acea "verigă" care trage "lanţul". Fără ea, s-ar părea că n-ar mai exista nici o mare bancă transnaţională sau problemă a eurodolarului.

După unele opinii, societăţile multi sau transnaţionale sunt cheia restabilizării economiei globale. Ele reprezintă potenţialuri de ridicare a nivelului de trai sau de distrugere a acestuia4.

Azi, cheia competitivităţii STN o constituie găsirea proporţiilor corecte între local şi global în activitatea lor.

Factorii care determină decizia de dezvoltare în străinătate am văzut că au o structură complexă.

Organizarea producţiei în străinătate include transferul de resurse financiare, tehnologice, manageriale. Angajamentele sunt, de obicei, de lungă durată în medii economice necunoscute. Modul în care firma percepe combinarea avantajelor sale specifice (informaţie, tehnologie, abilităţi organizaţionale etc.) cu cele care sunt caracteristice mediului de implantare selectat ca de exemplu accesul la piaţă, costuri scăzute, facilităţi legale şi administrative îi asigură succesul.

Naţionalul / localul se regăsesc în performanţa economică a societăţii transnaţionale sub dublu aspect :

  • rădăcinile avantajelor de proprietate sau de competitivitate ale firmei, păstrează amprenta contextului naţional al firmei mamă;
  • spaţiul economic de implantare permite valorificarea şi chiar potenţarea avantajelor firmelor investitoare.

Operaţiunile STN sunt eficiente atunci când se raportează la specificul local respectând climatul, sensibilităţile mediului receptor.

Michael Porter şi John Dunning subliniază rolul spaţiului economic naţional în dezvoltarea unor firme puternice.

După Porter, dotarea cu factori de producţie naturali, dar mai ales creaţi, nivelul, structura, gradul de sofisticare al cererii, nivelul de dezvoltare a industriilor adiacente, climatul concurenţial, strategiile şi structurile organizaţionale ale firmelor naţionale determină avantaje competitive.

Diferitele ţări deţin avantaje competitive în diferite domenii economice: Germania excelează în ramurile de înaltă tehnologie ale construcţiei de maşini şi în industria chimică. Firmele japoneze au forţă concurenţială în electronică, cele americane în domeniul computerelor. Tehnologiile informaţionale sunt forţele care fac ca producţia de bunuri să fie eficientă.

Multe corporaţii americane, japoneze şi europene încheie alianţe strategice, asigurându-se contra riscurilor şi întărindu-şi poziţia.

Ultimii 10-15 ani stau însă mărturie a unei noi abordări de către transnaţionale a mediilor de implantare. Dacă până acum fluxul de transmitere a tehnologiei era univoc - firma mamă către filiale - în prezent, transnaţionalele încearcă să capteze potenţialităţile, cu deosebire tehnologice, ale mediilor ţării gazdă.

Există chiar teorii ca de exemplu "teoria acumulării tehnologice", în virtutea căreia firmele vor investi în medii cu potenţial de cercetare ridicat din punct de vedere infrastructural, al resurselor umane. Conform acestei teorii, susţinute şi de realitate, fluxul tehnologic este biunivoc, atât dinspre firma-mamă către filiale, cât şi dinspre filiale către firma-mamă.

În timp ce unii văd STN ca exploatatori de resurse umane şi materiale fără rezultate majore pentru ţară sau comunitate, oponenţii consideră aceste firme gigant ca un triumf al capitalismului global, ca un aport în scăderea costurilor de producţie şi introducerea în ţările sărace de tehnologii noi.

Apariţia şi dezvoltarea STN au creat forme specifice de confruntări în economia mondială.

  1. Filialele societăţilor europene în SUA suportă condiţii deosebit de grele în confruntarea cu giganţii locali. Ele încearcă să suplinească diferenţa de talie asociindu-se cu firme americane. Filiala americană a lui Royal-Dutch Shell este un exemplu în acest sens.
  2. Filialele societăţilor americane în Europa beneficiază de condiţii de concurenţă mult mai avantajoase, ocupând deja o poziţie dominantă în sectoare de vârf în ţările membre ale Uniunii Europene.
  3. O altă formă de concurenţă pe plan mondial este aceea dintre filialele diferitelor societăţi. În Europa, firmele americane şi cele japoneze se înfruntă deseori.
Loading...