Pin It

Tranziţia la economia de piaţă, ca noţiune şi nu reformă, redă conţinutul anumitor schimbări specifice. În literatura anglo-saxonă termenul care desemnează cel mai des tranziţia economică este cel de transformare. O transformare sau schimbare radicală, pe termen limitat, poate să fie luată drept tranziţie. O tranziţie prost gestionată inhibă forţele progresului mai mult decît un regim totalitar.

Tranziţia postcomunistă este procesul transformaţional de depăşire a modului de organizare de tip comunist a economiei şi societăţii. Tranziţia pleacă de la comunism, pe care nu-1 poate anula imediat şi total în toate detaliile sale şi tinde să ajungă la capitalism. După schema metodologică a lui Heidi şi Alvin Toffler tranziţia postcomunistă are misiunea de a face un dublu salt o dată de a consuma performanţele dezvoltării industriale, şi a doua oară de a constitui societatea informaţională. Tranziţia postcomunistă trebuie să fie în egală măsură şi tranziţie postcapitalistă, prin postcapitalism înţelegînd acel tip de societate care se află în postindustrialism.

Managementul tranziţiei economice prezintă multă complexitate pentru că are funcţia de a grăbi distrugerea vechii economii şi construcţia noii economii pentru ca să nu apară în societate subdezvoltarea care este sărăcia.

În opinia unor experţi etapele tranziţiei trebuie să urmărească:

  • crearea contextului social-economic;
  • crearea pieţei;
  • trecerea de la distrugere la producţie;
  • depăşirea crizei economice şi favorizarea proceselor de creştere economică;
  • crearea contextului internaţional;

Un rol esenţial i se atribuie statului, care trebuie să evite haosul economic şi dezordinile politice cauzate de faptul că forţele pieţei nu ar fi controlate.

Ţările în tranziţie sunt acelea în care sistemul economic se schimbă. Trecerea cea mai frecventă a ţărilor se realizează în direcţia economie centralizată + economie de piaţă.

După anii 90, ţările în tranziţie au fost grupate conform statisticilor ONU astfel: Ţările Europei Centrale şi de Est : Albania, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Macedonia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Romania, Ungaria ;

-l- Ţări baltice : Estonia, Letonia, Ltuania;

-l- Comunitatea Statelor Independente : Armenia, Azerbaijian, Belarus, Georgia, Kazakstan, Kirghistan, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Ucraina.

În urma procesului de integrare economică europeană această clasificare a suferit mari schimbări, deaceea numărul statelor în tranziţie s-a micşorat considerabil. În acest sens ţările au avut de ales între două variante principale posibile :

  1. " Terapia de şoc" - presupune realizarea rapidă a principalelor obiective ale tranziţiei, liberalizarea bruscă a preţurilor şi a schimburilor comerciale, privatizarea şi demonopolizarea economiei. O asemenea reformă a fost posibilă în Polonia, datorită menţinerii puternice a guvernului din acea perioadă guvernamentală reprezentată de un partid născut de fostul sindicat Solidaritatea.
  2. "Terapia gradualistă" - presupune îndeplinirea obiectivelor legate de tranziţie, într-un timp mai lung, dar cu costuri sociale mai reduse. A fost aplicată în Ungaria, care a pornit pe calea reformelor radicale cu mult înaintea celorlalte ţări socialiste. Totuşi ţara de referinţa este China, iar gradualismul chinez constă în îmbinarea controlului macroeconomic asupra economiei şi menţinerea unui puternic sector de stat cu procesul de

liberalizare în sectoarele marginale: comerţ, agricultură, servicii. Tot această metodă a fost abordată de Bulgaria şi România, care astăzi sunt deja membre ale UE.

În prezent UNCTAD include în categoria ţărilor în tranziţie următoarele state:

  1. Asia: Armenia, Kazakstan, Turkmenistan, Azerbaijan, Kîrgîstan, Uzbekistan, Georgia, Tadjikistan;
  2. Europa: Albania, Moldova, Iugoslavia, Belarusia, Federaţia Rusă, Macedonis, Bosnia- Herţegovina, Serbia, Montenegro, Ucraina, Croaţia.

Tranziţia de la economia central-planificată la cea de piaţă este un proces multidimensional, care solicită nu doar eforturi de design economic, ci şi modificări politice, sociale, instituţionale şi culturale profunde, ultimele două categorii fiind tot mai importante o dată cu avansarea reformelor economice.

In concluzie putem cosidera că perioada de tranziţie are trei puncte de reper:

  1. Începutul tranziţiei, asociat de obicei cu transformările politice, cu venirea liberalilor la putere;
  2. Liberalizarea economiei, care include nu numai liberalizarea preturilor, ci şi a comerţului exterior, urmată de privatizarea şi crearea sectorului privat dominant în economie;
  3. Soluţionarea unor probleme cum ar fi restructurarea întreprinderilor şi crearea instituţiilor necesare unei funcţionări normale a pieţei- sistemul juridic, fiscal, creditar. În această etapă are loc crearea unui nou sistem de protecţie socială, recunoscut de majoritatea populaţiei şi care constituie temelia stabilităţii politice.