Pin It

În secolul al XlX-lea piaţa financiară internaţională s-a confundat cu piaţa financiară din Londra, la care s-a adăugat, între anii 1895 şi 1914, piaţa financiară din Paris. Aceste două pieţe financiare redistribuiau economiile provenite din străinătate şi de la populaţie. După primul război mondial, a apărut piaţa financiară din New York, iar căderea ei în 1929 a marcat începutul marii crize economice. Cea mai mare parte a exporturilor de fonduri pe termen lung se efectua, cu toate acestea, în afara pieţei: donaţii, ajutoare multilaterale, investiţii directe, credite.

Dezvoltarea pieţei financiare internaţionale constituie o consecinţă a necesităţilor manifestate de investitori şi de cei care doresc să-şi plaseze capitalul financiar. Băncile internaţionale au un rol important în dezvoltarea acesteia şi a procedeelor de emisiune. Pieţele financiare internaţionale cuprind două componente:

  • ansamblul pieţelor financiare ale ţărilor care aprobă, sub rezerva unor reglementări, emisiuni de titluri financiare străine, ca şi tranzactii cu titluri financiare străine;
  • piaţa eurocapitalului, pe care împrumuturile pe termen mijlociu şi lung sunt eliberate într- o monedă care nu este obligatoriu cea a împrumutătorului şi nici a celui care se împrumută şi, deci, plasamentul este efectuat în funcţie de economiile provenind din mai multe ţări, intermediate de un sindicat bancar internaţional. Autonomiei ei rezulta din natura operaţiile şi din modul de funcţionare.

Participarea pieţelor financiare naţionale la operaţiile internaţionale depinde de:

  • stabilitatea monedei naţionale;
  • spijinirea pe o economie în creştere, cu un potenţial comercial şi industrial puternic;
  • importante capacităţi de finanţare disponibile;
  • largă reţea de filiale;
  • libera convertibilitate şi liberul transfer al titlutilor financiare;
  • fiscalitate preferenţială pentru operaţiile financiare internaţionale.

Prin masivul capital financiar antrenat, aceste pieţe influenţeză capitalul financiar destinat investiţiile naţionale, producând următoarele efecte:

S efectul de structură, care constă în transformarea veniturilor economisite la nivel naţional în capital străin. Fonduri financiare provenite din ţările din Orientul Apropiat, America Latină şi din alte ţări în curs de dezvoltare alimentează piaţa financiară a ţărilor dezvoltate industrial. Emisiunile de titluri financiare internaţionale permit, adesea, realizarea de investiţii în mod direct în ţările dezvoltate;

S efectul dobânzii, care constă în creşterea ratei dobânzii, cu incidenţă asupra investiţiilor naţionale;

S efectul de lichiditate, care reprezintă rarefierea capitalului naţional al unor ţări. Integrarea financiară prin europieţe

Sfîrşitul secolului XX este caracterizat prin deconectarea economiei financiare de cea reală. Dacă la începutul secolului activităţile financiare însoţeau schimburile de mărfuri, apoi acestea precedează sau urmează schimburile. Creditele-cumpărător, creditele-furnizor, plăţile la termen, operaţiunile de acoperire a riscurilor au generat un proces în care mai multe operaţiuni financiare corespund unei operaţiuni comerciale.

În această perioadă, datorită fluxului abundent de operaţiuni financiare ese de sub control mişcările internaţionale de capital. Tot în această perioadă apare activul internaţional privelegiat - eurodolarul. Prefixul euro, provine de la simbolul băncilor ţărilor Europei de Nord, cu sediul la Londra. În această bancă s-au plasat active în dolari, deţinute pînă atunci la New York, de către URSS şi transferate de teama blocării de americani, în timpul războiului în Coreea. Eurodolarul poate fi definit ca dolarul deţinut în afara ţării de emisie de către o persoană nerezidentă.

Apariţia eurodevizei generează etapa dezvoltării europieţelor, ceea ce dezvoltă fluxuri financiare pure, pentru operaţiuni financiare destinate întreprinderilor, fără a avea vre-o legătură cu comerţul. Ele au determinat creşterea pieţelor naţionale, care nu puteau la un moment să asigure o substituire crescîndă a activelor financiare comparabile, de naţionalitate diferită, care garantează circulaţia internaţională.

Pînă în anii 1960, pieţele financiare naţionale erau închise în raport cu piaţa internaţională. Statele îşi păstrau rezerva naţională care se expatria numai în cazul investiţiilor directe. Europieţele s-au dezvoltat foarte lent în anii 1950, şi s-au dezvoltat dinamic către 1970, datorită excedentelor comerciale de pe urma comerţului cu ţiţei, şi respectiv reciclării petrodolarilor. Primele operaţiuni pe aceste pieţe apar prin anii"60. Piaţa eurodevizelor se dezvoltă din momentul cînd ţările descoperă că este mai uşor să obţii fonduri pe piaţa Londrei decît la New York. Resursele pe aceste pieţe au la origine plasamentele făcute de investititorii internaţionali, sub forma depozitelor la termen sau certificatelor de depozit.Scadenţa depozitelor de regulă variază între 24 ore şi 5 ani. Sumele depuse nu sunt inferioare 25 mii dolari. Certificatele de depozit constituie numai 30% din resursele europieţelor, sunt titluri care atestă faptul că investitorul a efectuat un depozit în devize, pe o perioadă detrerminată, la o rată a dobînzii negociabilă. Prima emisiune a fost efectuată în 1966.

Pe aceste pieţe au apărut noi direcţii ale pieţei financiare, şi anume cea eurocreditelor, euroacţiunilor, euroobligaţiunilor, euroefectelor. Sumele împrumutate pe piaţa eurocreditelor sunt foarte mari de obicei nu mai puţin de 1 mln. dol. Piaţa euroacţiunilor a apărut în 1980-1990. De obicei plasările de acţiuni se fac în Marea Britanie, Germania, Franţa. Piaţa euroefectelor este cea mai recentă. Problemele de insolvabilitate au determinat băncile să fie mai reticente în acordarea noilor credite. Eurobăncile au început să acorde credite sub forma activelor ce pot fi revîndute pe piaţa secundară. Printre aceste fac parte eurobonurile pe termen 1-6 luni, eurobilete de trezorărie, ce reprezintă titluri pe termen scurt emise de întreprinderi industriale sau comerciale, la care subscriu investitori ce dispun de resurse pe termen scurt.

Internaţionalizarea activităţilor şi structurilor unităţilor bancare a creat o tehnostructură financiară transnaţională. Ce se ocupă de organizarea gestiunii globale pentru lichidităţile firmelor transnaţionale. În genere structura sistemului bancar internaţional este rezultatul mai multor strategii, care comportă grade diferite de internaţionalizare şi integrare. Piaţa financiară mondială a parcurs mai multe etape, stadii de dezvoltare. Stadiul iniţial este caracterizat prin proces de integrare indirectă, prin intermediul europieţilor, ulterior procesul de integrare direct - reprezentat de finanţele globale.

Integrarea financiară internaţională reprezintă procesul de interconectare a pieţelor naţionale de capitaluri, ceea ce a condus la o piaţă financiară mondială, în curs de unificare crescîndă. Procesul de integrare financiară internaţională presupune două condiţii: -mobilitatea capitalurilor, -posibilitatea de substituire a activelor.

Rolul băncilor în cazul acesta devine tot mai consultativ, prestător de servicii şi de organizare. Mai ales în cazul marilor întreprinderi, se constată o modificare a obiectului şi formelor intermedierii bancare. Dezvoltarea europieţelor pe baza eurodevizelor este urmărită de BRI - Banca Reglementărilor Internaţionale.

Concurenţa bancară internaţională a determinat polarizări în trei direcţii.

  • întărirea vechilor centre financiare în Europa şi America
  • dezvoltarea noilor centre financiare (Hong-Kong, Singapore)
  • multiplicarea centrelor off-shore (Bahamas, Barbados,Panama).

Reducerea obstacolelor în calea circulaţiei capitalurilor, a generat creşterea vitezei lor de deplasare. Informatica şi telecomunicaţiile la fel au înlesnit intenţiile de diversificare a portofoliilor financiare. Pieţele au devenit mai animate şi generatoare de arbitraje aducătoare de profit. Respectiv pe parcurs din cauza riscurilor enorme pe care le aduceau investiţiile de portofoliu, pe plan mondial în ultimii ani accentul se pune pe ISD.

Centrele financiare internaţionale sunt cele care au jucat şi joacă rolul decesiv pe piaţa financiară internaţională. Aceste centre reunesc competenţe financiare, specialişti ce intervin pe pieţele eurocreditelor, euroefectelor, euroobligaţiunilor. Aceste centre au o contribuţie majoră la asigurarea echilibrului balanţei de plăţi al ţărei gazdă. Cele mai mari centre financiare internaţionale sunt amplasate la New York, Chicago, Zurich, Frankfurt, Paris. Ţările în dezvoltare şi cele în tranziţie au creat şi ele recent asemenea pieţe care progresează pe măsura aplicării reformelor economice şi instituţionale, atrag investitori internaţionali.) Turcia, Brazilia, Indonezia, Hong Kong, Singapore, Filipine ş.a.

Criza economica mondiala si dezastrul financiar care a lovit companiile gigant de pe Wall Street, apare ca fiind cea mai grava inregistrata de la Marea Depresiune până acum.

Prabusirea pietei financiare din SUA si unda de soc pe care aceasta a transmis-o pe toate pietele lumii i-au luat prin surprindere pe principalii investitori de pe pietele bursiere.

Ben Bernake - presedintele FED, sustine ca economia SUA sufera si va continua sa sufere o contractie severa, mai ales in prima jumatate a acestui an, si ca criza creditului financiar si al caselor, cele mai mari din anul 1930, a condus la o degradare masiva a economiei SUA, care nu a mai fost intalnita in ultimii 25 de ani. Entuziasmul sefului FED, care prognozeaza sfarsitul recesiunii economice in anul 2009, iar revenirea in anul 2010, chiar daca pune conditia ca actiunile ce vor fi luate de administratia Obama, Congres si FED sa aiba succes si sa stabilizeze piata financiara, este dificil de impartasit, deoarece piata financiara afectata nu este una izolata, adica numai cea din SUA, ci la nivel international, iar eforturile trebuiesc corelate/coordonate pentru ca aceasta sa se stabilizeze la nivel global si sa sprijine cu adevarat o revenire a economiilor tarilor aflate in suferinta.

Prognoza FED pentru cresterea economica a SUA in anul 2009 este 0,8%, iar in anul 2010 se estimeaza o crestere de 2,5-3,5% a PIB, iar predictiile economistilor straini sunt: o crestere 0% a PIB in anul 2009 si un usor 0,5-0,7% in anul 2010.

Fiind vorba de domeniul bursier vom adauga si prognozele analistilor/economistilor privind evolutia din acest an a indicilor bursieri americani, care au ajuns deja la nivelul anului 1997. Acestia, in unanimitate, fac referire mai mult la continuarea deprecierii burselor straine, corelandu-se cu estimarile/temerile autoritatile financiare.

Pe de alta parte, pe continentul european, reprezentantii tarilor G25 analizeaza aprobarea unui plan de sprijin financiar al tarilor cu probleme din zona euro (eventual emiterea de catre obligatiuni euro) ceea ce ar putea impulsiona piata financiara a continentului european.

Putm constata ca modelele economice ale tarilor din UE sunt depasite de evenimente si acestea nu se mai pot aplica in aceleasi conditii.

Pieţele financiare trec dincolo de graniţele statelor. Reglementările naţionale nu numai că nu pot opri curgerea liberă a capitalului, dar au darul de a distorsiona pieţele. Este o idee care a părut că întruneşte consensul la cea de-a 37-a întâlnire a Forumului Economic de la Davos.

De la Gordon Brown şi Angela Merkel până la Putin şi Wen Jiabao, cu toţii au vorbit despre „o nouă ordine economică globală" şi chiar despre necesitatea „instituţiilor globale de reglementare".

Fostul presedinte al Fed, Alan Greenspan, a solicitat crearea unor regulamente mai stricte pentru companiile financiare, distantandu-se de cultura de piata libera pe care a promovat-o anterior.

În criză, poziţiile de victimă şi de învingător sunt foarte aproape. Le despart viziunile de care sunt capabili liderii. Pentru a prelua provocarea, este necesara o înţelegere clară a principiilor şi valorilor economiei de piaţă, si dereglementarea sectorul financiar şi economic până la nivelul normelor unanim acceptate.

Guvernele trebuie să înveţe să fie prietenoase şi eficiente. Aceasta este lecţia crizei.