loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Crizele economice apar in consecinta iscarii unor dezechilibre la nivel de state, sisteme economice, sectoare, iar prin vulnerabilitatea tuturor participantilor la schimbarile ce intervin in viata economica mondiala si transmiterea efectelor in lant aceasta devine una complexa, multidimensionala. Totusi exista anumiti factori de eroare care favorizeaza aparitia crizelor si dezvoltarea lor:

  • Politici monetare eronate (rata de refinantare prea mica ceea ce a provocat bula economica de suprainvestitii sau de deficit de investitii, ca urmare a ratelor exagerate la credite) ;
  • Schimbari majore in contextul politic : razboaie, revolutii, crize sociale prin care s-a stirbit increderea in mediul de afaceri (nationalizari, devaluari de capital, crize ale ratelor deschimb...) :
  • Erori ale politicilor economice : politici protectioniste exagerate, sau din contra, de liberalizare agresiva a economiei, deficitul public excesiv, ;
  • Epuizare (sau rarefiere temporara a unor furnizori, ca consecinta politica) a unei resurse naturale, cum este petrolul spre exemplu ;
  • Efectul de supraproductie, care duce la micsorarea pretului acesteia ruinind producatorii, si in consecinta, si furnizorii ;
  • O incredere prea mare in caracterul autoregulator al pietei, sau din contra, o interventie prea restrictiva din partea statului.

Trasaturi ale crizei economice mondiale

Analiza trasaturilor de baza ale crizei economice mondaile permite viziunea clara a continutului global, dai si caile de solutionare a ei, satfel cele mai semnificative sunt :

  • Criza economica mondiala are un caracter planetar, cuprinzind sau afectind toate statele lumii (ea nu poate fi localizata intr-un anumit grup de tari, desi cele mai afectate de aceasta criza sunt tarile in curs de dezvoltare) ;
  • Criza economica mondiala are un caracter structural, pentru solutionarea ei nu sunt suficiente masurile specifice crizelor ciclice ;
  • Criza economica mondiala are un caracter complex, cuprinzind toate componentele de baza ale economiei internationale : economiile nationale ale statelor, relatiile economice internationale, ordinea economica internationala ;
  • Criza economica mondiala este conditionata si se rasfringe asupra relatiilor politice si strategico-militare internationale ;
  • Solutiile la criza economica mondiala trebuie poarte un caracter international, care implica nu doar politicile anticriza nationale, dar sa fie corelate pe plan international.

Căi de depăşire a crizei economice mondiale

Caile de depasire a crizelor economice internationale depend de tipul crizei la care se refera, astfel pentru:

  • Crize pe termen scurt si mediu
  • reducerea poverii datoriei externe a atrilor in curs de dezvoltare;
  • asigirarea accesului tarilor in curs de dezvolatare la sursele financiare externe in conditii echilibrate;
  • combaterea protectionismului si eliminarea obstacolelor din calea fluxurilor economice internationale;
  • realizarea unui raport echilibrat intre preturile materiilor prime si preturile produselor industriale;
  • negocierea la nivel global a restructurarii economieie internationale si a ordinii economice internationale;
  • revitalizarea dezvoltarii economice in toate tarile.
  • Crize pe termen mediu si lung
  • restructurarea modului tehnic de producţie in toate tarile ;
  • promovarea unor noi tehnici si tehnologii pentru toate statele lumii ;
  • promovarea unor tipuri noi de creştere economica si a unor modele noi de dezvoltare economica ;
  • adoptarea, in urma negocierilor globale, a unor noi mecanizme economice globale (metodele, tehnicile si instrumentele prin care se deruleaza schimburile economice internationale) ;
  • dezvoltarea mai sustinuta a tarilor in curs de dezvoltare ;
  • reducerea decalajelor economice, industriale, tehnologice si alimentare ;
  • optimizatrea structurilor economice atit pe plan national, cit si pe cel international ;
  • adaptarea politicilor economice si comerciale spre solutionarea actualeleor crize mondiale ;
  • reducerea si eliminarea cursei inarmarilor ;
  • progrese in mentalitatile economice si manageriale ale persoanelor cu putere de decizieeconomice si politica.

Metodele de soluţionare a crizei economice mondiale actuale analizate si propuse de catre Conferinţa Naţiunilor Unite, iunie 2009, asupra crizei economice si financiare globale si impactul acesteia asupra dezvoltarii.

Criza economica globala reprezinta o oportunitate pentru un multilateralism mai puternic. O criza mondiala presupune solutii globale, unitare.

Statele membre au mobilizat resurse la scara masiva, inclusiv 18 mii de miliarde de dolari SUA (aproape 30% din produsul global brut / PGB) pentru recapitalizarea bancilor, nationalizarea institutiilor financiare si garantarea depozitelor bancare, precum si alte bunuri financiare; iar planurile de stimulare fiscala care in aprilie 2009 se ridicasera la 2 700 miliarde USD (aprox. 4% din PGB) vor fi cheltuite in perioade 2009-2011.

Liderii G20 au promis la Summit-ul de la Londra din aprilie 2009 inca 1 100 miliarde USD US pentru finantare, din care 50 de miliarde pentru protectie sociala, comert si dezvoltare in tarile cu venituri scazute.

Politicile si directiile de actiune care au castigat sprijin international larg includ:

  • sisteme de supraveghere pentru prevenire imediata in scopul indentificarii si reacţionarii la riscurile sectorului financiar, precum si monitorizarea sustenabilitatii datoriilor statelor membre ;
  • o cooperare internationala sporita in ce priveste taxele, in scopul mentinerii in frau a evaziunii fiscale si pentru a sprijini capacitatea fiscala a guvernelor;
  • reforme care sa creasca credibilitatea, responsabilitatea si eficienta institutiilor financiare internationale;
  • angajamente de lupta impotriva protectionismului si in favoarea unui consens in runda de negocieri pentru dezvoltare de la Doha.

Sistemul ONU isi pune in comun rezervele sale multiple in scopul sprijinirii statelor si populatiilor vulnerabile prin :

  • finantare aditionala prin mecanisme comune Bancii Mondiale si sistemului ONU, din care face parte si Fondul de Vulnerabilitate al Bancii Mondiale
  • programe mai complexe care sa combata foametea si sa ofere sprijin mai mare fermierilor din tarile in curs de dezvoltare
  • ajutoare si finantare pentru comert
  • promovarea investitiilor pe termen lung, in proiecte care protejeaza mediul
  • un pact global al muncii care sa ajute la scaderea ratei somajului si sa asigure o munca decenta pentru fiecare
  • actiuni de urgenta in sectorul umanitar, securitate si stabilitatea sociala.

Conform teoriei economice, solutiile de depasire a crizei economice mondiale sunt implementate de catre statele lumii si organismele de reglementare economica internationale prin doua mari pirghii: 1) politica monetară - constând, în esenţă, din manipularea ofertei de monedă şi, în strânsă legătură, reglementarea sistemului bancar-financiar, adică a mediului principal în care are loc circulaţia monetară intertemporală ; 2) politica fiscală - constând, în sens larg, din totalitatea mijloacelor prin care guvernul poate influenţa în mod direct producţia şi distribuţia economică, cum ar fi taxe, tarife, reglementări şi alte bariere indirecte al căror cost trebuie luat în calcul de actorii economici.

  1. Politica monetară
  2. a) Obiectivele politicilor monetare de criză La nivel monetar, obiectivul băncilor centrale din SUA, Europa, dar şi din alte ţări a fost protejarea sistemului de plăţi al economiei (i.e. sistemul bancar) şi prevenirea unei deflaţii ca urmare a prăbuşirii unor bănci sau instituţii financiare de credit. În primul caz, teama unei disfuncţiuni ample în sistemul de plăţi se datorează unui eventual efect de domino ce ar putea avea loc, datorită interconectivităţii sistemului financiar internaţional, ca urmare a devalorizării aşa-numitelor active „toxice". Astfel, o criză în sistemul bancar, ca urmare a falimentului unor mari instituţii financiare, ar fi putut provoca o reacţie în lanţ care ar creşte de la sine, pe măsură ce deponenţii ar fi cuprinşi de teamă că şi-ar pierde economiile şi ar lua cu asalt băncile. Din acest motiv majoritatea statelor lumii au crescut garanţiile de stat asupra depozitelor.

În al doilea rând - şi în strânsă legătură cu primul - dispariţia unei bănci atrage cu sine o diminuare a creditului care, aproape prin definiţie, înseamnă o reducere a multiplicatorului monetar şi duce deci la o scădere în agregatele monetare. Consecinţele unei deflaţii monetare sunt considerate de majoritatea economiştilor ca fiind negative pentru activitatea economică deoarece ele impun o povară suplimentară debitorilor, dar mai ales datorită faptului că pot cauza o contraciţie a activităţii economice în condiţii de inflexibilitate descendentă a preţurilor şi salariilor. Această inflexibilitate, determinată de condiţii de natură psihologică, culturală sau instituţională - în special, intervenţii anterioare de stat sau girate de stat în activitatea economică, cum ar fi garantarea nivelului unor salarii minime, ratificarea unor pretenţii non-realiste ale sindicatelor sau controlul unor preţuri - duce la dispariţia companiilor a căror margini mai reduse de profit, în condiţiile diminuării cererii nominale, nu pot acoperi costurile ridicate de producţie (bunuri de capital şi forţă de muncă) care nu au fost ajustate la condiţiile reale ale economiei. Din acest motiv are loc o cădere a activităţii economice şi o explozie a şomajului care va dura atât timp cât ajustarea factorilor nominali la factorii reali nu este realizată.

  1. b) Excesul monetar şi pericolul inflaţiei

Evitarea unei deflaţii monetare presupune, în termenii ecuaţiei monetare MV=PQ, stabilizarea doar a părţii stângi, adică menţinerea nivelului masei monetare M în condiţiile unei scăderi a vitezei de circulaţie a banilor, V, adică - şi mai corect spus - în condiţiile unei creşteri a cererii de deţinere a monedei de către public, un public care a devenit mefient faţă de sectorul bancar şi care anticipă vremuri economice tulburi în viitorul previzibil. Ca urmare, o creştere limitată a cantităţii de bani din economie, în condiţiile unei restrângeri a creditării şi a creşterii deţinerii de monedă într-o economie cu preţuri inflexibile care suferă de pe urma unor malinvestiţii (cauza crizei economice la nivel real), este justificată, însă autorităţile monetare din statele afectate nu trebuie sa dea dovadă de un excese de zel în acest sens. Consecinţele unui exces monetar, deşi la moment ascunse, pot duce la crearea unei inflaţii galopante. La rândul lor, consecinţele distorsionante ale infaţiei pot fi dezastroase pentru activitatea economică.

Excesul monetar este doar una dintre erorile de politică monetară făcute de băncile centrale în criză. A doua este utilizarea politicilor monetare în rol de politică industrială. Concret, acest lucru înseamnă salvarea de la faliment în mod discreţionar, prin infuzii monetare directe de la banca centrală, a unor instituţii financiare insolvabile, o dimensiune total în contradicţie cu rolul primordial, adesea declarat, al politicii monetare de a asigura obiective de ordin general, precum stabilitatea preţurilor. Intervenţia în favoarea unei bănci sau alteia reprezintă, de fapt, o distorsiune a pieţei realizată prin mijloace monetare şi o încălcare a regulilor jocului pe care se bazează o economie de piaţă-liberă.

În concluzie, stabilizarea masei monetare este singurul rol acceptabil al politicii monetare în condiţii de criză, iar exercitarea acestuia nu trebuie să presupună răsplătirea ineficienţiei unei instituţii financiare sau a alteia. O anumită bancă poate intra în faliment, iar activele sale preluate în mod ordonat de alţi acţionari conform dreptului comercial, fără ca circulaţia monetară şă sufere un şoc. Stabilitatea sistemului monetar nu este, în ultimă instanţă dependentă, de soarta niciunei companii/bănci private, nu contează cât de mare este aceasta, iar competivitatea unei instituţii financiare nu trebuie să depindă de exerciţiul discreţionar al politicii monetare. Acesta trebuie să constituie cadrul relativ neutru în care se desfăşoară relaţiile de producţie şi schimb din economia reală. Cea mai bună garanţie pentru această neutralitate este tocmai abolirea băncilor centrale, denaţionalizarea monedei şi instaurarea unei competiţii monetare între emitenţi privaţi de monedă, conform propunerii formulate de celebrul economist Friedrich von Hayek cu câteva decenii în urmă.

  1. Politica fiscală

Criza economică propagată prin sectorului financiar internaţional expus la instrumentele derivate create pe baza creditului imobiliar, a reînviat în forţă politicile fiscale expansioniste de stimulare a economiei. Formulate şi puse în aplicare pentru prima dată în timpul Marii Crize, principiile teoretice şi aplicaţiile practice ale politicilor fiscale activiste au făcut obiectul unor numeroase testări şi revizuiri în ultimii 50 de ani, fiind în bună măsură discreditate până recent în comunitatea academică şi de policymakers. Cu toate acestea, presiunea politică şi poate chiar psihologică creată de criza duce la adoptarea unor vaste programe fiscale anti-ciclice ale căror rezultate rămân a fi îndoielnice.

  1. a) Filozofia keynesiană de la baza politicii fiscale anti-ciclice

În esenţă, obiectivul unei politici fiscale anti-ciclice este stabilizarea economiei prin managementul cererii agregate prescris de interpretarea canonică a gândirii economice a lui John Maynard Keynes, economist britanic din prima parte a secolului XX, formulată de discipolii săi britanici şi americani în cele două decenii de dinaintea şi de după cel de-Al doilea război mondial. Turbulenţele iniţiale din sectorul imobiliar, transferate repede în sectorul financiar, au dus la o diminuare a investiţiilor, iar anticiparea unui nivel al cererii mai redus a dus la o diminuare a producţiei industriale. Ca urmare a acestei situaţii, consumul s-a diminuat şi rata şomajului a crescut, evenimente care au exacerbat căderea în spirală a cererii agregate. În aceste condiţii, activitatea economică a coborât sub nivelul PIB potenţial, o măsură care încearcă să capteze, în baza trendului istoric, ritmul sustenabil de creştere al unei economii în absenţa unor şocuri. În condiţiile unei căderi a activităţii economice sub nivelul său normal, teoria keynesiană susţine că în absenţa unei intervenţii stabilizatoare a guvernului spirala descendentă se va amplifica până ce va atinge un punct de echilibru mult inferior nivelului la care opera anterior. Din acest motiv, o bună parte a guvernelor, atât din economiile dezvoltate cât şi din economiile emergente intrate în recesiune sau afectate de o încetinire a ritmului de creştere economică, au considerat că eforturile anti-ciclice de la nivelul politicii monetare trebuie dublate de intervenţii robuste la nivel fiscal. În consecinţă, s-au adoptat sau urmează să se adopte o serie întreagă de programe menite să stimuleze consumul şi investiţiile, fie prin cheltuieli publice (finanţate prin creşterea deficitelor bugetare), fie prin reduceri temporare de taxe (fără o reducere corespunzătoare a cheltuielilor publice, deci finanţate de asemenea prin deficite bugetare).

  1. Carenţele abordării keynesiene

Deşi popularitatea politicilor fiscale expansioniste în rândul autorităţilor guvernamentale este greu de contestat, bazele acestora şi şansele lor de reuşită sunt extrem de discutabile. Creşterea explozivă a deficitului bugetar pe fondul reducerii veniturilor fiscale presupune atragerea unor finanţări masive din sectorul privat intern sau extern. Cum banii nu cad din cer, cineva trebuie să plătească până la urmă cheltuielile suplimentare.

Această finanţarea a deficitului, atât timp cât nu se recurge la monetizarea datoriei publice şi inflaţie, trebuie realizată prin împrumuturi de stat, interne sau externe. Acest lucru înseamnă o creştere a datoriei publice sau, cu alte cuvinte, o creştere a poverii fiscale viitoare pentru contribuabilii autohtoni. Anticiparea unor taxe mai ridicate în viitor duce, conform postulatului echivalenţei ricardiene formulat de economistul american Robert Barro, la o creştere a economisirilor şi o reducere a cheltuielilor - situaţie care contravine obiectivelor unei politicii anti-ciclice de stimulare a cererii prezente. Cu toate că în forma sa tare echivalenţa ricardiană a făcut obiectul a numeroase critici şi e dificil de susţinut empiric, ideea că nu există un prânz gratis în economie este larg recunoscută şi plata împrumuturilor în viitor va însemna deci un nivel mai redus al investiţiilor şi o creştere economică mai redusă.

În orice caz însă, derularea unui deficitul bugetar înseamnă că acesta va fi finanţat, parţial sau integral, prin preluarea economiilor indivizilor sau firmelor, iar acest lucru nu face altceva - aşa cum a arătat Milton Friedman - decât să devieze resursele din sectorul privat către sectorul public. Investiţiile şi consumul generate de cheltuielile publice se vor face cu preţul investiţiilor şi consumului care ar fi putut fi generate de sectorul privat în absenţa intervenţiei guvernamentale. În consecinţă, multiplicatorul politicii fiscale va fi nul sau nesemnificativ. La toate acestea se adaugă ineficienţa şi distorsiunile cauzate de întreprinderile publice în economie datorate absenţei stimulentelor economce şi, în primul rând, a derogării structurale de la calculul economic, care este, aşa cum a arătat Ludwig von Mises, principiul de bază al posibilităţii de a realiza o alocare raţională a resurselor.

  1. Intervenţiile fiscale blochează ajustarea la malinvestiţiile din trecut

Cel mai important efect negativ al intervenţiilor fiscale este totuşi blocarea ajustării la erorile investiţionale şi rispa de capital realizată în perioada premergătoare crizei, dar revelată de aceasta. Economia funcţionează - aşa cum a arătat economistul austriac Eugen von Bohm-

Bawerk, acum mai mult de o sută de ani - în baza unei structuri de producţie cu multe stadii intermediare, iar ca urmare activitatea industrială se desfăşoară în mod inevitabil în timp.

Cel mai bun rol pe care guvernul îl poate juca, în vremuri de criză ca şi în vremuri de prosperitate, este să nu joace un rol exagerat în alocarea resurselor economice.

Impactul crizei asupra tarilor in curs de dezvoltare

Finantarea externa pentru tarile in curs de dezvoltare s-a redus la jumatate. Fluxul net de capital catre tarile in curs de dezvoltare a scazut cu mai mult de 50% in 2008, de la suma record de 1 000 de miliarde USD inregistrat in 2007 la mai putin de 500 miliarde USD. O scadere similara este asteptata si in 2009.

Costurile externe financiare pentru economiile si tarile in curs de dezvoltare s-au triplat la inceputul lui 2008 si, chiar daca au mai scazut cu o treime in aprilie 2009, riscurile celor ce imprumuta acestor tari sunt inca ridicate.

Inasprirea conditiilor de finantare ar putea avea repercusiuni majore asupra investitiilor in infrastructura, cu efecte grave asupra cresterii pe termen lung. Investitiile in proiectele de infrastructura publica si privata au scazut substantial in Africa Subsahariana, America Latina si Asia de Est dupa crizele financiare (si nu numai) din anii 1980 si 1990 (inclusiv sfarsitul anilor 1990).

In plus, costul crescut al imprumuturilor externe va afecta nivelul datoriilor in multe tari. Aproximativ 3 000 de miliarde USD din datoriile de stat externe, la care se adauga peste 1 000 miliarde USD in datorii externe ale sectorului privat, vor ajunge la scadenta in 2009. Costurile acestor datorii vor fi mai mari decat in momentul in care s-a facut imprumutul. Sustenabilitatea dobanzii va fi pusa sub un stres major in tarile ale caror populatii au venituri scazute spre medii de numerosi factori: rate de crestere scazute, venituri provenite din export scazute, fluctuatiile ratei de schimb, aprecierea dolarului american din august 2008, deprecierea monedei nationale ce afecteaza atat bugetul de stat, cat si pe cel al intreprinderilor private.

Comertul a inregistrat scaderi masive in intreaga lume inca de la sfarsitul anului 2008 si a continuat sa scada in primul sfert al anului 2009 cu o rata anuala de peste 40% in cele trei luni din dec. 2008 pana in febr. 2009. Organizatia Mondiala a Comerţului prevede ca volumul comerţului mondial de bunuri ar putea scadea cu 9% in 2009, in timp ce raportul ONU „Situatia si Perspectivele Economiei Globale" prevede o scadere si mai accentuata de 11%, cea mai mare de la marea depresiune din 1930.

Scaderile masive ale pretului bunurilor au afectat inca si mai mult acele tari in curs de dezvoltare ale caror economii sunt dependente de exporturile de materii prime.

Fluxul remitentelor catre tarile in curs de dezvoltare pare sa se modereze.

Fluxul remitentelor este supus riscului si datorita controalelor in crestere ale imigrantilor, expulzarilor fortate ale muncitorilor imigranti si reducerii securitatii locului de munca pentru acesti lucratori.

Fluxul de ajutoare este posibil sa scada si el datorita veniturilor din ce in ce mai mici ale principalelor tari donatoare.

Majoritatea tarilor in curs de dezvoltare sunt mai expuse in fata problemelor survenite in urma incapacitatii de plata.

Principalul risc este acela al unei recesiuni prelungite a pietei muncii.

Criza financiara si economica globala survine crizei alimentare din 2008 , care inca nu s-a incheiat.

Crizele economice si financiare anterioare au aratat ca scaderea activitatii economice afecteaza in mod disproportionat femeile.

Investitiile reduse in protectia mediului, eficientizarea energiei si energia regenerabila, managementul apei si al terenurilor, precum si masurile de impadurire ar putea incetini eforturile de a face dezvoltarea mai durabila si de a aborda problema schimbarii climatice.

Recesiunea prelungita si atentia insuficienta acordata nevoilor sociale ar putea conduce la probleme sociale, la cresterea criminalitatii si la scaderea autoritatii guvernamentale.

Loading...