1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Aspectul conceptual al ISD prezintă o problematică continuă în dezbateri şi ca urmare există o serie de noţiuni care nu se suprapun, ba chiar sunt diferite, fapt ce conduce la neclarităţi şi confuzii în ceea ce priveşte ISD. Deci, abordarea ISD pune o mulţime de probleme ce trebuie evocate.

Una din aceastea ţine de calitatea şi omogenitatea datelor referitoare la ISD.Validitatea şi comparabilitatea acestora depind mult anume de definire. Evaluarea investiţiilor străine în ţările Europei de Est dau dovadă de estimări imprecise şi uneori foarte diferite unele de celelalte. Drept exemplu putem lua Balanţa de plăţi unde sînt înregistrate fluxurile financiare ale unei întreprinderi la compartimentul "investiţii străine". Această estimare este sub-evaluată în măsura în care ea nu ţine cont de reinvestirea profitului filialelor străine nici de cererea de fonduri de la sistemele bancare străine şi pieţele financiare internaţionale. De altfel, transferurile înregistrate în balanţa de plăţi constituie baza de calcul ale marilor organizaţii internaţionale aşa ca: FMI, ONU, OCDE etc. Totuşi nu toate investiţiile sînt considerate numai ca o intrare de fonduri. Dacă statisticile furnizate vizează transferurile de capital atunci ele nu ţin cont de contribuţiile materiale ca transfer de tehnologie, preluarea datoriilor etc. În acest context evaluarea ISD este o valoare relativ restrictivă. Iar absenţa consensului internaţional asupra procentului de active deţinute care diferenţiază ISD de Investiţiile de portofoliu, antrenează o inexactitate a evaluării contribuţiilor întreprinderilor străine.

Pentru a explica elementele specifice ale ISD este necesar de a analiza întîi de toate noţiunii de „investiţii" şi apoi cea de „investiţii străine directe".

Privită în ansamblu, în literatura de specialitate, noţiunea de „investiţii" este abordată, prin conţinutul său, din două puncte de vedere: "lato sensu" şi "stricto sensu".

  • „Lato sensu" , investiţiile reprezintă nu numaidecât o sumă de bani anumită, ci, mai degrabă o intenţie, o acţiune umană privind destinarea, direcţionarea unui anumit capital pentru a se realiza ceva nou, sau ceva care trebuie readus la un aspect îmbunătăţit substanţial, în scopul producerii unor bunuri materiale de pe urma cărora să se poată obţine unele venituri suplimentare. Din acest punct de vedere, conceptul de investiţie constituie mobilul realizării unei dorinţe de dezvoltare, de mobilizare pentru îndeplinirea unui scop propus.
  • „Stricto sensu", noţiunea de investiţie se identifică, de regulă cu unele cheltuieli făcute pentru crearea sau obţinerea unor bunuri materiale, a căror valoare este, îndeosebi, mare, iar durata lor de folosinţă este îndelungată.

Cuvântul „investire" care este de origine latină (investire = a îmbrăca, a acoperi) şi a pătruns în limbajul economic, cu sensul de a face un efort bănesc iniţial pentru atingerea unor scopuri ulterioare.

O definiţie care cuprinde atât elemente de natură economică, cît şi juridică, conform lui P Masse [98 p. 43-70], cuprinde patru elemente obligatorii, esenţiale pentru identificarea unei investiţii, şi anume:

S subiectul investiţiei, reprezentat de cel care investeşte (persoana fizică sau juridică, publică sau privată, persoane individuale sau în asociere);

S obiectul investiţiei, reprezentat de activele reale sau financiare realizate în urma activităţii investiţionale;

S efortul, care reprezintă costul sau cheltuiala certă, actuală, efort necesar pentru obţinerea obiectului investiţiei;

S efectele, care pot fi economico-finaciare, valorice sau sociale, politice, ecologice etc., care se aşteaptă a se obţine în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat.

Teoria economică actuală pune în evidenţă o serie de aspecte legate de definirea activităţii investiţionale şi trăsăturile ei. [l17 p. 180-194]

> Primul aspect care trebuie reţinut este acela că investiţiile sunt opusul consumului imediat. Deci orice activitate investiţională necesită existenta unor resurse obţinute pe seama unor procese anterioare de economisire şi acumulare, realizate de investitorul respectiv sau de alte persoane fizice sau juridice, aceste resurse fiind atrase prin finanţări directe sau indirecte.

Acest sens este împărtăşit şi de Francezul P.Aftalion care afirmă că investiţiile reprezintă renunţarea la resurse băneşti lichide actuale contra speranţelor viitoare a unor resurse, evident mai mari, iar în modelele de creştere economică ale lui Keynes, Harrod, Domar, investiţiile sînt considerate ca fiind egale cu economiile. [l79 p. 53-65]

Astfel, la J.M.Keynes, investiţiile apar ca adaos curent la valoarea echipamentelor de producţie, adaos rezultat din activitatea de producţie a perioadei respective. Pentru Peumans, a investi înseamnă a dobândi bunuri concrete, a plăti un cost actual în vederea obţinerii de încasări viitoare, a schimba o certitudine în favoarea unei serii de speranţe repartizate în timp. Iar R. Heline şi O. Poupart- Lafarge apreciază că prin investiţie se afectează resurse pentru realizarea de obiective industriale sau financiare în speranţa realizării de beneficii pe o perioadă de mai mulţi ani.

  • Al doilea aspect evidenţiază relaţia investiţii-timp. Investiţiile sînt legate de imobilizări de fonduri sau de elemente de cheltuieli pentru o perioadă, care este, de obicei, mai mare decât durata unui ciclu de producţie, astfel că investiţiile sînt considerate cheltuieli de sume băneşti la un moment iniţial pentru a se obţine efecte ulterioare, în timp.
  • Următorul aspect care explică definirea investiţiilor constă în caracterul dual al investiţiilor, în sensul că nu este suficientă doar considerarea investiţiilor ca o simplă cheltuială bănească, ci trebuie avute în vedere, simultan, două sensuri care se corelează permanent.
  • Sensul valoric, adică investiţia este o cheltuială, reprezentând o resursă financiară avansată şi consumată în prezent, pentru a obţine efecte viitoare;
  • Sensul fizic, adică investiţia este o acţiune în care sînt antrenate mijloacele materiale şi tehnice, precum şi oamenii cu cunoştinţele lor manageriale, cu abilităţile şi interesele lor.
  • Iar Un alt aspect pune în evidenţă existenţa trăsăturilor clasice şi moderne ale activităţii de investire în economiile moderne:

Trăsăturile clasice:

  • durata relativ mare între momentul efectuării cheltuielilor, momentul obţinerii de efecte şi momentul care reprezintă sfârşitul efectelor investiţionale;
  • sacrificarea unor resurse certe, prezente în defavoarea consumului imediat;
  • riscurile şi incertitudinea, care afectează eforturile şi efectele unui proiect de investiţii;
  • ireversibilitatea totală sau parţială a unei investiţii în curs de realizare sau deja finalizată , astfel că o decizie greşită conduce la pierderi totale sau parţiale.

Trăsăturile moderne:

- investiţiile unei întreprinderi reprezintă o alocare permanentă de capitaluri pentru achiziţia de active fizice sau financiare, fiind necesară crearea şi gestionarea unui portofoliu de investiţii;

  • caracterul de reversibilitate, manifestat prin mobilitatea deosebită a raportului investiţii reale-plasamente financiare şi a raportului investiţii - dezinvestiţii, care se realizează la graniţa între piaţa reală şi cea fictivă;
  • reducerea considerabilă a orizontului de timp legat de realizarea şi exploatarea unei investiţii, durata de funcţionare reducându-se din cauza mobilităţilor extraordinare înregistrate ca urmare a progreselor tehnice, economice etc.

> Şi un ultim aspect specifică că investiţiilor le este propriu caracterul novator, ele sunt propagatoare de ceva nou, ele aduc întotdeauna schimbarea situaţiei existente, apariţia altor elemente decât cele cunoscute anterior deci angajează întotdeauna viitorul.

Concluzia care se desprinde din aceste trăsături este aceea că orice investiţie reală sau financiară este caracterizată printr-un moment de început şi un moment de sfârşit, deci trebuie stabilită o durată eficientă de exploatare sau de păstrare a unui portofoliu de investiţii.

Conceptul de investiţie poate fi analizat din diferite aspecte şi anume aspectul juridic, financiar şi economic care cuprind atât asemănări cât şi diferenţe profunde. În acest sens aspectul juridic [l80] cuprinde achiziţiile sau apropierea oricărora din elementele care pot constitui obiect al dreptului de proprietate, ca elemente ale unui patrimoniu (care formează capitalul unei persoane fizice sau juridice): gospodăriile, echipamentele productive, vehicolele, valori imobiliare, banii, bunurile imateriale. Sub aspect financiar investiţiile reprezintă plasamentele pe pieţele financiare ale excedentelor de rentă neconsumate de posesorul de capital financiar.

Iar sub aspect economic investiţiile apar ca sume alocate pentru achiziţionarea de elemente productive: terenuri, clădiri, echipamente, patente adică elementele care formează activul unei întreprinderi.

Atât în literatura de specialitate autohtonă, cît şi cea străină, autorii au încercat să definească cît mai clar şi complet noţiunea de investiţii. Astfel: Investiţia este o plasare de fonduri băneşti într-o acţiune, proiect sau activitate efectuată în prezent, cu caracter cert, în scopul obţinerii unor efecte viitoare, adesea incerte, ceea ce creează şi un risc fiind strâns legat de funcţionarea întregului sistem economic şi de decalajul de timp dintre momentul investirii şi cel al obţinerii rezultatelor care poate crea situaţii imprevizibile. Acest concept include două elemente definitorii:

  • conţinutul concret, real, în care se includ resursele materiale, umane şi financiare
  • scopul final al investiţiei, care este crearea unui spor de avuţie, atât la nivelul individului, cît şi al firmelor şi societăţilor, în general, deci obţinerea unui câştig suplimentar în timp ce scopul imediat poate oglindi sau urmări creşterea productivităţii, lărgirea şi diversificarea activităţii.

În cazul în care investiţia este realizată cu participarea capitalului străin este vorba de o abordare complexă şi anume investiţia internaţională sau străină, această investiţie nu se deosebeşte principial ca sens şi semnificaţie de noţiunea de investiţie analizată anterior şi întruchipează aceleaşi caracteristici.

Vorbind despre investiţii internaţionale putem uşor constata că acestea se realizează prin numeroase şi variate forme.

În general investiţiile internaţionale se pot efectua prin două forme:

  • Participarea minoritară în întreprinderi din ţara primitoare, de ex.. prin cumpărarea de acţiuni pe piaţa financiară. Aceste investiţii mai sunt numite pasive sau de portofoliu, deoarece investitorii nu exercită nici un control asupra activităţii firmei şi pot avea doar o influenţă limitată asupra gestiunii.
  • Investiţiile străine directe, care desemnează investiţiile internaţionale ale unei entităţi rezidente ale unei economii efectuate într-o întreprindere rezidentă a altei economii în scopul obţinerii unui interes durabil.

Aceste două categorii sunt acceptate şi recunoscute de majoritatea specialiştilor.

  • Şi a treia formă, în special, enunţată în Manualul Balanţei de Plăţi a FMI sunt alte investiţii care iau forma unor credite, împrumuturi, acordate de STN filialelor pentru un anumit proiect.

În general, marele funcţii a macroeconomiei aşa ca: consumul, economii şi investiţii au definiţii simple şi precise. Ceea ce nu se poate atribui Investiţiilor Internaţionale Directe, care rezultă din diferite confuzii rezultate din utilizarea aceluiaşi termen în sensuri diferite. Spre argumentare aducem câteva situaţii :

  1. Dacă o întreprindere străină creează o filială într-o ţară, atunci această filială devine o întreprindere rezidentă a ţării respective. Ca urmare orice investiţie realizată de această filială este înregistrată în contabilitatea naţională ca o investiţie naţională. Dar în acelaşi timp este vorba de o investiţie străină directă deoarece filiala aparţine unei întreprinderi străine. Deci în acest caz este o confuzie asupra termenului de internaţional.
  2. Dacă o întreprindere străină participă cu o cotă de 15 % în capitalul unei alte întreprinderi străine atunci, conform definiţiei aplicate pentru identificarea ISD valabile în ţara gazdă, această investiţie poate fi considerată ca o investiţie de portofoliu (dacă legislaţia acestei ţări prevede o cota de participare superioară la 15% pentru constituirea ISD), sau o investiţie directă (dacă această cotă este inferioară la 15%). În acest caz este o confuzie asupra termenului de

După cum se vede nu poate fi dată o definiţie a ISD în câteva cuvinte precise fiindcă apar elemente care cer a fi explicate.

Deci, o investiţie directă internaţională este o investiţie realizată de o întreprindere nerezidentă sau o întreprindere rezidentă dar fiind sub control străin prin intermediul:

S Creării sau extinderii unei întreprinderi, filiale sau sucursale;

S Participării în capitalul unei întreprinderi noi sau existente, având ca obiect stabilirea legăturilor economice durabile iar ca efect posibilitatea investitorului străin să exerseze o influenţă reală, un control absolut asupra gestiunii acestei întreprinderi.

Drept urmare se distinge o operaţiune care constă în realizarea unei prime implementări în străinătate (investitorul este întotdeauna nerezident) şi altă operaţiune care conduce la extinderea unei întreprinderi sub control străin deja existentă. Deci putem vorbi despre o investiţie de prim ordin şi investiţie de gradul doi.

Prima investiţie, în care investitorul este o întreprindere străină, poate cuprinde următoarele forme:

  1. Crearea unei întreprinderi (filială, sucursală, reprezentanţă, birou...);
  2. Achiziţionarea unei întreprinderi deja existente;
  3. Participarea cu o cotă într-o întreprindere nouă; şi
  4. Participarea într-o întreprindere deja existentă.

Investiţia de gradul doi apare atunci când cele patru întreprinderi sub control străin, formate ca rezultat al investiţiei de gradul întâi, la rândul lor investesc în una din aceste forme de mai sus. Deci sunt 18 posibilităţi care la rândul lor se multiplică dacă iarăşi fiecare întreprindere recurge la investire.

Noţiunea de control sau natura controlului exercitat este foarte important în definirea ISD unde participarea în capitalul întreprinderii ca condiţie necesară, nu este şi suficientă. Astfel, conceptul de control poate fi abordat prin control pozitiv şi control negativ. În cazul controlului pozitiv, societatea-mamă integrează întreprinderea în reţeaua sa şi o tratează în aceeaşi manieră ca pe filialele sale, chiar dacă deţine o cote minimă de participare. În cazul controlului pasiv se face o distincţie evidentă a filialelor şi întreprinderilor care rămân totalmente în afara reţelei de activitate.

Trecând la noţiunile abordate în literatura de specialitate, ţinem să menţionăm că în ceea ce priveşte conţinutul ISD nu există o practică uniformă şi deci nu există o noţiune acceptată de toţi. Diferenţele în definire rezultă din cotele minime de participare în cadrul întreprinderii, suma investiţiei, controlul exercitat etc. Astfel, o noţiune care exclude orice criteriu pentru identificarea ISD este următoarea: ISD reprezintă un plasament de fonduri într-un obiectiv economic sau într-o activitate de servicii, care funcţionează pe teritoriul altei ţări. Această noţiune specifică doar criteriul unei ţări străine de implementare, şi la părerea noastră conform acestei noţiuni este practic imposibil de a delimita o ISD de una de portofoliu.

Pentru OCDE ISD reprezintă o investiţie efectuată în vederea stabilirii legăturilor economice durabile cu întreprinderi, şi anume investiţiile care dau posibilitatea de a exersa o influenţă asupra gestiunii întreprinderii prin intermediul:

  • Creării unei întreprinderi sau sucursale;
  • Achiziţionării integrală a unei întreprinderi existente;
  • Participării majoritare la o întreprindere nouă sau existentă;
  • Împrumutului pe termen lung (de la 5 ani ). ,

Se poate de notat că în această definiţie nu se menţionează că ISD sunt investiţii realizate de nerezidenţi; adică nu este clar sub ce aplicare cad investiţiile realizate şi finanţate de întreprinderile sub control străin deja stabilite în ţara gazdă, adică sunt considerate ca investiţii naţionale sau internaţionale.

La fel este de menţionat faptul că această definiţie cuprinde împrumuturile pe termen lung (peste 5 ani) acordate de societatea-mamă unei întreprinderi peste hotare. De fapt, societatea- mamă având un control asupra operaţiunii (ea poate acorda acest împrumut numai pentru o anume investiţie) şi asupra finanţării, şi ca urmare aceste împrumuturi se pot asimila la ISD. De asemenea această noţiune exclude investiţiile vizând constituirea societăţilor-holding.

Iar deţinerea a cel puţin 10% (cotă de participare minimă pentru a defini ISD după OCDE) de acţiuni sau drepturi de vot nu este o condiţie suficientă pentru ISD ci este necesar un control efectiv exercitat de investitor.

Şi în final conform definiţiei OCDE investitorul are posibilitatea de influenţă asupra gestiunii întreprinderii şi nu de control absolut.

Tentative de a introduce în conceptul de ISD aspectul de control al investitorului străin asupra întreprinderii, sunt accentuate în mai multe noţiuni, astfel după (Graham, Krugman 1989), ISD se definesc ca „proprietatea asupra activelor (mijloace fixe) de către un rezident străin în scopul de a controla folosirea acestor active; iar după Mc Manus 1972, noţiunea de ISD reprezintă de fapt, denumirea pentru procesul prin care activităţile de producţie din diferite ţări sunt controlate de o singură întreprindere.

Pe lângă aceea că definiţiile ar trebui să specifice tipul activelor ce sunt transferate de investitorul străin, considerăm necesar introducerea menţiunii de control efectiv exercitat în cadrul întreprinderii, dat fiind faptul că poate exista atât un control pozitiv cît şi unul negativ (pasiv). În acest aspect suntem de acord cu tratarea Manualului Balanţei de plăţi a Fondului Monetar Internaţional, unde investiţiile străine directe sunt efectuate cu scopul de a obţine un interes (avantaj) durabil într-o întreprindere exersându-şi activităţile pe teritoriul unei alte economii, scopul investitorului fiind deţinerea unei puteri efective în gestiunea întreprinderii. Prin interes durabil se înţelege că există o relaţie pe termen lung între investitorul direct şi întreprindere şi că investitorul exersează o influenţă semnificativă în gestiunea întreprinderii. Această definiţie este utilizată de majoritatea ţărilor la delimitarea şi înregistrarea ISD. Ţinem să menţionăm că deţinerea unei puteri efective în cadrul întreprinderii, include atît control efectiv cât şi putere de decizie în gestiunea întreprinderii . Ca argumentare zicem că în teoria managerială controlul este o funcţie principală după care urmează luarea deciziilor.

Drept urmare majoritatea ţărilor se confruntă cu divergenţe semnificative în definirea şi înţelegerea „puterii de control şi decizie efective". Unele ţări consideră că mijlocul cel mai sigur pentru a determina dacă un investitor deţine o oarecare putere asupra întreprinderii cu investiţii directe este de a stabili o cotă minimă de participare sau drepturi de vot. De aici şi porneşte diferenţele între ţări în ceea ce priveşte cotele minime de participare pentru definirea ISD.( 10%, 20%,25%, 50%) iar alte ţări nu stabilesc nici cotă minimă de participare pentru definirea puterii de decizii efective şi consideră că odată cu participarea unei întreprinderi străine într-o întreprindere naţională aceasta devine o întreprindere cu investiţii directe (Portugalia, Japonia).

O definiţie destul de amplă care cuprinde mai multe aspecte ale investiţiilor este cea dată de cercetătorul ştiinţific Anda Mazilu care defineşte ISD drept fluxuri internaţionale complexe care includ resurse financiare, tehnologice de expertiză managerială şi organizaţională pe care se grefează interesul de durată şi controlul antreprenorial al firmei sau persoanei fizice investitoare cu scopul desfăşurării unor activităţi productive într-o altă economie decât cea în care respectiva firmă este rezidentă.

Totuşi noţiunea care reflectă cel mai bine nuanţele specifice ale ISD este următoarea: ISD reprezintă fluxurile internaţionale care cuprind un pachet industrial format din capital, tehnologii, metode de gestiune, expertiză managerială, cunoştinţe etc. realizate de investitori străini în economia altor ţări, care constau în stabilirea relaţiilor de durată, gestiune şi control efectiv asupra întreprinderii în scopul de a obţine unele beneficii viitoare.

Caracteristicile Investiţiilor străine directe şi investiţiilor de portofoliu.

Caracteristicile specifice ale ISD şi ISP care şi explică complementarităţile şi diferenţele dintre acestea sunt următoarele:

  1. Diferenţele între aceste două tipuri de investiţii se manifestă prin proprietate, partajarea riscurilor şi forma de retribuţie.

Drept urmare ISD sunt investiţii internalizate (realizate în cadrul aceleaşi societăţi transnaţionale) în imobilizări şi active incorporale. Investitorul păstrează controlul filialei pe care a constituit-o şi obţine beneficii din investiţia sa, dar îşi asumă toate riscurile operaţionale ale întreprinderii. Trebuie de menţionat faptul că ISD se realizează printr-un transfer de tehnologie şi know-how gestional, ameliorând astfel accesul pe pieţele străine. Faţă de ISD, ISP consistau în cumpărarea de titluri (acţiuni şi obligaţiuni) emise de o societate sau entitate publică a unei ţări străine. Ele sunt "pur " financiare, nu antrenează schimbarea proprietăţii societăţii emitente şi nu se acompaniază de transferul activelor incorporale şi competenţei de gestiune. Riscurile se împart la egal între investitori şi emitenţii locali, iar titlurile pot fi vîndute în orice moment.

  1. ISD şi ISP răspund la diferite necesităţi de finanţare: ISD sunt efectuate de societăţile transnaţionale şi se referă la întreprinderi şi sectoare specifice şi bine precizate. Ţările primitoare nu pot decide destinaţia acestor investiţii. În schimb ISP pot servi la finanţarea atât a întreprinderilor autohtone cît şi a celor cu afiliere străină, nu se orientează spre sectoare strict determinate, scopul lor fiind doar obţinerea profiturilor.
    1. Contrar ISD, investitorii de portofoliu nu gestionează investiţiile lor, şi în cele mai dese cazuri nu au prezenţă fizică în ţara respectivă.
      1. ISD şi ISP răspund la diferite consecinţe pentru dezvoltare. Astfel ISD pot facilita transferul de tehnologie şi accesul pe piaţă, în timp ce ISP pot contribui la procesul de dezvoltare a pieţei interne de capital. ISP au, mai degrabă, un impact macroeconomic ca rezultat al influenţei pe care o exercită asupra preţurilor activelor şi lichidităţii sectorului financiar, pe când ISD au, în principal, un impact la nivelul microeconomic adică asupra structurii de producţie a ţării.
      2. Un alt aspect ţine de instabilitate : Studiile realizate îndată după criza financiară asiatică au pus în evidenţă faptul că fluxurile de ISD sunt mai rezistente ca ISP. Nu este nimic surprinzător, dat fiind faptul că ISD se manifestă printr-un interes durabil pentru ţara receptoare. În plus este dificil pentru STN să renunţe la investiţie şi să-şi vândă întreprinderile străine afiliate, în particular, dacă acestea sunt implicate în reţelele de producţie naţionale sau dacă costurile „ireversibile" sunt ridicate. Contrar, investiţiile de portofoliu se efectuează prin intermediul pieţelor financiare şi sînt foarte sensibile la schimbările climatului investiţional care se datorează factorilor atât proprii cît şi exteriori economiei ţărilor destinatare.
      3. Unele particularităţi specifice ISD ţin de :
        1. Obligaţia respectării reglementărilor specifice din fiecare ţară, precum şi

acelora cu caracter internaţional în domeniu;

  1. Operarea cu unităţi monetare diferite, ceea ce impune la convertibilitate

permanentă, la nivelul unor parităţi în schimbare;

  1. Capacitatea de negociere a partenerilor.

Factorii determinanţi ai investiţilor străine directe

ISD au apărut în economia mondială încă din perioada marilor descoperiri geografice, şi au înregistrat tendinţe continue de creştere în ultimele decenii, ceea ce a generat şi un număr surprinzător de mare de studii şi analize care le-au fost dedicate; inclusiv şi teoriile în domeniul investiţiilor străine directe care au apărut şi s-au dezvoltat în paralel cu evoluţia acestui proces.

Scopul acestor teorii este de a explica ISD şi de a determina motivele firmelor multinaţionale în activitatea economică, şi anume cauzele care determină fluxurile de investiţii străine directe. Dacă în comerţul internaţional s-a conturat o teorie dominantă (Heckscher - Ohlin - Samuelson), atunci în domeniul investiţiilor străine sunt mai multe teorii, care ar putea fi încadrate în (a) teorii ale întreprinderii (avantajul de monopol, internalizarea etc.) sau în (b) teorii ale dezvoltării macroeconomice (imperfecţiunile pieţei, concurenţa oligopolistă, ciclul de viaţă al produsului etc.).

Teoria investiţiilor străine directe este un domeniu nou al cercetării economice şi,

Teoria valorificării imperfecţiunilor pieţei

Prin prisma acestei teorii explicarea investiţiilor străine directe depăşeşte cadrul concurenţei perfecte şi pleacă de la ceea ce numesc economiştii „imperfecţiunile pieţei" care conferă întreprinderilor multinaţionale unul sau mai multe avantaje competitive faţă de întreprinderile naţionale.

După Hymer, o întreprindere care are experienţă şi expertiză în conducerea şi organizarea producţiei poate folosi avantajele pentru obţinerea de profituri într-o ţară străină, iar imperfecţiunea pieţei în cunoştinţe trebuie valorificată în întregime prin participarea directă în străinătate. El aduce o contribuţie importantă demonstrând că investiţia străină directă nu este numai o intrare de capital, ci ea este asociată cu un flux de expertiză managerială şi personal calificat.

Totusi exista două premize ale ISD.

  • • Firma investind în străinătate trebuie să obţină un profit superior decât în ţara sa dacă doreşte să acopere riscurile şi costurile legate de derularea operaţiunii care are loc într-un mediu politic şi legal distanţat şi diferit. [40 p. 18-25]
  • • Şi pe de altă parte pentru ca o întreprindere să investească direct într-o ţară străină, trebuie să posede un „avantaj" asupra firmelor concurente, avantaj ce nu va putea fi obţinut de firmele locale.

Într-o lume cu concurenţă perfectă pentru bunuri şi factori, ISD nu poate exista. În aceste condiţii, firmele locale vor avea un avantaj asupra firmelor străine, din faptul proximităţii locului operaţiunii de centrul de decizie. Pentru ca ISD să prospere trebuie să existe imperfecţiuni pe piaţa bunurilor şi factorilor inclusiv rezultate a procesului tehnic recent şi intervenţie a guvernelor sau întreprinderi care să afecteze regulile concurenţei libere prin segmentarea pieţei.

Teoria avantajului de monopol sau oligopol

Dacă întreprinderea poate să se implanteze în străinătate aceasta înseamnă că ea deţine un avantaj asupra firmelor locale: avantaj monopolistic. Aceste avantaje ţin mai mult de specificul întreprinderii, de localizarea investiţiei, sunt proprietatea întreprinderii multinaţionale şi nu sunt accesibile altor întreprinderi pe piaţa liberă. Avantajele de monopol ale unei întreprinderi multinaţionale cuprind două categorii: cunoştinţe superioare şi economia de scară (producţia de masă).

Deţinerea de cunoştinţe superioare permite întreprinderii multinaţionale să creeze produse diferenţiate (mai bune) cu trăsături fizice (derivate din cunoştinţele tehnologice) şi psihologice (cunoştinţele de marketing) care le disting de produsele concurenţei. In acest fel, întreprinderea obţine un control al preţurilor produsului şi desfacerii, care-i aduce o "rentă economică" din activele sale de cunoştinţe. Deci, întreprinderea multinaţională produce bunuri şi servicii diferenţiate, în baza unor cunoştinţe pe care poate să le transfere pe o piaţă străină, fără costuri sau la costuri foarte reduse.

Teoria Ciclului de viaţă al produsului.

Este destul de interesant de a centra analiza asupra relaţiei între ciclu de viata şi investiţii directe. Vernon (1966) demonstrează că localizarea activităţii productive a unei întreprinderi multinaţionale evoluează pe parcursul ciclului de viaţă al produsului şi explică, în principal, rolul dominant al S.U.A. ca principal inventator, exportator şi investitor în lume, imediat după al doilea război mondial. [170 p. 190-207]

Localizarea producţiei este în funcţie de combinarea optimală între unele caracteristici ca : intensitate tehnologică, intensitate în capital şi intensitate în muncă, care se schimbă pe parcursul ciclului, şi economiile la scară, a căror pondere variază relativ cu vîrsta produsului. [113 p. 6-99] Astfel: la prima fază a ciclului cînd produsul este intensiv în tehnologie (cercetare, dezvoltare), el este produs în ţara de origine (SUA); şi se recurge la investiţii cînd produsul devine intensiv în capital (la faza de maturitate) şi este produs în ţările intermediare(dezvoltate) şi cînd este intensiv în muncă (faza de standardizare) şi este produs în ţările în dezvoltare; iar la ultima fază „de declin" se recurge la dezinvestiţii şi orientarea la produse noi. Şi ca sinteză, produsul intensiv în noile tehnologii la prima fază a ciclului devine intensiv în capital şi muncă la alte faze de la care şi se realizează ISD.

Teoria internalizării producţiei( Buckley şi Casson 1976)

Prin producerea bunurilor şi prestarea serviciilor FM obţin aşa produse intermediare ca: cunoştinţe, practică organizaţională şi managerială, calificarea personalului etc., care pot fi incorporate în patente, licenţe, capital uman şi ele constituie avantaj monopolistic care poate garanta creşterea profitului. Printre toţi factorii care incită spre internalizare ( cei specifici industriei, ţării, regiunii, şi cei ai întreprinderii), această teorie pune accent deosebit pe produsele intermediare (cunoştinţe). Internalizarea este mijlocul care permite păstrarea avantajului întreprinderii.

Cu alte cuvinte, avantajele pe care le obţin din activitatea proprie, conduc FM către investiţii străine directe atunci când transferurile intraîntreprinderi sunt mai puţin costisitoare decât tranzacţiile pe piaţa externă deschisă.

Teoria eclectică

Conform acestei teorii fluxurile de ISD nu pot fi determinate în baza unei singure teorii. Astfel, ISD reprezintă un fenomen complex care poate fi explicat în baza avantajelor utilizate în 3 teorii: proprietatea, internalizarea şi avantajele localizării;

Acest eclectism se bazează pe ipoteza că o întreprindere se va angaja în investiţii directe dacă sunt satisfăcute trei condiţii:

  1. Posedarea avantajelor nete de proprietate, în special active intangibile care sunt exclusive şi specifice întreprinderii pe o perioadă îndelungată.(avantaje distinctive ale firmei).
  2. Internalizarea avantajelor sale prin extinderea activităţilor proprii. (avantaje de internalizare). Beneficii superioare.
  3. Factori şi condiţii specifice ţării de localizare (avantaje de localizare, pieţe importante, resurse mai ieftine sau infrastructură superioară)

Prima şi a doua condiţie sunt determinanţii ISD ce se referă, în special, la întreprinderi în timp ce a treia condiţie influenţează decizia cu privire la alocarea fluxurile de ISD spre o anumită ţară.

Când numai prima condiţie este satisfăcută, întreprinderile se axează pe exporturi, cesiunea licenţelor sau vinderea brevetelor pentru a deservi o piaţă străină. Când la această

condiţie se adaugă şi a doua , ISD devin un mod privilegiat de intrare pe pieţele străine, dar numai cu prezenţa avantajului legat de localizare.

În ceea ce priveşte a treia condiţie o contribuţie esenţială a teoriei eclectice este faptul că se analizează avantajele ţării gazdă sub aspectul intervenţiei guvernamentale în încurajarea şi stimularea ISD cît şi oferirea condiţiilor avantajoase pentru investitori.

Aceşti factori pot fi clasati în trei categorii:

  • Politicile ţării destinatare (inclusiv reglementarea de bază aplicată ISD). Dispoziţiile destinate să încurajeze şi să faciliteze ISD se compun, în esenţă, dintr-un ansamblu de reguli şi reglementări care administrează intrarea şi activitatea investitorilor străini, norme care vizează tratarea filialelor străine precum şi reguli aplicabile funcţionării pieţelor. Sunt şi alte măsuri, spre exemplu din domeniul comercial sau al privatizării care la fel influenţează deciziile investitorilor străini, fie direct sau indirect prin repercusiunile lor asupra eficacităţii politicilor aplicate ISD.

Putem spune că există două nivele de intervenţie asupra ISD; primul respectiv prin măsurile destinate spre atragerea ISD, şi măsuri care nu au fost concepute pentru ISD dar au o incidenţă asupra lor, compoziţia cărora variază în timp de la o ţară la alta.

  • Măsurile adoptate de ţări pentru încurajarea şi facilitarea ISD; Dat fiind faptul că politicile în domeniul investiţiilor sunt din ce în ce mai similare, măsurile destinate să faciliteze activitatea întreprinderilor (promovarea investiţiilor, incitaţii, servicii după investire, ameliorarea facilităţilor şi măsurile destinate să reducă „necazurile") devin din ce în ce mai importante. Aceste măsuri nu sunt noi dar s-au dezvoltat rapid pe măsură ce politicile de atragere a investiţiilor deveneau din ce în ce mai deschise exteriorului. În plus, ele sunt din ce în ce mai sofisticate şi adaptate pentru fiecare investitor. Afirmaţia că „investitorii satisfăcuţi constituie cea mai bună publicitate pentru o ţară". La fel sunt utilizate incitaţii de ordin financiar şi fiscal, care sunt luate în consideraţie de investitorii străini doar dacă acestea se asigură de prezenţa şi altor factori importanţi.
  • • Caracteristicile generale ale economiei acestor ţări. Pe lângă ceilalţi factori menţionaţi mai sus, de calitatea mediului economic depinde în mare măsură atractivitatea şi concentrarea ISD.
Loading...