Tipărire
Categorie: Economie
Accesări: 79
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Integrarea economică interstatală a debutat în perioada postbelică, cuprinzând ţări din toate colţurile lumii, atât dezvoltate, cât şi în dezvoltare.

De la o zonă la alta a economiei mondiale există deosebiri în ceea ce priveşte momentul declanşării procesului de integrare, ritmul evoluţiei sale, formele concrete de manifestare şi, mai ales, performanţele realizate. Fără îndoială, „vitrina publicitară" a integrării interstatale o constituie Uniunea Europeană.

De la primii paşi pe calea integrării economice vest-europene şi până în prezent a trecut jumătate de secol. Pe tot acest lung parcurs au fost, desigur, şi eşecuri, dări înapoi. Era firesc să se întâmple aşa, dacă ţinem seama că statele din vestul continentului îşi asumă responsabilităţi fără precedent. Ele erau primele care avuseseră curajul să pornească pe o asemenea cale. Din fericire, mult mai importante s-au dovedit performanţele realizate. Pe baza lor, procesul integrării interstatale s-a dezvoltat considerabil.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

Considerată «întreprinderea pilot» a construcţiei europene, CECO a fost înfiinţată prin Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951). Sediul sau a fost instalat la Luxemburg, primul preşedinte fiind francezul Jean Monnet. Tratatul a intrat în vigoare pentru o perioadă de 50 de ani. Membrii fondatori au fost Franţa, R.F. Germania, Italia şi ţările Benelux. CECO avea în frunte o instituţie cu caracter supranaţional - „Înalta Autoritate". „ Iată prima realizare efectivă pe planul unificării Europei. Breşa a fost făcută, ea se va lărgi în mod inevitabil ", declara un alt francez, Robert Schuman, unul dintre artizanii acestei prime comunităţi europene.

Scopul CECO era crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului între cele şase state care furnizau, împreună, cea mai mare producţie din Europa de Vest, în cele două domenii. Totodată, CECO şi-a propus libera circulaţie a acestor produse, prin desfiinţarea taxelor vamale, fapt realizat în 1954. De asemenea, a avut un rol important în reconversia minerilor disponibilizaţi.

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

În comparaţie cu CECO, limitată doar la două domenii de activitate, CEE înseamnă o considerabilă extindere a procesului de integrare economică interstatală.

Comunitatea Economică Europeană a luat fiinţă pe baza Tratatului de la Roma (martie 1957), semnat de către reprezentanţii celor şase state membre ale CECO. În acelaşi timp se parafează şi Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment s-a putut vorbi despre existenţa a trei „comunităţi".

Principalul obiectiv al CEE a fost crearea unei Pieţe Comune în cadrul căreia să se realizeze libera circulaţie a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor. Termenul limită prevăzut era 31 decembrie 1992. Piaţa Comună este o formă de integrare superioară, atât faţă de zona de liber schimb, cât şi faţă de uniunea vamală. Totuşi, ea reprezintă doar o etapă intermediară în calea către uniunea economică şi, mai ales, integrarea totală. Ideea de bază este stimularea concurenţei între agenţii economici din ţările membre şi realizarea economiei de scară.

Primii zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma au fost caracterizaţi prin înfăptuiri semnificative. La loc de frunte se plasează desfiinţarea drepturilor vamale între "cei şase" (iulie 1968), cu 18 luni înainte de termenul prevăzut şi instituirea unui tarif vamal extern comun. Consecinţele pe termen lung au fost creşterea constantă a ritmului comerţului între statele membre, mai repede decât cel cu statele nemembre. Printre realizările importante din această perioadă mai pot fi distinse lansarea politicii agricole comune, fuziunea instituţiilor celor trei comunităţi (CECO, CEE şi Euratom); din acel moment va exista o singură Comisie a Comunităţilor Europene şi un singur Consiliu de Miniştri European.

Aderarea de noi state

Printre performanţele Comunităţii Europene se înscrie şi lărgirea sa. Acest proces vorbeşte de la sine despre marea forţă de atracţie a ideii de uniune europeană.

În 1973 se dă startul „Europei celor nouă" prin includerea efectivă a trei ţări - Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda.

În ianuarie 1981 ia naştere „Europa celor zece" prin intrarea efectivă a Greciei.

În ianuarie 1986 se formează „Europa celor doisprezece", Spania şi Portugalia devenind, efectiv, membre ale Comunităţii.

Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg, în februarie 1986, de către „cei 12", şi a intrat în vigoare un an mai târziu. O serie de amendamente şi de completări la Tratatul de la Roma au fost regrupate într-un singur document, de unde şi denumirea de Act Unic. Se prevedea crearea, înainte de 31 decembrie 1992, a unui „spaţiu fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor". Actul Unic marchează decizia de a crea „marea piaţă unică europeană"; el relansează procesul de integrare vest-europeană.

Deschiderea marii pieţe europene prevăzută în „Actul Unic", intensificarea circulaţiei mărfurilor şi capitalurilor între ţările membre, aduc la ordinea zilei necesitatea unor măsuri instituţionale şi pe plan monetar. Sistemul Monetar, lansat în 1979, dădea semne de „criză de creştere".

În iunie 1988, Consiliul European, întrunit la Hanovra, cere unui comitet condus de preşedintele, de atunci, al Comisiei Europene, Jacques Delors, „să studieze şi să propună etapele concrete care să., conducă la uniunea economică şi monetară" (s.n.). Raportul Delors va fi prezentat Consiliului European din aprilie 1989 şi se va afla la baza acordurilor de la Maastricht.

Uniunea Europeană

Semnat în februarie 1992, de către cele douăsprezece state membre şi intrat în vigoare după ratificare, la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht marchează consolidarea procesului de integrare europeană. Comunitatea Europeană capătă denumirea oficială de Uniune Europeană. La 1 ianuarie 1995, devin membre ale UE -Austria, Finlanda şi Suedia. Ia naştere Europa „celor 15".

Lărgirea UE cu cele 10 state candidate (statele baltice - Estonia, Letonia, Lituania, statele central-europene - Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, statele mediteraneene - Cipru şi Malta) a fost hotărâtă de Consiliul European de la Copenhaga (decembrie 2002). Semnarea Tratatelor de Aderare s-a desfăşurat cu ocazia Consiliului European de la Atena (2003). Extinderea a devenit efectivă de la 1 mai 2004, după ratificarea acestor Tratate de către parlamentele celor 25 de state membre.

Acest eveniment reprezintă cea mai mare provocare de până acum la adresa integrării inter-statale europene.

Pentru prima dată, noii veniţi provin, în marea lor majoritate, dintr-o „altă lume", cea a fostului „lagăr socialist", având un nivel de dezvoltare (exceptând Slovenia) evident inferior în raport cu media vest-europeană. Revenirea la sistemul capitalist, la economia de piaţă, a necesitat un efort uriaş, nu numai din partea „candidaţilor", ci şi a Uniunii Europene. Acest efort va continua şi după aderare, anunţând să fie chiar mai mare, dat fiind complexitatea sporită a procesului de integrare, propriu-zis.

Este de remarcat, însă, că toţi factorii responsabili sunt pregătiţi să facă faţă situaţiei. Premisele succesului au fost asigurate, în bună parte, în perioada de asociere a statelor candidate la aderarea la UE. Procesul lor de asociere a fost unul cu totul specific. El nu s-a desfăşurat de pe o zi pe alta. Comisia Europeană a elaborat o strategie de pre-aderare destinată familiarizării ţărilor candidate ex-comuniste cu acquis-ul comunitar, cu politicile UE, cu democraţia. Cooperarea UE cu fiecare candidat în parte a pornit de la necesitatea rezolvării unon probleme specifice; ea s-a bazat pe un parteneriat în adevăratul sens al cuvântului şi a fost sprijinită de un ajutor financiar substanţial, nerambursabil, oferit prin Fondurile europene de pre-aderare. În acest fel, riscurile perioadei „post-aderare", ale integrării propriu-zise, au fost nu numai asumate, dar şi calculate.

- La 1 ianuarie 2007, la UE au aderat România şi Bulgaria. Prin aderarea celor două ţări, s-a ajuns la UE-27.

Organizaţii de integrare economică din alte zone ale lumii.

Integrarea economică pe continentul american.

Integrarea în America de Nord - Zona de Liber Schimb din America de Nord (North America Free Trade Agreement - NAFTA).

Lansând la 1 ianuarie 1994 Acordul de Liber Schimb Nord American, America de Nord este promotoarea unei grupări regionale care a implicat încă de la început limitarea la doar două aspecte economice - comerţ şi investiţii. Deşi nu s-au propus obiective la fel de ambiţioase precum sunt cele ale Uniunii Europene, anumite domenii - probleme de mediu şi condiţiile de muncă - sunt deja acoperite prin prevederile acordului.

Evoluţia procesului integraţionist în această regiune conferă o serie de particularităţi, care ţin de atitudinea statelor membre faţă de fenomenul de regionalizare (în special SUA), de tipologia economiilor care compun respectiva zonă de liber schimb (două economii dezvoltate şi o ţară în dezvoltare, mai mult: superputerea mondială- SUA şi două state cu potenţiale economice, politice şi comerciale diferite - Canada şi Mexicul).

NAFTA nu a debutat sub bune auspicii. Mexicul s-a confruntat la finele anului 1994 cu o criză financiară de proporţii. Mulţi critici ai Acordului NAFTA consideră criza peso-ului mexican tocmai rezultat al constituirii acestei zone de liber schimb. Există voci care afirmă că NAFTA a constituit un sprijin pentru guvernul mexican în traversarea unei crize determinate de factori externi.

Dar prin ce s-ar putea defini în formula cea mai simplă NAFTA, de la lansare până în prezent ?

Integrarea în America Latină şi Caraibe

Fenomenul integraţionist de pe continentul latino-american şi din regiunea Caraibelor are deja o tradiţie, însă ultima decadă şi jumătate a cunoscut o amploare remarcabilă în ceea ce priveşte încheierea acordurilor de asociere din regiune.

În anii '50 deja se derulau serioase discuţii care vizau intensificarea eforturilor de regionalizare în vederea creării mult-speratei Pieţe Comune a Americii Latine. CEPAL (Comisia Economică ONU pentru America Latină) şi Râul Prebisch şi-au adus aportul hotărâtor în cadrul iniţiativei, îndeosebi la nivel tehnic. Aceste deliberări aveau să se concretizeze în proiecte de integrare ambiţioase: The Latin American Free Trade Association (LAFTA - Asociaţia Latino- Americană a Comerţului Liber) - care în anii '80 a evoluat în ALADI (Asociaţia de Integrare Latino-Americană sau LAIA: Latin American Integration Association), The Central American Common Market (CACM - Piaţa Comună Central-Americană / PCCA), şi Acordul de la Cartagena, cunoscut mai bine ca Andean Group (AG-Grupul Andin), devenit Comunitatea Andina (CAN) -1969. Între timp, statele vorbitoare de limbă engleză au creat Caribbean Free Trade Association (CARIFTA - Asociaţia de Liber Schimb din Zona Caraibilor), care în anii '70 a evoluat în Caribbean Community (CARICOM - Piaţa Comună din Zona Caraibilor).

Niciuna din grupările timpurii nu şi-au atins decât într-o proporţie minoră scopurile, ele "şi-au pierdut din suflu" în anii '70 şi au intrat în criză în anii '80.

America Latină a practicat până în anii '80 politica de industrializare prin substituţia importurilor (ISI), prin care se urmărea crearea condiţiilor de creştere economică şi de menţinere a ritmurilor de creştere în concordanţă cu ritmurile de creştere a populaţiei. Această politică de substituţie a importurilor a condus, în practică, la izolare şi o dezvoltare autarhica, cu efecte negative, care au culminat cu declanşarea crizei datoriei externe care a debutat în anul 1982 în Mexic. Acest model a fost inversat ulterior printr-un program de deschidere către exterior, de privatizare a structurilor de stat, etc.

În 1990 s-a declanşat un nou val integraţionist (noul regionalism: ex. crearea MERCOSUR în anul 1991 - Mercado Comun del Sur - Piaţa Comună a Sudului), bazat pe afinitatea statelor care împărţeau aceeaşi regiune şi aveau puternice legături istorice, culturale şi lingvistice, toate dornice să sporească interacţiunea umană, comercială şi politică. Acest avânt s-a lovit însă de o serie de aspecte sensibile ale relaţiilor internaţionale - păstrarea suveranităţii, acţiuni individuale, schimbări economice şi politice conjuncturale creatoare de tensiuni. Membri ai MERCOSUR- ului sunt: Argentina, Brazilia, Uruguai, Paraguai şi Chili.

Integrarea economică în Asia şi în Africa Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)

Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est - ASEAN (Association of South-East Asian Nations) - este una dintre cele mai vechi şi mai importante formule de integrare economică din Asia şi chiar din lume. Asociaţia a fost înfiinţată pe 8 august 1967, ca un for de cooperare economică şi politică între statele Asiei de Sud-Est. Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda.

Încă de la crearea sa, ASEAN s-a declarat a fi o grupare căreia i se poate alătura orice ţara doritoare din sud-estul asiatic, care ar fi gata să respecte principiile care stau la baza existenţei sale. Tensiunile politice din zonă au blocat acest deziderat. Ameninţarea pe care o reprezenta Vietnamul, puternic susţinut de colosul sovietic, a făcut ca statele ASEAN să încerce să menţină un oarecare echilibru politic în regiune, deşi suspiciunile le erau alimentate de elemente cât se poate de reale, precum conflictul dintre Vietnam şi Cambogia.

Răbdarea de care statele membre ASEAN au dat dovadă în încercarea lor de a neutraliza influenţa negativă potenţială a Vietnamului în regiune a dat roade şi, în 1994, toate ţările din grupare au reuşit să ajungă, după 20 de ani, la o normalizare a relaţiilor cu acest stat.

Astfel încât, ţara care cu 22 de ani în urmă (în 1973) se opusese ferm lărgirii ASEAN, grupare pe care o considera un bastion anticomunist, devine, în iulie 1995, în urma summit-ului

150

ASEAN din Vietnam, cel de-al 7 membru al acestei grupări. Acum, din ASEAN mai fac parte, alături de cele cinci state fondatoare (Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda) şi Brunei, Cambogia, Myanmar, Laos şi Vietnam.

Populaţia celor 10 ţări care intră în prezent în componenţa ASEAN este de circa 500 milioane de persoane, ceea ce transformă potenţial, zona, într-una din cele mai mari pieţe ale lumii. Alte atuuri ale ţărilor din regiune se referă la faptul că posedă resurse naturale bogate,

se întind pe o suprafaţă considerabilă şi se afla în apropierea rutelor strategice care leagă Oceanuf Pacific de Orientul Mijlociu, Africa şi Europa.

În ultimii ani ai deceniului al 9-lea ai secolului trecut, a început să se dezvolte ideea unor "zone economice subregionale", care ar fi putut după opinia autorităţilor de atunci din statele ASEAN, să contribuie la adâncirea integrării economice în zonă, fără a necesita modificarea radicală a politicilor comerciale naţionale. Au apărut astfel, o serie de mini-grupări, "triunghiuri ale creşterii", care însă au avut un impact minor.

Constatând lipsa de consistenţă a tuturor încercărilor de până atunci, ţările membre ASEAN şi-au legat speranţele de crearea unei zone de liber schimb (AFTA). Ţările membre au stabilit un calendar de reducere a protecţiei tarifare în interiorul zonei, până la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate în următorii 15 ani, începând cu 1 ianuarie 1993.

Criza financiară din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea impetuoasă a ţărilor din Asia de sud-est. Statutul de cea mai dinamică regiune a lumii a fost pus sub semnul întrebării. S-a spus că miracolul asiatic a fost suprasolicitat, că rapida creştere economică a "ipotecat" viitorul acestor economii. Multe ţări s-au încărcat de datorii, au recurs la măsuri de restructurare pentru a deveni viabile din punct de vedere financiar, au urmat concedieri, perioade de instabilitate politică şi socială.

Oricum, partea bună, dacă se poate vorbi de aşa ceva, a crizei asiatice a fost, din punctul de vedere al statelor ASEAN, conştientizarea vulnerabilităţilor comune, a necesităţii unui efort stăruitor pentru consolidarea pieţei comune alcătuite din pieţele economiilor respective.

Pornită la drum cu ambiţii mari, ASEAN nu a reuşit să aibă rezultate convingătoare, în ciuda succesului individual al majorităţii membrilor săi. Lipsa unui „motor" al grupării a atârnat greu în balanţă, o posibilă soluţie fiind sporirea importanţei altei grupări - APEC - care include, pe lângă majoritatea ţărilor ASEAN, puteri economice de prim rang, capabile să contribuie la dezvoltarea economică şi socială a regiunii.

Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC)

În deceniile ce au trecut de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările din Asia de Est s-au caracterizat printr-o creştere economică puternică şi constantă.

La început a fost Japonia. În perioada imediat postbelică, niponii s-au lansat, cu determinarea specifică, spre o reconstrucţie economică în măsură să uimească întreaga lume şi să îi propulseze între primele puteri economice ale planetei.

Au urmat „dragonii" asiatici - Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan şi Singapore - care, chiar dacă nu pot aspira la statutul de superputere economică, au reuşit să recupereze, în mare măsură rămânerile în urmă şi să intre în categoria „noilor ţări industrializate".

Un al doilea val de dragoni, alcătuit din Indonezia, Filipine, Malaezia şi Thailanda, după o perioadă caracterizată de o evoluţie economică ezitantă şi mai puţin spectaculoasă, pare a se fi trezit la viaţă şi este în măsură să recupereze decalajele în viitorul apropiat. O evoluţie similară înregistrează în ultimul deceniu şi Vietnam-ul, urmat - în mai mică măsură - de celelalte ţari ale Peninsulei Indochina.

În fine, schimbările ideologice intervenite în cercurile ce conduc cel mai populat stat al lumii - Republica Populară Chineză - au descătuşat energii nebănuite, ce au condus la creşteri economice spectaculoase, menite să transforme semnificativ raportul de forţe în plan regional şi chiar mondial.

Toate aceste evoluţii, coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale Americii l-au acordat acestui fenomen, au făcut ca polul de dezvoltare economică să se mute, practic, din zona Atlanticului în cea a Pacificului.

Dinamismul excepţional al acestei zone nu putea rămâne fără efect în planul cooperării regionale pentru susţinerea mutuală a dezvoltării. Ca răspuns la creşterea interdependenţei dintre economiile din zona Asia-Pacific şi ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate şi de a-şi dezvolta spiritul comunitar, a fost înfiinţată, în urmă cu aproape un deceniu şi jumătate, Organizaţia APEC (Asian Pacific Economic Cooperation).

Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari şi întrunesc aproximativ 42% din comerţul mondial. În ultimul deceniu, APEC a fost principala organizaţie economică din zonă care a promovat comerţul deschis şi cooperarea economica. Rolul APEC a crescut în ultimii ani şi acum aceasta se implică atât în chestiuni economice (liberalizarea comerţului, facilitarea afacerilor, colaborare economică şi tehnică), cât şi în rezolvarea unor probleme sociale (protecţia mediului înconjurător, educaţie, drepturile femeilor în societate). Organizaţia îşi propune ca să se constituie într-o zona de liber- schimb într-un orizont de timp de mai îndelungat.

Apariţia organizaţiei este consemnată în 1989, când a avut loc în Australia întrunirea miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări de pe ambele maluri ale Pacificului, pentru a stabili diverse mijloace de înlesnire a cooperării internaţionale în această regiune ce se dezvolta atât de rapid. Atunci s-a decis înfiinţarea organizaţiei APEC, ai cărei 12 membri fondatori au fost Australia, Canada, Brunei, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore, Thailanda şi SUA.

În 1993, SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor ţărilor membre APEC, la Blake Island, lângă Seattle, cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizării comerţului, a promova spiritul de comunitate, creşterea economică şi dezvoltarea echitabilă.

Între 1989 şi întrunirea din SUA din 1993, APEC a acceptat şase noi membri. În noiembrie 1991, trei noi membri au fost primiţi în organizaţie: Republica Populară Chineză, Hong Kong şi Taiwan în noiembrie 1993, organizaţia a acceptat ca noi membri Mexicul şi Papua Noua Guinee, decizând că Chile va deveni membru cu drepturi depline în 1994.

Peru, Rusia şi Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie, în noiembrie 1998.

Astfel, APEC cuprinde în prezent 21 de membri.

Încă de la înfiinţarea organizaţiei, APEC nu s-a considerat o grupare de ţări, ci mai degrabă o grupare de economii, acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este preponderent economic, nu politic. Această grupare constituie un forum de consultări libere, fără o structură organizaţională complicată sau o birocraţie dezvoltată care să îl susţină.

Organizaţia pentru Cooperare Economică în zona Asia-Pacific operează prin consens. În anul 1991, statele membre s-au angajat în conducerea activităţilor lor şi a programelor lor de muncă pe baza unui dialog deschis, în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce priveşte punctele de vedere ale tuturor participanţilor.

Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri, Consiliul Consultativ şi Secretariatul.

În cadrul Consiliului de Miniştri, funcţia de conducere este asigurată anual, prin rotaţie, de un reprezentant ai statelor membre. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil cu găzduirea întrunirilor anuale ministeriale (între miniştrii afacerilor externe ai celor 21 de state).

Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme privind educaţia, energia, mediul, finanţele, resursele umane, cooperarea tehnologică, sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii, telecomunicaţii, transporturi.

Economiile APEC au ales calea deschiderii, integrării, reformei instituţionale şi a unei mai bune guvernări şi cooperări. Se pare că aceasta a reprezentat alegerea potrivită, dacă se iau în considerare evenimentele din ultimul deceniu. Singurul obstacol major - criza financiară asiatică - a provocat o panică financiară, care a condus la o scădere a investiţiilor în zonă, datorată în special îngrijorărilor cu privire la calitatea guvernării unor ţări. Pentru a face faţă provocărilor ce vor urma şi pentru a construi economii robuste, capabile să depăşească riscuri imprevizibile este necesară mai multă deschidere, integrare, colaborare regională şi o mai bună guvernare.

Integrarea economică în Africa

Ideea unei Africi integrate a apărut încă din anii '50-'60, de la cucerirea independenţei cvasitotalităţii ţărilor de pe acest continent. Integrarea ar fi trebuit să cuprindă atât aspectele comerciale, cât şi cele ale politicilor economice, infrastructura, libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă, astfel încât să se valorifice toate oportunităţile oferite de o regiune cu nebănuite bogăţii. Din păcate, această idee a rămas la acelaşi stadiu şi foarte puţine lucruri au fost făcute în acest sens.

Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute performanţe. Comunităţile economice regionale africane au mulţi membri, care fac parte din mai multe organizaţii în acelaşi timp (din cele 53 de ţări, 27 de ţări fac parte din două grupări, 18 din 3 grupări, R.D. Congo chiar din patru, iar cele mai multe din două organizaţii), sunt subapreciate de guverne, insuficient finanţate şi, în ciuda unor succese izolate, nu şi-au atins obiectivele. Creşterea producţiei la nivelul ţărilor membre, ca şi intensificarea schimburilor comerciale au rămas doar la stadiul de deziderate, ponderea Africii, ca un întreg continent în comerţul internaţional fiind sub nivelul unor ţări ca Marea Britanie sau Olanda.

Continentul african este „gazdă" a nu mai puţin de 14 grupări economice intraregionale, din care jumătate au o importanţă relativă mai mare:

❖ AMU - Uniunea Arabă Magrebiană, cu 5 membri,

Alături de acestea, în Africa mai funcţionează încă alte 7 grupări economice intraregionale:

Analiza grupărilor economice africane arată că, din punct de vedere organizatoric, ele nu sunt cu nimic mai prejos decât „colegele" lor mult mai performante, ca UE sau NAFTA. Au secretariate operaţionale, întâlniri la nivel ministerial şi al grupurilor de lucru, aranjamente instituţionale complexe, declaraţii politice, dar le lipsesc rezultatele. Cele mai multe dintre măsurile de integrare cuprinse în protocoale, decizii şi acorduri nu sunt transpuse în practică la nivel naţional, ca urmare a lipsei unor mecanisme de planificare, organizare, coordonare şi urmărire a deciziilor luate. Acest lucru explică eşecurile înregistrate până acum în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor luate, lipsa de voinţă a guvernelor de a subordona interesul politic naţional scopurilor pe termen lung ale grupărilor economice regionale, monitorizarea rezultatelor obţinute atât în plan comercial, cât şi al stabilizării macroeconomice.

Nerealizările statelor membre ale diverselor grupări sunt reflectate chiar de incapacitatea de a colecta fondurile necesare pentru transpunerea în practică a obiectivelor propuse. De exemplu, COMESA şi CEMAC au înregistrat o scădere a ratei de colectare a contribuţiilor de la 100% în 1993, la 50% în 1998. Mai mult decât atât contribuţiile actuale ale statelor abia acoperă costurile de operare ale grupărilor regionale, ceea ce face ca atingerea scopurilor propuse, din punct de vedere financiar, să depindă într-o foarte mare măsură de asistenţa străină

Cu toate aceste dificultăţi, integrare pe continentul african nu este o bătălie pierdută. Cu multă energie şi mult sprijin se pot obţine rezultatele aşteptate. Rezultate mai vizibile au fost obţinute în domeniul integrării comerciale. Pentru atingerea stadiului unei uniuni economice sunt necesare eforturi considerabile.

Poate că mai mult decât în oricare altă regiune a lumii, integrarea pe continentul african este singura soluţie de a ieşi din conul de marginalizare în care se află acum. Lipsa resurselor financiare, a infrastructurii, problemele sociale cu care se confruntă sunt doar câteva dintre coordonatele ce definesc situaţia grea a acestui continent. Succesul va depinde într-o măsură covârşitoare de cooperarea şi angajamentul grupărilor regionale în redefinirea rolului lor.