1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Astăzi în economia mondială se atrage atenţia asupra faptului că procesul de globalizare se rezumă la nivelul unor state precum SUA, Japonia şi UE, de aceea se vorbeşte mai degrabă despre o „triadizare" a economiei mondiale contemporane. Termenul de „TRIADĂ" a fost propus pentru prima dată în anul 1985 de către economistul japonez K. Ohmae. Acestă noţiune defineşte trei arii geografice care domină şi conduce economia globală : America de Nord, Europa Occidentală şi Asia-Pacific. In anul 2008, ţările triadei reprezentau 68%din PIB-ul mondial, 75% din comerţul mondial şi 90% din operaţiile financiare mondiale.

Fenomenul triadizării se arată, în plus, şi în modelul geografic al alianţelor corporatiste strategice. Din cele 4200 de acorduri de cooperare încheiate între anii 1980 şi 1989 la nivel mondial, 92 la sută au fost semnate între corporaţii din Japonia, vestul Europei şi nordul Americii. Statisticile cu privire la investiţiile străine directe arată totodată că, în ultimii zece ani, Japonia, SUA şi Europa occidentală au crescut numărul investiţiilor reciproce. În World Investment Report 2009 elaborat de UNCTAD se menţionează că cele mai puternice 100 CTN din lume fac parte din statele Triadei. 75% din Top 500 firme multinaţionale din lume sunt concentrate în ţările Triadei, mai ales în sectoarele cheie precum: industrie petrolieră, aeronautică, agroalimentară, farmaceutică.

Un alt indicator important de delimitare a ţărilor Triadei în economia mondială este comerţul internaţional. Cifrele vorbesc de la sine: în 1980, cele mai sărace 102 ţări din lume participau la schimbul de mărfuri 7,9 procente din totalul exporturilor la nivel mondial şi cu 9 procente din totalul importurilor. Zece ani mai târziu, această participare s-a redus la 1,4 procente, respectiv 4,9 procente. Din cealaltă perspectivă, cota de participare a celor trei regiuni din Triadă a crescut de la 54,8 procente la 64 procente din totalul exporturilor la nivel mondial şi de la 59,5 procente la 63,8 procente din totalul importurilor. În prezent cota de participare a celor trei poli în comerţul mondial este de aproximativ 73,6%, restul de 26,4 procente este împărţit între Rusia şi Europa de Est, Orientul Apropiat, Africa şi America Latină.

În perioda crizei financiare din 2008, fiecare ţără a Triadei a reacţionat diferit la schimbările produse de aceasta. Între marile puteri ale lumii cea mai mare scădere a P.I.B.- ului, în 2009, a cunoscut-o Japonia de 5,9%, după ce şi în 2008 această înregistrase o scădere de 0,7%. A doua mare scădere (4% în 2009) a fost cea a Uniunii Europene care a urmat unei creşteri de 0,9% în 2008. P.I.B. - ul S.U.A. a înregistrat o scădere mai puţin accentuată decît cea inregistrat de U.E. sau Japonia (P.I.B. - ul S.U.A. a scăzut in 2009 cu 2,4%). Scăderea a urmat unei creşteri economice reduse 0,4% in 2008.

Dacă ne raportăm la alt indicator, P.I.B.- ul per locuitor, care este cel mai reprezentativ pentru bunăstarea populaţiei, U.E. este devansat de S.U.A. şi Japonia. S.U.A. au un P.I.B. per capita de aproximativ 1,41 de ori mai mare decît cel al U.E.. Aceasta se datorează în special ultimelor două valuri de extindere a U.E.. In urma aderării celor 12 membri populaţia a crescut cu aproximativ 20%, in timp ce PIB-ul cu doar 5%, ceea ce a dus la o scădere semnificativă a valorii acestui indicator.

Referitor la ponderea pe care o ocupă anumite sectoare in obţinerea P.I.B. se poate spune că structura este asemănătoare. Diferenţele sunt mici. Principala pondere in obţinerea P.I.B o au serviciile (care au cea mai mare contribuţie in P.I.B.- ul S.U.A., 76,4%), iar cea mai mică pondere in obţinerea P.I.B. o deţine. In ceea ce priveşte U.E. cele două valuri de extindere au produs, din nou, uşoare modificări in valoarea acestor indicatori, deoarece unele dintre noile membre, precum Romania, deţineau o pondere mai scăzută a serviciilor in P.I.B. (in jur de 60%) şi o pondere mai ridicată a agriculturii (in jur de 5%), ceea ce a dus la scăderea ponderii deţinute de servicii, ca medie a U.E. (27), şi la creşterea procentului deţinut de agricultură.

Fiind trei giganţi ce conduc lumea, în acelaşi timp sunt foarte diferiţi şi în aspect economic, politic, social, demografic, cultural. Oare, cît se deosebeşte comportamentul economic al europenilor de cel al americanilor sau japonezilor, printre zonele dezvoltate ale lumii? Prin extinderile succesive întreprinse, Uniunea Europeana (UE) a devenit entitatea politico-economică cu populaţia cea mai mare dintre zonele dezvoltate ale lumii. Ea este întrecută acum doar de cîteva ţări emergente asiatice, precum China sau India. Populaţia din UE-27, de aproape o jumătate miliard de locuitori, a întrecut-o cu mult pe cea a SUA şi, respectiv, a Japoniei, celelalte două superputeri dezvoltate ale lumii. Aceasta înseamnă că, în perspectiva pe termen lung, UE şi-a asigurat deja o capacitate de absorbţie (dată de mărimea populaţiei) şi, deci, un potenţial de dezvoltare în continuare, incomparabil mai mare decît SUA sau Japonia. Există totuşi, un decalaj în nivelul actual de dezvoltare pe care UE îl are faţă de SUA, dar din anul 2006, pentru prima data, în mai bine de un secol, produsul intern brut total al UE l-a întrecut pe cel al SUA. Însă, zona euro, adică partea cea
mai integrată a UE, pe linie economică şi monetară, avînd euro ca monedă unică proprie, are un potenţial economic total (8,9 trilioane euro în 2007) încă departe de cel american. Japonia, cealaltă superputere economică dezvoltată a lumii, este depăşită cu mult de UE. Pentru a observa mai bine diferenţele între aceste state, vom prezenta principalii săi indicatori macroeconomici.[vezi tabelul 8.2.1]

Comparînd PIB-ul acestor trei state, se vede clar că la acest capitol Japonia rămîne mult în urma SUA şi UE, însă se află pe aceeaşi poziţie la nivel de PIB/per capita. Trebuie să constatam cu îngrijorare că structura economică a fiecăreia dintre cele trei superputeri ale tehnologiei mondiale a evoluat prea mult înspre servicii şi nu este prea bine. Baza producţiei industriale de bunuri, adică sectorul economic purtător al progresului tehnologic mondial, s-a îngustat îngrijorător, în toate cele

trei economii, în favoarea serviciilor. Ori, nu poţi avea o economie puternică bazată doar pe servicii, fără să ai o producţie şi mai puternică de bunuri, dacă nu cumva le imporţi de la alţii şi atunci depinzi de ei. Să nu uităm însă că, marile puteri au o importanţă sistemică în economia mondială, iar consecinţele deficitului lor comercial se cunosc altfel decît la ţările mici care oricum depind sau se află în aria de gravitaţie a altor ţări partenere cu mare potenţial. Deteriorarea raportului dintre producţia industrială şi cea de servicii este mai mare în cazul SUA decît al UE-27, iar Japonia stă ceva mai bine.

Europenii economisesc (circa 21% din PIB) mult mai mult decît americanii (ceva peste 14% din PIB), dar mult mai puţin decît japonezii (peste 26% din PIB). Spre deosebire de acum aproape un secol, naţiunile dezvoltate par că nu mai sunt atît de „avide" de progres tehnologic. Ca urmare, nu mai investesc nici în capitalul fix mai mult de o cincime din PIB. Doar Japonia investeşte ceva mai mult (23% din PIB). Căci, o naţiune „avidă" de tehnologie şi înnoire tehnologică, printre care acum se numără multe ţări emergente, caută să investească cel puţin 30% din PIB, ajutîndu-se de investiţiile străine directe. Cu toate aceste discrepanţe şi divergenţe ce apar între aceste entităţi, ele rămîn a fi lideri incontestabili mondiali.

Un rol însemnat îl au Organismele Financiare Mondiale, care de altfel sunt conduse şi finanţate de SUA, Japonia şi UE. Ele au un rol decisiv în cursul de evoluţie a economiilor lumii.

Cu alte cuvinte, economia mondială se învîrte în jurul a trei poli globali ce conduc şi influenţiază cursul de dezvoltare mondial.

Loading...