Tipărire
Categorie: Economie
Accesări: 74
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Crizele economice in general, si cele bancare sau financiare in special, nu se incadreaza intr-un anumit model. Teoriile economice moderne resping ideea unei teoretizari generale a crizelor economico - financiare, conform carora acestea pot fi incadrate intr-un model general valabil, considerandu-se ca fiecare criza financiara este unica, fiecare reprezentand de fapt un accident istoric, generat de factori specifici, intr-o anumita conjunctura social - economica şi politica.

Conform acestor teorii crizele nu pot fi anticipate, astfel incat efectele negative ale acestora sa fie aduse la un nivel minim. Cu toate acestea, istoria ne arata ca, desi crizele economico - financiare nu apar si nu produc efecte in parametrii identici, ele sunt strans legate de caracterul ciclic al proceselor economice. Desi cauzele evolutiei ciclice a proceselor economice nu au fost inca identificate, caracterul ciclic al acestora este evident. In faza de expansiune are loc o crestere a eficientei economice, generata de introducerea in circuitul economic a unor inovatii tehnologice semnificative, in timp ce in recesiune are loc o slabire a resorturilor care au produs propulsia economica. Daca ciclurile economice pe termen scurt (cu durata intre 10 şi 40 de luni) si lung (asa- numitele cicluri seculare, care dureaza intre 40 şi 60 de ani) se incheie cu perioade de recesiune caracterizate printr-o incetinire a creşterii economice, ciclurile decenale (denumite şi cicluri de afaceri, care dureaza de la 4 şi 6 ani, pana la 10 - 12 ani) se caracterizeaza prin prezenta fenomenului de criza, in cadrul careia cererea, productia, gradul de ocupare al fortei de munca, produsul intern brut, lichiditatile, scad in mod dramatic, iar nivelul de trai se inrautateste.

Cauzele crizei financiar-bancare

Crizele economico-financiare au aparut inca din timpul Imperiului Roman, iar gradul lor de complexitate a crescut odata cu dezvoltarea societatii capitaliste in general, respectiv odata cu configurarea economiei mondiale - incepand cu sec. al - XVI - lea - şi formarea relatiilor de interdependenta intre statele lumii, atingand un punct de maxima complexitate in actuala criza economico - financiara. In continuare, insa, vom aborda crizele economico-financiare, sau bancare semnificative din punct de vedere al spatiilor geo - economice afectate, precum si al duratei şi efectelor economice şi politice pe care le-au produs.

Criza economica din 1929 - cea mai severa!

Ca amploare teritoriala, durata si efecte economice si politice, criza din anul 1929, cunoscuta si sub denumirea de Marea Depresiune, consideram ca pana la momentul actual este cea mai severa. Marea Depresiune economica, declanşata in Statele Unite ale Americii, a fost precedata de o perioada de 9 ani (intre 1920 şi 1929) de dezvoltare economica, ce a avut ca suport creşterea masei monetare in circulatie de catre Banca Centrala a Americii - Federal Reserve (FED) precum şi o politica de relaxare a creditelor şi de reducere a ratei dobanzilor. Urmare a acestei politici monetare şi financiare a FED, populatia a cumparat masiv actiuni, care au inregistrat o creştere constanta la bursa, pana la momentul septembrie 1929, cand s-a produs marele crah bursier de pe Wall Street. FED intervine prin restrangerea masei monetare şi prin restrictionarea creditelor, iar urmarea a fost producerea de falimente in toate sectoarele economiei: agricultura, industrie, banci. Productia nationala a scazut la jumatate şi a crescut şomajul. Statele Unite ale Americi au adoptat o politica de restrangere a importurilor prin masuri protectioniste, fapt care a condus la extinderea crizei şi in Europa, statele europene fiind afectate in calitate de state exportatoare. La randul lor, statele europene au adoptat masuri prohibitive fata de exportul american. Primele programe de reconstructie a economiei SUA apar in 1931. Cea mai grava consecinta a crizei o constituie adoptarea de catre unele state europene a politicilor de extrema dreapta sau stanga, care au favorizat venirea la putere a unor dictatori (Adolf Hitler, Benito Mussolini, Iosif Vissarionovici, Stalin).

Dupa cel de-al -II - lea razboi mondial şi pana la inceputul anilor 70 - timp de 25 de ani - economiile tarilor industrializate au cunoscut o foarte puternica dezvoltare, urmare a unor factori economici şi politici favorabili. Dintre factorii economici mentionam existenta şi mentinerea unui raport corect intre cerere şi oferta, promovarea politicilor economice de ocupare completa a fortei de munca, crearea unui cadru institutional international stabil (ale carui baze au fost puse la conferinta de la Bretton Woods din 1944). Iar dintre factorii politici mentionam existenta unui consens intre statele puternic industrializate in ceea ce priveşte adoptarea politicilor economice. Dupa aceasta perioada de puternica dezvoltare economica a statelor din America de Nord, Europa Occidentala şi Japonia, la inceputul anilor 70 s-a declanşat o perioada de recul, care a durat 10 ani, perioada cunoscuta sub denumirea de Marea Stagflatie. Mentionam ca perioadele de stagflatie economica se caracterizeaza in principal prin creşterea inflatiei şi scaderea creşterii economice, respectiv scaderea produsului intern brut. La baza acestor tulburari economice au stat o serie de factori conjuncturali specifici perioadei respective: adoptarea de catre SUA a unor politici macroeconomice inflationiste (generate de decizia administratiei americane de acoperire a costurilor conflictului din Vietnam prin supraevaluarea dolarului). O decizie corecta ar fi fost acoperirea costurilor generate de escaladarea conflictului din Vietnam printr-o politica fiscala de creştere a impozitelor .

Un alt factor il constituie declanşarea in 1973 a primei crize a petrolului, care a produs creşterea enorma a pretului la petrol. In toata aceasta perioada productivitatea muncii in tarile industrializate a scazut şi a crescut şomajul. Pe scurt, aceasta situatie se poate caracteriza in termenii economiei de piata prin scaderea ofertei pe fondul reducerii productivitatii muncii, reducerea consumului pe fondul reducerii veniturilor, a creşterii şomajului şi a creşterii inflationiste a preturilor. Perioada de recul a luat sfarşit odata cu triumful bancilor centrale (americana, germana şi japoneza) care au promovat politici stricte anti-inflatie. Un moment de referinta al deceniului 70 il constituie inlocuirea sistemului monetar international al cursurilor fixe, institutionalizat la conferinta de la Bretton Woods din 1944, cu un sistem al cursurilor flexibile. Mentionam ca odata cu introducerea sistemului monetar international a cursurilor flexibile, au aparut şi derivativele, ca instrumente bancare menite sa asigure investitorii impotriva evolutiei fluctuante a cursurilor de schimb.

Regiunea asiatica

O alta criza financiara de proportii internationale s-a produs la sfarşitul anilor 90 (1997) - criza financiara din Asia de Sud - Est, care a cuprins Thailanda, Indonezia, Hong - Kong, Coreea de Sud . Factorul determinant al acestei crize - cu efecte economice şi financiare devastatoare pentru tarile respective, şi nu numai l-a constituit retragerea masiva a capitalului investitorilor straini, care la inceputul anilor 90 au facut investitii de miliarde de dolari pe pietele emergente ale Asiei de Sud Est. Retragerea capitalului strain s-a cauzat slabirii increderii investitorilor in sistemul bancar şi financiar al tarilor din Asia de Sud Est, prea afectat de lipsa de reforme, de capitalismul de familie, de nepotism şi practici discutabile.

O serie de economişti celebri au dezvoltat inainte de 1997 teorii conform carora, datorita schimbarilor economice şi institutionale produse la nivelul economiei globale, crizele financiare au o probabilitate mica de producere, iar daca totuşi acest lucru se intampla, acest fapt se datoreaza unor imprejurari istorice de exceptie, şi nu modului de functionare a sistemului capitalist. Lipsa unei viziuni şi a unor puncte de vedere in consens a majoritatii economiştilor de profesie in ceea ce priveşte problematica crizelor financiare şi economice explica de ce nu s-au putut anticipa tulburarile financiare din Asia de Sud - Est din anul 1997, şi mai ales cum a fost posibila producerea actualei crize financiare.

Milton Friedman (1912 - 2006) , laureat al premiului Nobel pentru Economie in 1976, promotor al teoriilor cu privire la economia de piata şi la minimalizarea rolului statului in coordonarea economiei, a sustinut ca intrucat actorii economici sunt intotdeauna rationali, intr-o economie de piata nu sunt posibile speculatiile, iar aşa - numita "speculatie" reprezinta incercarea investitorilor de a se proteja impotriva actiunilor irationale ale guvernelor. Charles P. Kindleberger (1910 - 2003) in lucrarea sa "Manii, panici şi crize : o istorie a crizelor financiare", arata ca şi daca s-ar accepta rationalitatea investitorului individual, istoria a demonstrat in repetate randuri ca pietele au un comportament uneori irational, cea mai buna explicatie a "maniilor" financiare fiind oferita de "psihologia multimilor" : cu toate ca actorii economici individuali pot fi rationali, speculatia financiara este un fenomen de turma, in care actiunea rationala a mai multor indivizi produce consecinte irationale. Kindleberger considera crizele financiare ca fiind o trasatura inerenta a capitalismului international.

Hyman Minsky, un economist neconformist, sustine, intr-o serie de articole, teoria "instabilitatii financiare" ca factor de producere a crizelor financiare. Conform acestei teorii, crizele financiare reprezinta o trasatura inevitabila a sistemului capitalist şi urmeaza un curs vizibil şi previzibil. Astfel, primul semn care anunta o viitoare criza financiara il constituie un şoc din exterior asupra economiei, care poate imbraca forma unui razboi, a unei recolte foarte bogate sau foarte sarace, inventarea şi raspandirea unei noi şi importante tehnologii. Acest factor exogen puternic, conduce la creşterea şanselor de profit intr-unul din sectoarele majore ale economiei şi reduce oportunitatile economice din alte domenii. Creşterea şanselor de profit intr- un anumit sector economic atrage sursele de finantare, generand o explozie sau o manie a investitiilor. Febra investitiilor este alimentata de creşterea substantiala a creditului bancar precum şi de atragerea fondurilor personale şi ale firmelor. Atragerea creditelor conduce la creşterea impulsului de a specula, manifestat prin creşterea preturilor la activele şi bunurile cu mare cautare. Creşterea preturilor conduce la creşterea şanselor de profit, atragand noi investitori pe piata. In goana lor dupa profit, tot mai multi investitori ignora regulile de comportament rational şi investesc intr-o piata care este deja riscanta prin supraevaluarea activelor. Intr-o urmatoare etapa, o parte dintre investitori observa ca piata a atins un punct de maxim şi cauta sa­şi transforme activele supraevaluate in bani sau active de calitate. Ulterior, tot mai multi investitori sesizeaza pericolul şi cauta sa-şi vanda activele riscante şi supraevaluate, fapt care conduce la o prabuşire a preturilor. Evenimentul care anunta pericolul şi creeaza panica poate fi caderea unei banci sau falimentul unei corporatii. Dupa declanşarea crizei in investitii urmeaza o criza a creditului provocata de faptul ca bancile nu mai acorda credite. Falimentele se declanşeaza in lant, iar economia poate intra in recesiune sau chiar in depresiune economica. In final starea de panica se calmeaza, economia se reface iar piata revine la o stare de echilibru, dar cu plata unui pret foarte mare.

Actuala criza americana

Criza financiara actuala, declansata in SUA, a izbucnit in anul 2007, deci la zece ani de la ultima criza financiara de proportii din Asia de Sud - Est. S-ar putea spune ca reprezinta finalul unui ciclul decenal (mediu) sau de afaceri despre care am mentionat la inceput. Daca ar fi sa comparam modul in care s-au desfaşurat evenimentele in timpul scurs de la declanşarea crizei (2007 - 2008) cu modelul lui Minsky, putem constata ca "faptele" s-au derulat conform modelului.

Astfel, socul exogen asupra economiei l-a constituit crearea cadrului legislativ favorabil constructiei de locuinte personale şi cladiri precum şi a unui cadru financiar relaxat, care a permis accesul la credite pentru locuinte a populatiei cu venituri mici. Pe acest cadru creat, tot mai multe banci, fonduri de investitii, societati de asigurare, au acordat imprumuturi considerabile pentru cumpararea de locuinte unor clienti care nu aveau posibilitatea sa-si achite creditele. Pe fondul incurajarii creditarii ipotecare prin scaderea repetata a ratei dobanzilor de catre Federal Reserve, bancile, fondurile de investitii, societatile de asigurare, au fost stimulate sa-şi mareasca profiturile. şi acest lucru l-au facut prin acordarea de imprumuturi (cu dobanda foarte mare) la un numar tot mai mare de clienti cu grad mare de risc. Pentru a se asigura impotriva riscurilor de neincasare a ratelor, bancile mai sus enuntate au procedat la vanzarea (profitabila) a imprumuturilor şi a dobanzilor, sub forma de produse financiare viabile, unor entitati financiare specializate in operatiuni cu grad mare de risc (tip hedge) .

Disponibilitatea excesiva a fondurilor de credit a aruncat multe produse financiare pe piata : credite pentru case individuale, cladiri, terenuri, maşini, carti de credit. Domeniul de actiune s-a extins cu timpul şi la imprumuturi facute de administratiile regionale şi locale, la creditele industriale şi comerciale. Cu alte cuvinte aici este vorba de acea etapa a crizei in care se manifesta irationalitatea investitorilor. Pe masura ce bancile, fondurile de investitii, societatile de asigurare nu şi-au mai incasat ratele de la clienti, nu şi-au mai putut desfaşura activitatea şi au intrat in faliment. Acum se manifesta semnalul de alarma pe piata creditelor imobiliare. Semnalele au fost percepute ca un pericol de catre societatile bancare de tip hedge care cumparasera produsele financiare. Acestea au incercat sa valorifice titlurile detinute prin vanzare pe piata bursiera. Numarul mare de titluri din domeniul imobiliar de pe piata bursiera a determinat scaderea pretului acestora (vezi Figura 1). Manifestarea fazei de panica. Au urmat falimentele in lant, despre care am auzit nu demult, la sfarşitul anului 2008, criza creditelor, declanşata ca urmare a pierderii de catre banci a capitalului, dar si datorita aplicarii de politici prudentiale, de protejare a activelor. Putem spune ca ne aflam in ultima etapa a crizei, cand panica s-a calmat, iar acum se evalueaza consecintele dezastrului şi se adopta masurile de reconstructie.

Pe de alta parte, in anul 2009 poate fi vorba de incheierea unui ciclu secular, avand in vedere ca "Marea stagflatie" din anii 70 s-a declanşat la 40 de ani de la "Marea Depresiune" din anul 1929 , iar in prezent ne aflam la 40 de ani distanta de "Marea Stagflatie" din anii 70. Putem spune ca aceasta criza a creat conditiile propice pentru o urmatoare perioada de recesiune (care poate imbraca forma stagflatiei) la nivelul economiei mondiale, si se va resimti ca atare in special de catre tarile puternic dezvoltate. Economiile acestora deja se preconizeaza ca vor creste intr-un ritm foarte lent, productivitatea muncii şi consumul vor scadea in timp ce preturile vor creşte. Se vor dezvolta in special activitatile legate de cercetare, invatamant, sanatate, mediu, cu alte cuvinte cele care nu sunt direct productive, ci cele care pregatesc conditiile pentru o viitoare reaşezare a ramurilor in economiile nationale dar şi in cea mondiala. Necesitatea unor perioade cu creştere economica lenta decurge din imperativul protejarii a resurselor planetei, mai ales in contextul actual cand asistam la o escaladare a consumului.

Un sistem financiar, fie ca se bizuie mai mult pe piete de capital, fie mai mult pe banci, are rolul de a misca surplusul de lichiditate de la cei ce economisesc la cei ce au nevoie de mai multe resurse (pentru consum sau pentru investitii). Intermedierea trebuie sa fie transparenta, iar nivelul dobanzilor (ce acopera diverse orizonturi de timp) ar concilia dorinta unora de a se
imprumuta cu inclinatia altora de a renunta la o parte din resursele proprii pe o perioada de timp. Bancile si pietele de capital (prin tranzactionare de obligatiuni) asigura aceasta intermediere.

Daca pietele evalueaza bine riscurile si exista mecanisme de supraveghere (prudentiale) eficace, ar trebui sa fie evitate esecuri majore, turbulente de proportii. Intervin aici doua aspecte esentiale, care ne ajuta sa intelegem ce se intampla acum pe pietele financiare. Unul priveste functionarea pietelor financiare. Daca admitem ca ele nu sunt perfecte, apare problema unei interventii de ultima instanta (of last resort), daca lucrurile se strica mult - pentru a salva sistemul; se pune problema stabilitatii sistemului. Fiindca o banca centrala are doua misiuni esentiale: sa lupte contra inflatiei si sa asigure stabilitatea sistemului financiar. Al doilea aspect priveste modul in care se evalueaza riscurile, ceea ce este legat de gradul de transparenta a pietelor financiare. Conteaza enorm aici relatia intre cei care tranzactioneaza active financiare, adica masura in care este judecat (cuantificat) riscul asumat de cel care detine active financiare.

Este de constatat ca gradul de transparenta a pietelor financiare a diminuat considerabil in ultimul deceniu, pe fondul globalizarii pietelor financiare, al cresterii ponderii pietelor de capital si al utilizarii masive de derivative.

Globalizarea a interconectat piete financiare, geografic si temporal; tranzactii se fac in timp real catre toate azimuturile. In acelasi timp, inovatiile financiare/derivative (ce includ securitizarea de obligatiuni) au raspandit riscuri. Pe de o parte, este de admis ca diseminarea riscurilor mareste aria de participare la tranzactionare, ceea ce nu este in sine rau. Pe de alta parte, derivative (instrumente de plasament financiar) foarte complexe au opacizat tranzactiile, pietele financiare - intrucat multora dintre cei care au cumparat active financiare nu le-a fost suficient de clar ce cumpara. In plus, modul de constructie a acestor instrumente investitionale face dificila localizarea riscurilor, ceea ce reprezinta un viciu extraordinar pentru functionarea corespunzatoare a relatiilor de credit. Cand teama se instaleaza, cand se doreste un exit imediat, incertitudini create de constructia derivativelor blocheaza pietele.

Foarte grav este ca diseminarea riscurilor in mod netransparent conduce, in mod inevitabil, la accentuarea riscurilor de sistem. Avem de-a face aici cu un paradox al inovatiei financiare: ceea ce pare avantajos la nivel individual rezulta ca un cost major pentru sistem in ansamblu! Iar cand pietele se globalizeaza, contagiunea amplifica si mai mult riscurile.

Unele instrumente financiare/derivative nici nu sunt tranzactionate efectiv si a crede ca metode cantitative (modele econometrice) pot oferi o evaluare adecvata a riscurilor este aproape o fictiune. Aceasta s-a vazut din plin odata cu turbulentele de pe piata. Si episodul cu fondul de risc (hedge-fund) LTCM (Long Term Capital Management), in 1998, dovedise cat de imperfecte (inselatoare) pot fi asemenea modele.

Lipsa unor piete de tranzacţionare efective nu poate fi substituita; aici se poate face o analogie cu incercarea in sistemul economic cu planificare centrala de a construi preturi umbra, de echilibru, pentru servicii si produse.

Pe piete se simte un deficit major de lichiditate, desi, paradoxal, in lume sunt regiuni (Asia, mai ales) care economisesc enorm; suntem parca in starea definita de Keynes prin "capcana lichiditatii" (the liquidity trap), cand inclinatia spre lichiditate creste exponential. In acelasi timp, creditul nu functioneaza adecvat intrucat exista teama, o criza de incredere. Iar o criza de incredere nu poate fi inlaturata prin exhortatii, simple declaratii; va trece timp bun pana ce va fi depasita starea actuala de pe pietele financiare, care implica o reglementare mai buna a pietelor (inclusiv a operatiunilor fondurilor de risc/hedge funds). Ceea ce este mai rau este ca economia reala nu va ramane neafectata. Chiar daca banci centrale mari diminueaza dobanzi de referinta, pentru a spori lichiditatea in piata, nu se va reveni la o politica a banilor ieftini. Creditul pentru corporatii si cetateni va fi mai scump. Si un credit mai scump, cumulat cu o reevaluare a riscului, vor conduce, alte conditii neschimbate, la ritmuri de crestere economica mai mici in SUA, in Europa etc.

Trasaturile si neajunsurile crizei bancare internationale

Necesitatea reglementarii nationale si internationale a sistemului bancar

S-a vazut clar ce inseamna functionarea sistemului bancar secundar in SUA si in Europa (shadow banking sector), care scapa de sub reglementarile bancilor centrale. Aici este nevoie de o colaborare buna intre autoritatile nationale de supraveghere bancara, de monitorizarea atenta a operatiunilor grupurilor bancare mari (adica cele care au fost cele mai active in confectionarea si distribuirea de produse financiare noi (asa-numitele CDOs - collateralized debt obligations - si nu numai). Oricum, trebuie ca bancile sa fie obligate sa-si consolideze bilanturile, sa nu mai recurga la vehicule speciale (SPVs sau diverse "conduits"), care oculteaza expunerea proprie si implicita fata de diverse instrumente financiare.

Este nevoie si de ameliorarea considerabila a prudentialitatii interne in banci, de reexaminarea relatiei intre actionariat si management. Si pe acest fir ajungem la problemele de etica in lumea afacerilor. Unii, care afirma ca economia este amorala, uita ca Adam Smith este si autorul lucrarii Teoria sentimentelor morale, in care a vorbit despre relatia intre crearea bogatiei si valorile unei societati. Si democratiile liberale redescopera acest adevar cu prilejul unor episoade precum crizele financiare!

Cand avem un deficit de reglementare serios, consecinta inevitabila este functionarea precara a pietelor, cu costuri mari pentru majoritatea participantilor la jocul economic. Teza ca pietele functioneaza perfect, ca sunt eficiente indiferent de circumstante este o fantezie. Aceasta se vede bine mai ales pe pietele financiare.

Concluzii

Crizele financiar-bancare au nu numai cauze de natura ciclica (legate de evolutia ondulatorie a unei economii si de erori de politica macro); ea are, in principal, cauze structurale care au originea in opacizarea pietelor financiare pe fondul globalizarii tranzactiilor, in deficitul de reglementari, multitudinea de conflicte de interese, folosirea de metode cantitative neadecvate, deficitul de coordonare intre autoritati de reglementare, in conditiile globalizarii pietelor etc.

Astfel, evolutia si starea crizei economice mondiale indica cu claritate anumite lucruri:

Inovarea financiara din ultimele decenii a impulsionat intermedierea financiara, dar a micsorat transparenta pietelor financiare, ceea ce este un efect mai mult decat rau. Inovatiile financiare pot sa mareasca eficienta unor tranzactii, dar opacizarea pietelor sporeste incertitudinea si produce instabilitate, accentuand riscuri sistemice. Fara transparenta financiara, fara posibilitatea evaluarii corecte a riscului unei tranzactii (asa-numitul "counterparty risk"), fara incercarea reala de a surmonta conflicte de interese flagrante, se pierde increderea in pietele financiare, in economie, in ultima instanta. De aceea, injectiile de lichiditate nu sunt suficiente pentru a trata criza; daca nu vor fi atacate cauzele structurale. Drept este ca tensiunile, crizele nu pot fi eliminate din miscarea economiei de piata. Dar trebuie sa se caute sa atenueze, sa previna, cat se poate, din fenomenele indezirabile.