1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Volumul şi direcţia migraţiei internaţionale a forţei de muncă a variat mult în decursul istoriei contemporane. Volumul migraţiei de muncă a fost în creştere permanentă, deşi intensitatea fenomenului a fost diferită în timp. Primele migraţii masive ale forţei de muncă au fost migraţiile forţate din sec. XII-XIX. Migraţia în această perioadă a fost influenţată de dezvoltarea comerţului cu sclavi. Direcţia principală a migraţiei sclavilor era din Africa către America (în special în SUA). În intervalul 1650-1850 populaţia din Africa s-a diminuat cu 22% ca rezultat al transferului forţat de muncă către continentul american.

Sec. XIX şi începutul sec. XX s-a caracterizat prin marile migraţiuni transoceanice ce au antrenat milioane de persoane din Europa de Vest, iar mai apoi din Europa Sudică şi Estică spre America de Nord, Australia şi America Latină. În sec. XIX din Europa au emigrat circa 30 mln. persoane din Europa, iar la începutul sec. XX până la primul război mondial încă peste 20 mln. persoane1. Procesul migraţional către America a fost întrerupt parţial, în timpul celui de-al doilea război mondial, după care s-a restabilit pe o perioadă scurtă. Migraţia europeană din sec XIX şi prima jumătate a sec. XX a avut efecte globale, ducând la popularea şi valorificarea economică a unor regiuni întinse din America de Nord, America Latină, Australia şi Noua Zeelandă.

În perioada postbelică fluxurile migraţionale către „Lumea Nouă" au scăzut în intensitate, iar polul de atractivitate a migranţilor devine Europa Occidentală. Economiile refăcute de după război aveau nevoie de un număr mare de muncitori care să asigure creşterea economică şi în perioada care a urmat, statele din vestul Europei, precum Marea Britanie, Franţa, Germania primesc din ţările vecine mai mulţi imigranţi decât au pierdut în perioada anterioară. În a 2-a jumătate a sec. XX s-au format câteva centre/nuclee de atragere a migranţiei de muncă:

  1. Europa Occidentală. Statele din Europa Occidentală, care până în 1950 nu intrau în categoria statelor receptoare de migranţi, recurg la muncitorii străini. Ţările din Centrul şi Nordul Europei primesc imigranţi din sudul continentului şi din fostele colonii. Spre Franţa s-au îndreptat fluxuri importante de migranţi din Africa de Nord, spre Marea Britanie - imigranţi din India şi Pakistan, în timp ce în Olanda majoritatea migranţilor erau din Indonezia şi Suriname, foste colonii ale acestora. Statele UE numără în prezent circa 5 mln. migranţi, ceea ce constituie circa 5% din populaţia acestor state. Numărul cel mai mare de migranţi l-au primit Germania, Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Elveţia. In ultimii 10 ani după destrămarea sistemului socialist un număr foarte mare de migranţi au venit din statele Europei de Est şi Sud-Est. Mai multe state din Europa de Sud s-au transformat din ţări de emigraţie în ţări de imigraţie.

Muncitorii străini constituie o parte considerabilă a forţei de muncă din unele state: Luxenburg - 30%, Elveţia - 29,6%, Germania - 8,0%Belgia - 7,5%, Austria - 6,2%, Suedia - 5,8%, Franţa - 5,2%, Marea Britanie - 3,4% (2007) din numărul total al angajaţilor. Statele UE au o politică restrictivă cu privire la imigranţi din mai multe considerente: presiunea făcută de populaţia statelor membre faţă de autorităţi vis-a-vis de limitarea imigranţilor, în special a forţei de muncă necalificată, problemele legate de creşterea necontrolată a migraţiei ilegale, destabilizarea pieţelor forţei de muncă şi mai recent criza financiară care a afectat toate statele etc. Problemele demografice grave prin care trec majoritatea statelor europene legate de îmbătrânirea populaţiei, declinul natural, emanciparea femeilor şi a institutului familiei va determina statele comunitare să-şi revadă politica migraţională.

  1. Alt centru important al destinaţiei migraţiei de muncă care a luat naştere la mijlocul anilor '70 îl reprezintă ţările exportatoare de petrol din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Boomul petrolier în ţările OPEC (organizaţia statelor exportatoare de petrol) a determinat creşterea cererii forţei de muncă atât calificată, cât şi necalificată. Ponderea muncitorilor străini în 6 state monarhice a depăşit 50% din totalul muncitorilor: Bahrain - 51%, Arabia Saudită - 60%, Oman - 70%, Kuwait - 86%, EAU - 89%, Qatar - 92%. In acelaşi timp în statele vecine s-a înregistrat cel mai mare număr al populaţiei active care lucrează în exterior. Un alt centru al migraţiei (formal etnic, dar de facto în mare măsură de muncă) a devenit Israelul. Crearea statului evreiesc în 1948 a determinat apariţia unui pol important al migraţiei în această regiune. 3. Al treilea centru important al migraţiei forţei de muncă contemporane a devenit SUA. Formarea resurselor de forţă de muncă a SUA s-a datorat în mare parte imigraţiei. Insăşi naţiunea americană s-a format în mare parte din imigranţi (conform teoriei „cazanului de fuziune"). Perioada postbelică poate fi divizată în câteva etape distincte: prima etapă determinată de migraţia unui număr mare de imigranţi din Europa Occidentală, îndată după cel de-al doilea război mondial, etapa a 2-a a început cu anul 1965 prin legea ce facilita imigraţia din Asia şi America Latină, a 3-a etapă prioritate au avut-o migranţii din Europa. SUA este principala ţară receptoare de migranţi cu un stoc de circa 20 mln., fiind urmată de Canada cu circa 5 mln. de migranţi. Dintre regiunile furnizoare de migranţi se evidenţiază Europa Centrală şi de Est, America Centrală, Asia de Sud-Est.
  2. Al patrulea centru important al migraţiei s-a format în Australia, care prin politica imigraţională atractivă a servit destinaţia a peste 200 mii de muncitori străini. Ca şi SUA, Australia duce o politică de asimilare a migranţilor.
  3. Alt centru importanţ al migranţiei contemporane s-a format în regiunea Asia Pacific: Brunei, Japonia, Hong Kong, Malaysia. Singapore, Coreea de Sud, Taiwan. Aceste state tot mai mult apelează la serviciile muncitorilor străini, în special, în activităţi ce nu solicită o calificare înaltă. În acelaşi timp, Japonia înregistrează cel mai mare număr al migranţilor profesionişti de tranzit care însoţesc investiţiile de capital străin în ţările din Asia Pacific.
  4. Actualmente statele noi industriale din America Latină (Argentina, Venesuela) primesc un număr mare al migranţilor. Specific pentru această regiune în dezvoltare este că primeşte migranţi din state în curs de dezvoltare. Mai multe state latino-americane aplică programe de atragere a imigranţilor din Europa de Est.

Munca imigranţilor are un rol semnificativ în economia mondială contemporană. Dat fiind numărul mare al muncitorilor străini în economia unor state, orice reglementare poate conduce la creşterea tensiunilor pe pieţele forţei de muncă a statelor lumii.

Pentru aprecierea dimensiunii migraţiei de muncă sunt utilizaţi câţiva indicatori:

  • Dimensiunea emigraţiei - numărul emigranţilor plecaţi peste hotare pentru un anumit termen cu scopul angajării la un serviciu;
  • Dimensiunea imigraţiei - numărul imigranţilor sosiţi de peste hotare pentru un anumit termen cu scopul angajării la un serviciu;
  • Soldul migraţional - diferenţa dintre numărul emigranţilor şi a imigranţilor. Soldul migraţional poate fi pozitiv sau negativ şi se exprimă în valori absolute sau relative;
  • Migraţia sumară - numărul total al migranţilor sosiţi/plecaţi într-o/dintr-o ţară pentru o anumită perioadă de timp.

Numărul migranţilor sporeşte cu paşi rapizi. Dacă în anul 1970 erau atestaţi 82 mil. persoane, în anul 2000 - 175 mil. persoane, actualmente numărul acestora depăşeşte 200 mil. persoane (inclusiv migranţii ilegali). În ultimul deceniu numărul migranţilor a sporit cu 6 mil. persoane per an. Cea mai mare ponderea a migranţilor din totalul populaţiei se atestă în Australia (18,7%) şi America de Nord (12,9%), iar cel mai mic număr raportat la totalul populaţiei este în America Latină - 1,1% şi Asia - 1,4% (tab. 1)

Tabela 1. Dinamica migraţiei internaţionale

 

Numărul migranţilor internaţionali, mln. persoane

Creşterea medie anuală a migranţilor internaţionali, %

1960

1970

1980

1990

2000

2005

1960­1965

1970­1975

1980 1985

1990 1995

2000­2005

Lumea în total

75,5

81,3

99,3

155,0

176,7

200,0

0,8

1,3

2,2

1,3

1,5

Regiuni dezvoltate

32,3

38,3

47,5

82,4

105,0

115,4

1,8

2,0

2,4

2,8

1,9

Regiuni în dezvoltare

43,2

43,0

51,8

72,6

71,7

85,6

-0,1

0,6

2,4

0,4

0,2

Europa

14,2

18,8

21,9

49,4

58,2

64,1

3,1

1,4

1,4

2,3

1,9

Africa

9,1

9,9

14,1

16,4

16,5

17,1

0,7

2,0

0,5

1,9

0,7

America Latină

6,0

5,7

6,1

7,0

6,3

6,6

-0,6

0,2

0,6

-2,9

1,1

America de Nord

12,5

13,0

18,1

27,6

40,4

44,5

0,3

3,3

4,1

3,9

1,9

Australia şi Oceania

2,1

3,0

3,8

4,8

5,1

5,0

3,6

2,0

2,2

1,2

-0,1

 

Sursa: International Migration 2006. New York.United Nation, 2006; revizuit după http:/esa.un.org/migration

Loading...