1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Deşi această criză generalizată a survenit mai întâi în Statele Unite, acestea nu au fost singurele afectate de şocurile şi prăbuşirea încrederii consumatorului. Multe ţări, care sunt atât pieţe dezvoltate, cât şi pieţe emergente, au înregistrat de curând creşteri nerealiste în pieţele activelor. Afluxul de investiţii străine directe în ţările în curs de dezvoltare a crescut spectaculos, deoarece investitorii încercau să obţină profituri mai mari decât cele pe care le puteau obţine pe plan intern într-o perioadă cu randamente scăzute ale profiturilor din economiile ajunse la maturitate. Numai în 2007, fluxurile de capital net către ţările în curs de dezvoltare au crescut de la 269 miliarde de $, la cifra record de 1 trilion de $.

Preţurile imobiliare au crescut rapid datorită unor cauze la baza cărora nu au stat numai principiile de bază ale ţărilor ca Irlanda, Regatul Unit, şi Australia (vezi Figura 3), în timp ce ţări cum ar fi China şi Rusia au înregistrat, înainte de criză, nivele ameţitoare pe pieţele lor de acţiuni, generate de frenezia speculaţiilor.

Integrarea financiară şi holdingurile transnaţionale de fonduri mutuale, fonduri speculative, sucursalele băncilor ţărilor dezvoltate, şi companiile de asigurări au perpetuat perturbările şi a contribuit la propagarea colapsurilor preţurilor activelor în ţările din Uniunea Europeană şi in alte tari.

Desigur, se va înregistra o anumită îmbunătăţire a situaţiei, pe măsura restabilirii comerţului. Insă se observă că într-un şir de state cu economie emergentă declinul economic are un caracter mai îndelungat. De ce? Multe dintre aceste state au suferit serios în urma reducerii investiţiilor de portofoliu şi a volumului creditelor acordate de băncile transfrontaliere afectate de criză şi preocupate de reducerea gradului de îndatorare în bilanţurile lor. Pe măsură ce se restabilesc fluxurile de capital, se manifestă şi un grad mult mai mare de diferenţiere, deoarece investitorii analizează cu mult mai multă atenţie vulnerabilităţile externe şi naţionale.

Această schimbare a atitudinii investitorilor a dus la o modificare dramatică a structurii riscurilor de piaţă. Odată cu estomparea rolului factorilor globali care au dus la majorarea fără precedent a riscurilor şi au afectat dorinţa investitorilor de a investi, acum investitorii au început să diferenţieze ţările în baza factorilor şi politicilor interne. Se pare că cea mai mare preocupare le trezeşte situaţia în bilanţurile companiilor private şi cea din sistemul financiar, precum şi sustenabilitatea fiscal-bugetară, care este strâns legată de primii doi parametri. În consecinţă, investitorii pretind la prime de risc mai mari, determinând o restabilire economică mai lentă în regiune.

Efectele asupra economiilor emergente

  • Unul din efecte va fi o reducere substanţială a exporturilor acestora, pe măsură ce ritmul rapid al expansiunii comerciale înregistrat în acest deceniu se va reduce drastic. FMI a preconizat, de curând, o creştere de doar 4,1 la sută în 2009 a volumelor tranzacţiilor comerciale la nivel mondial, în scădere de la 9,3 la sută înregistrate în 2006. Cu toate că este previzionată o încetinire a creşterii volumelor la export mai mare în cazul economiilor avansate decât pentru economiile în curs de dezvoltare, acestea din urmă ar putea avea mai mult de suferit de pe urma declinului în ceea ce priveşte comerţul- în special în cazul exportatoarelor de bunuri de larg consum, având în vedere că preconizăm o posibilă scădere cu o cincime a preţurilor bunurilor de larg consum altele decât cele petroliere în 2009.
  • În plus, criza va avea un efect negativ major asupra investiţiilor în pieţele emergente. Se aşteapta ca toate sursele externe principale de fonduri de investiţii să scadă drastic în cursul primului val de efecte. Investiţiile de portofoliu vor scădea, deoarece teama mai mare de riscuri determină menţinea capitalului pe pieţele interne. Deşi, în mod istoric, investiţiile directe străine au dovedit o elasticitate mai mare la şocuri, ne aşteptăm să scadă şi ele. În plus, ţările în curs de dezvoltare care vor putea avea acces la capital vor plăti dobânzi mai mari, din cauza exodului spre pieţe mai sigure şi a aversiunii mai mari pentru riscuri.
  • Aşa cum am evidenţiat mai sus, încetinirea globală va reduce cererea de bunuri de larg consum şi de produse industriale, reducând câştigurile din exporturi, iar, pe măsură ce pieţele de forţă de muncă vor scădea, lucrătorii de peste hotare vor avea, probabil, de suferit de pe urma impacturilor disproporţionate asupra veniturilor lor, ceea ce va reduce remiterile. Cam jumătate dintre ţările în curs de dezvoltare au început să înregistreze deficite de cont current de peste 5 la sută din PIB, iar în anumite cazuri, deficitele se situează în jurul valorii de 10 la sută. Aceste economii vor fi foarte vulnerabile la oscilaţiile acestor surse diverse de finanţare externă.
  • Per ansamblu, se preconizeaza, pentru 2009, o creştere a ratei investiţiilor de mai puţin de jumătate din cea de 13 la sută înregistrată în 2007, în ţările cu venituri medii. Se aşteaptă ca cel de-l doilea val de efecte să accentueze această încetinire.
  • Datorită afluxului mare de investiţii din ultimii cinci ani, un număr extrem de mare de proiecte de investiţii sunt deja în curs de realizare. Pe măsură ce finanţările investiţiilor vor descreşte, este posibil să apară două consecinţe, ambele nefaste. În anumite cazuri, proiectele nu vor fi terminate şi, prin urmare, vor deveni, neproductive şi vor împovăra bilanţurile contabile ale băncilor cu împrumuturi neperformante/riscante. În alte cazuri, dacă proiectele sunt încheiate, ele vor crea o capacitate de producţie excedentară rezultată din încetinirea globală, sporind astfel riscul de deflaţie. Se preconizeaza că aceşti factori vor avea drept consecinţă declinul creşterii PIB-ului colectiv al ţărilor în curs de dezvoltare la mai puţin de 5 la sută, spre deosebire de media de peste 7 la sută din 2004-07 .
  • Există, de asemenea, pericolul ca fiecare dintre pieţele emergente să intre într-o criză individuală, de exemplu dacă propria lor piaţă internă de active intră în colaps (sau chiar şi în cazul în care valorile de piaţă reale vor suferi o cădere) şi să slăbească propriile lor sectoare bancare.
  • Căderile drastice ale burselor de valori din ţările în curs de dezvoltare au indicat deja îngrijorările investitorilor privind viitorul pe termen mediu, iar declinul valorilor portofoliilor poate avea, de asemenea, efecte semnificative ale avuţiei asupra consumului, accentuând efectele încetinirii. Ţările cu deficite ale balanţelor de plăţi şi fiscale mari vor fi cele mai vulnerabile. Factorul care va accentua problemele economiilor în curs de dezvoltare este faptul că aceste şocuri vor fi simultane.
  • În trecut, crizele majore din ţările în curs de dezvoltare s-au concentrat la nivel regional- ca în cazul crizei financiare din Asia de Est dintre 1997-98 sau a crizei „tequilla" din America Latină, care a avut loc în 1995. Dar epicentrul crizei actuale este situat în economiile dezvoltate, din acest motiv ne aşteptăm ca toate regiunile în curs de dezvoltare să fie afectate de şocuri.

Această simultaneitate sporeşte riscurile unui declin global grav.

Priorităţi

Totodată, exigenţa sporită a investitorilor constituie şi o şansă de a fi răsplătit pentru promovarea unor politici sănătoase. De fapt, statele ce au promovat politici mai sănătoase s-au descurcat mult mai bine chiar şi în toiul crizei. Care ar trebui să fie priorităţile la moment? Acţiuni imediate pentru redresarea situaţiei în sistemul bancar ar aduce avantaje extraordinare. În multe cazuri, problemele respective din sectorul bancar au rezultat dintr-o acţiune simultană a declinului economic şi a vulnerabilităţilor cauzate de datoriile prea mari în valută ale companiilor (după cum s-a întâmplat în Statele Baltice, Ungaria, Bulgaria şi România) şi ale persoanelor fizice (cazul Statelor Baltice, Ungariei, României şi Poloniei).

O altă prioritate ar fi implementarea cadrelor de politici care să asigure sustenabilitatea şi previzibilitatea fiscal-bugetară pe termen lung. Unele state - cum ar fi Ungaria, Polonia şi România - au demarat deja procesul de stabilire a unor ţinte credibile pe termen mediu. Ca rezultat, apar mai puţine surprize în politica fiscal-bugetară şi se reduce volatilitatea ciclurilor de afaceri. Astfel, existenţa acestor cadre de politici urmează să reducă primele de riscuri de ţară şi să contribuie la accelerarea restabilirii economiei.

Totuşi, chiar dacă pagubele cauzate de criză au fost reparate rapid, nivelul general al primelor de risc va rămâne, probabil, mai înalt decât înainte. Aceasta va reţine ritmul creşterii economice potenţiale, fiind o provocare majoră pentru statele cu economie emergentă. De aceea, vor fi necesare politici de accelerare a schimbărilor structurale, ce ar duce la dezvoltarea sectoarelor şi serviciilor mai puţin dependente de capitalul străin, la îmbunătăţirea performanţelor de export şi la recâştigarea încrederii investitorilor internaţionali, mai reţinuţi acum. În multe state cu economie emergentă - de altfel, ca şi în întreaga Europă continentală - ajustarea la realităţile lumii post-criză va impune o mai mare flexibilitate a pieţelor muncii şi o liberalizare în continuare a pieţelor de bunuri şi servicii pe întreg teritoriul Uniunii Europene.

Metode de depasire

Impulsionarea relansării economice pe pieţele emergente va depinde de acţiunile întreprinse de autorităţi. Este necesară o combinaţie a unei abordări ferme şi pro-active pentru a reduce nesiguranţa din sistemul financiar, eforturi pentru asigurarea unui mediu propice afacerilor şi eficientizarea cadrului de politici ce ar reduce incertitudinile, precum şi sporirea gradul de flexibilitate structurală, care să asigure o creştere economică potenţială mai mare. În ultimă instanţă, opinia pieţei despre aceste reforme va determina viteza cu care statele cu economiile emergente din Europa vor reveni la un nivel adecvat de intrări de capital care să corespundă necesităţilor arzătoare asociate proceselor de convergenţă a veniturilor şi integrare economică. Astfel, în timp ce au sporit provocările cu care se confruntă statele cu economii emergente - au crescut, totodată, şi recompensele pentru promovarea unor politici sănătoase.

Implicarea institutiilor financiare internatioale in favoarea economiilor emergente

Beneficiind de experienţele crizelor trecute, Fondul Monetar Internaţional poate fi în măsură să sprijine pieţele emergente în a opera ajustările necesare ale balanţelor de plăţi în vederea unor inversări de fluxuri de capital care ar trebui să rămână doar temporare. Şi deşi Banca Mondială nu dispune de resursele sau instrumentele necesare pentru a oferi spijin major în ceea ce priveşte balanţele de plăţi (şi cu toate că nu aceasta este principala sarcină a acesteia), ea va colabora îndeaproape cu Fondul Monetar International pentru a oferi asistenţă suplimentară.

Banca îşi poate prelungi substanţial împrumuturile şi subvenţiile, axându-se pe domeniile structurale şi sociale care fac parte din mandatul său. De exemplu, recent, a fost anunţată o oportunitate de finanţare rapidă de 1,2 miliarde de $ pentru a sprijini ţările care se confruntă cu preţuri ridicate ale produselor alimentare. Recenta realimentare cu 41,6 miliarde de $ pentru segmentul ţărilor cu venituri mici (cunoscută drept IDA-15 - Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare) oferă resurse suficiente pentru a ajuta multe ţări în privinţa investiţiilor acestora în infrastructură şi în sectorul social evidenţiate mai sus.

În cazul ţărilor cu venituri medii, aceasta are posibilităţile financiare de a dubla împrumuturile BIRD (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare) de la nivelul FY07 la aproximativ 13,5 miliarde de $. IFC poate contribui, de asemenea, în cazul în care ţările în curs de dezvoltare ar dori să îşi recapitalizeze băncile naţionale.

Pe scurt, Banca Mondială poate sprijini ţările în a evita transformarea crizei financiare într- o criză umanitară şi pentru a face faţă provocărilor de revigorare şi, dacă este necesar, de salvare a sistemelor lor bancare şi pentru a adopta alte reforme financiare.

Criza monetara

Criza monetara, care mai este numita si criza balanţei de plati, este criza economica care se refera la moneda unei tari, sau a unui grup de tari. Ea apare in momentul in care valoarea ratei de schimb a monedei variaza considerabil in raport cu alte valute fapt ce-i slabeste abilitatea de a servi ca mediu stabil de schimb valutar. Acesta este un subsistem al crizei financiare si se asociaza adesea cu criza economica in general. Crizele monetare pot fi deosebit de destructive pentru economiile mici si deschise, sau pentru cele mari, dar insufucient de stabile. Guvernele gestioneaza deobicei asemenea situatii de satisfacere a cererii excesive fata de o moneda utilizind rezerva monedei nationale sau facand apel la rezervele externe. Crizele moetare sunt insotite adesea de atacuri speculative asupra monedelor, fapt ce le destabilizeaza rata de schimb valutar.

Cauzele aparitiei crizei monetare internationale

La începutul anilor '20, economia mondială a suferit o severă criză de reconversiune (1920-1921), care a determinat în perioada imediat următoare o rupere a echilibrelor, în primul rând monetare şi a ierarhiilor care prevalaseră în secolul al XlX-lea. Criza conjuncturală a reflectat dificultatea de a readapta economia de război condiţiilor de pace şi nevoilor reconstrucţiei şi a exprimat profundele schimbări structurale care au marcat primul deceniu interbelic.

Ea a luat naştere dintr-o conjunctură de supraproducţie relativă, agravată de un blocaj prematur al plăţilor internaţionale.

O prezentare schematică a declanşării crizei ar fi următoarea:

  • O cerere puternică alimentată de necesitatea reconstrucţiei în ţările devastate de război, care s-a manifestat în domeniul materiilor prime şi echipamentelor industriale, însoţită însă şi de o cerere a bunurilor de consum după lunga perioadă de penurie, fenomen general de cerere a bunurilor strict necesare, dar şi a celor fără o utilitate strictă.
  • Un potenţial productiv care a continuat să crească în ţările ocolite de distrugerile războiului: SUA, dar şi Japonia, ca şi ţările tinere cum ar fi Canada, Brazilia, Argentina.
  • O supraproducţie relativă a apărut în timp ce economia europeană se relansează (în special agricultura, după demobilizarea ţăranilor).

Astfel, în timp ce ţările europene au fost nevoite să cumpere numeroase produse necesare reconstrucţiei, mijloacele lor de plată, deja epuizate ca urmare a războiului, au început să scadă îngrijorător, mai ales în condiţiile în care în ianuarie 1920 SUA şi-au suspendat împrumuturile guvernamentale, iar băncile private, neliniştite de dezordinea monetară existentă în Europa şi-au redus simţitor disponibilităţile.

Lipsa creditelor va determina diminuarea comenzilor europene fapt ce a provocat o acumulare de stocuri în ţările furnizoare.

Astfel, clasica înlănţuire a etapelor crizei şi-a dezvoltat logica inexorabilă : exportatorii au răspuns contracţiei pieţelor internaţionale prin scăderea preţurilor însoţită de reducerea producţiei. Această reacţie logică a dus la diminuarea profiturilor, la numeroase falimente şi la creşterea numărului de şomeri. Foarte afectaţi au fost agricultorii, care nu-şi pot reduce rapid producţia şi suferă scăderi considerabile ale veniturilor ca urmare a prăbuşirii preţurilor agricole. Treptat ansamblul cererii de pe piaţă s-a prăbuşit.

Cauzele acestei prime recesiuni a perioadei interbelice au fost o politică inflaţionistă inconştientă 1 atât în interior cât şi pe plan extern - din partea SUA şi a aliaţilor lor occidentali, urmată de restrângerea creditului în SUA prin majorarea ratei dobânzilor.

Un prim aspect al crizei monetare fusese deja revelat de scăderea cursurilor unor devize pe pieţele valutare. În vara anului 1920, deprecierea monetară a început să fie resimţită de agenţii economici ale căror încasări au început să fie puternic solicitate.

Lichidităţile s-au redus în mod considerabil, firmele întâmpinând mari dificultăţi în a face faţă investiţiilor determinate de restructurări. Ele au aplicat o politică de scădere a preţurilor în vederea accelerării rulajului capitalului, reducere care a eliminat o serie de mici întreprinzători. Pe acest fundal, politica deflaţionistă a SUA a fost considerată principalul factor de declanşare a recesiunii: ridicarea taxei scontului în SUA - în martie 1920 atingea 7% - avea să atragă disponibilităţile de capitaluri europene pe termen scurt şi aşa destul de reduse. SUA au evitat astfel direcţionarea fluxurilor de aur îndeosebi către America de Sud care atrăgea investiţii considerabile.

Scurta recesiune din 1920-1921 a conturat divergenţa dintre interesele deflaţioniste ale furnizorilor de capitaluri şi cele ale debitorilor cărora o politică inflaţionistă le era favorabilă. Solidaritatea dintre puterile aliate în timpul războiului avea să se destrame rapid şi, în locul unei armonizări a politicilor internaţionale monetare, de credit şi comerciale, au început să se manifeste consecinţele divergenţei politicilor deflaţioniste - SUA şi Marea Britanie - şi inflaţioniste - Franţa până în 1926 şi majoritatea statelor din Europa Centrală şi Sud-Estică.

În 1922 un nou echilibru a fost stabilit o dată cu resorbţia stocurilor excedentare. Criza a pus în evidenţă fenomenele de dezechilibru între cerere şi ofertă la scară mondială, a arătat distorsiunile între preţurile materiilor prime şi ale produselor industriale, favorizând adoptarea de măsuri protecţioniste şi a evidenţiat în special gravitatea dezordinii monetare de după război.

Ca urmare a politicii monetare aplicate în anii războiului 2, Europa s-a confruntat în cursul perioadei interbelice cu inflaţia, fenomen de o însemnătate capitală pentru explicarea proceselor economice interbelice.

Istoria monetară a Europei între 1914 şi 1939 a fost comparată cu o piesă de teatru în trei acte: primul act cuprinde războiul, cursul forţat, inflaţia; al doilea încercarea de revenire la stabilitate monetară prin restabilirea legăturii între monede şi aur; al treilea este deschis de criza economică, ale cărei repercusiuni au fost exprimate prin suita de devalorizări monetare de după 1931

  1. În timpul războiului, dar şi după război, evoluţia preţurilor interne şi a raporturilor dintre valute au cunoscut fluctuaţii bruşte şi imprevizibile, ceea ce pentru contemporanii obişnuiţi cu relativa stabilitate a acestora reprezenta o adevărată calamitate. Creşterea masei monetare, asociată cu presiunea cererii de bunuri şi servicii au determinat - după o stabilitate de aproape două decenii - încă din timpul războiului, creşterea severă a preţurilor: după creşterea din perioada 1913-1920, recesiunea din perioada 1920-1921 a determinat scăderea preţurilor, respectiv tendinţa spre „normalizare".

Statele care au aplicat după 1920 o politică deflaţionistă au înregistrat revenirea şi stabilizarea la un nivel cu 50% (Marea Britanie, SUA), respectiv 100% (Japonia) superior celui antebelic. Pentru statele angajate pe calea inflaţiei revenirea a fost temporară (cazul Franţei, Italiei sau Belgiei) sau a lipsit cu desăvârşire (cazul Germaniei până în 1924, României şi Bulgariei).

Revenirea păcii presupunea, în optica oamenilor de rând, a oamenilor de afaceri, ca şi a elitei politice, reîntoarcerea la situaţia monetară anterioară războiului; comerţul urma să revină la normal, iar moneda să redevină ceea ce a fost. Însă aprecierea posibilităţilor s-a dovedit optimistă, chiar eronată, modificările survenite nefiind cântărite în raport cu profunzimea implicaţiilor.

Învingătorii aveau aceleaşi dificultăţi ca şi învinşii, iar instabilitatea economică şi inflaţia s­au manifestat în forme şi proporţii neaşteptate pentru analiştii situaţiei. Economiile tuturor statelor beligerante au suportat urmările uzurii echipării industriale, ale distrugerilor şi bulversării sociale, iar revenirea la condiţiile păcii comporta un efort la fel de mare, dacă nu chiar mai mare, decât cel al trecerii la economia de război.

Toate statele beligerante au cunoscut o sporire a inflaţiei şi accentuarea deprecierii interne a monedei. Adăugând la acestea şi problemele legate de reglementarea datoriilor externe, crizele sociale interne, a fost firesc ca domeniul monetar să fie afectat în ansamblul său, iar găsirea remediilor să comporte un timp îndelungat. Întrucât cheltuielile refacerii postbelice depăşeau veniturile, guvernele şi-au echilibrat în continuare bugetele prin apelul la creditul intern şi la emisiunea monetară.

Deprecierea sistematică a fost mijlocul ales de unele guverne pentru rezolvarea dificultăţilor refacerii şi „prin urmare, la fel ca războiul, pacea a fost finanţată prin intermediul inflaţiei'

  1. Aceasta a încurajat speculaţiile în dauna investiţiilor, a umflat artificial rezultatele producţiei, a denaturant concurenţa internaţională şi a afectat toate categoriile sociale cu venituri relativ fixe.

Tendinţele inflaţioniste s-au redus în perioada de avânt 1924-1929 - în care majoritatea ţărilor încearcă să revină la etalonul aur 5 - pentru ca în anii crizei economice să se ajungă la abandonarea definitivă a acestui system de către marile puteri.

Într-un raport prezentat Societăţii Naţiunilor în 1924 asupra esenţei dezvoltării şi efectelor inflaţiei în Europa Centrală între 1919 şi 1924, economistul maghiar Elemer Hantos arăta: „cursul monedei este, la urma urmei, o problemă politică...Principalul motor al inflaţiei este voinţa statului de a o provoca". Deprecierea sistematică a monedelor a fost principalul mijloc ales de un grup de naţiuni pentru a-şi rezolva problemele o dată cu reinstalarea păcii. „ ...ca şi războiul, pacea a fost finanţată tot prin inflaţie".

În ţările lovite de inflaţie deprecierea monedelor a stimulat exporturile şi le-a permis trecerea la ofensivă pe pieţele mondiale

6 . Aproape toate guvernele au avut ezitări, au procedat la tatonări. Experţii şi-au confruntat părerile, rezolvarea problemelor monetare fiind o preocupare de prim ordin şi constantă în întreg deceniul al treilea. S-a considerat, pe bună dreptate, că între dezordinea monetară, pe de o parte, şi dezordinea economică şi socială, pe de altă parte, există o strânsă legătură, toate ţările având în atenţie reforme menite să instituie o monedă stabilă. Diversitatea cazurilor a imprimat şi diversitatea soluţiilor şi a ritmurilor acestor reforme.

Astfel, după ce în timpul războiului monedele au fost supuse cursului forţat, urmat adesea de inflaţie, între 1925 şi 1930 în Europa s-au succedat stabilizări monetare, cu sau fără devalorizare în raport de paritatea antebelică. Concomitent a fost instituit etalonul aur-devize care a înlocuit etalonul aur.

Definitorie pentru perioada 1920-1930 a fost renunţarea la sistemul Gold Specie Standard şi adoptarea sistemelor GoldBullion Standard şi GoldExchange Standard

  1. Dacă primul echivala cu o convertibilitate limitată în aur, cel de-al doilea lega practic acoperirea emisiunilor din ţările mai puţin dezvoltate de monedele statelor puternice. Etalonul aur-devize, prin crearea unei tendinţe separatiste, a stat la baza conturării unor relaţii bilaterale sau - în cazul mai fericit al blocurilor sau zonelor valutare - al unor relaţii multilaterale. Bilateralismul s-a extins din sfera monetară în cea a schimburilor internaţionale, constituind poate principala cauză a tendinţelor de regionalizare şi autarhizare.

Inconvertibilitatea biletelor şi interdicţia deplasării aurului au constituit punctul de plecare al instabilităţii generale a valutelor. Dislocarea mecanismului monetar aur, la care s-au adăugat restricţiile şi dezechilibrele fluxurilor de mărfuri, adaptate necesităţilor războiului, au făcut ca monedele să nu se mai raporteze între ele pe o piaţă uniformizată prin aur, ci în funcţie de evoluţia puterii de cumpărare internă, diferită de la ţară la ţară.

În timpul conflictului discrepanţele nu au fost foarte mari, datorită politicii prudente în domeniul devizelor practicată de toate guvernele, iar în ţările Antantei ca urmare a solidarităţii financiare bazate pe creditul american. Agravarea crizei monetare în primii ani postbelici a exprimat concomitent ritmurile diferite ale inflaţiilor, evoluţia inegală a preţurilor interne, precum şi dezorganizarea schimburilor.

Creşterea preţurilor de en gros, preţuri directoare ale economiei, între 1919 şi 1924, măsoară amploarea inflaţiei în principalele ţări. Dezordinea monetară este mai gravă în ţările învinse şi în cele devastate de operaţiuni militare.

Deprecieri monetare accentuate au avut loc în Germania, Rusia, Austria, Ungaria, Polonia, România. Exprimate în cifrele circulaţiei monetare situaţia a evoluat astfel : Germania de la 22,2 miliarde mărci la sfârşitul anului 1918 atinge 496 cvintilioane la 31 decembrie 1923, puterea de cumpărare a mărcii scăzând de un trilion de ori faţă de 1914; Rusia a cunoscut o creştere a circulaţiei de la 18,36 miliarde ruble în 1917 la 320.497 miliarde în 1922, cu o scădere practic la zero a puterii de cumpărare; Austria de la o circulaţie de 4,7 miliarde coroane la începutul anului 1919 a ajuns la 4.080 la sfârşitul lui 1922; Polonia de la o circulaţie de 1 miliard de mărci în 1918 a ajuns la 596.244 miliarde de mărci în martie 1922; România de la circa 1 miliard lei în 1916 a ajuns la 13,7 miliarde la sfârşitul lui 1921

  1. Pentru multe state europene s-a pus problema constituirii sistemelor monetare naţionale, or a reorganizării acestora în funcţie de transformările politico- survenite.

Astfel, dacă în Europa anului 1914 funcţionau nouă sisteme monetare diferite, după modificările din deceniul al treilea în cele 26 de state europene existau 22 de sisteme monetare 9. Refacerea şi dezvoltarea economică postbelică depindeau de rezolvarea problemelor sistemelor monetare naţionale, iar ca soluţii au fost propuse la nivel european trei variante: revalorizarea monedei; circulaţia paralelă; devalorizarea sau stabilizarea monedei prin convertibilitatea la un curs nou, inferior celui legal, însă apropiat de nivelul determinat de deprecierea monetară.

  1. Există trei categorii de stabilizări. O primă categorie este reprezentată de revenirea la paritatea aur, situaţie caracteristică ţărilor mai puţin afectate de război, a căror monedă s-a depreciat puţin sau nu s-a depreciat deloc. Astfel, ţări neutre ca Elveţia, Olanda, Suedia, Danemarca, Norvegia, Spania, iar dintre foştii beligeranţi, Marea Britanie, au fost în situaţia de a declara că moneda lor este identică cu cea antebelică din punctul de vedere al definirii aur. Excepţie făcând Olanda şi Elveţia, care şi vor încerca, temporar, să revină la o circulaţie deplină a aurului, vechiul

sistem nu a fost, practic, restabilit.

Un alt grup de state şi-a stabilizat moneda după o devalorizare parţială. Este cazul Belgiei, Italiei, Finlandei, Franţei, României, Iugoslaviei etc., care şi-au redefinit moneda printr-o cantitate de aur mai mult sau mai puţin redusă faţă de situaţia antebelică.

Al treilea grup de state a ajuns a-şi stabiliza moneda după ce au trecut printr-o prăbuşire totală a acesteia: Germania, Rusia, Polonia, Austria, Ungaria.

Între ţările europene au existat deosebiri şi în privinţa organizării sistemului monetar naţional. Modificările teritoriale survenite după război au făcut ca unele state (Regatul Sârbo- Croato-Sloven, România) să se găsească în ipostaza de a-şi extinde vechiul sistem monetar în noile graniţe, de a proceda la o unificare monetară ; statele nou apărute pe harta Europei (Cehoslovacia, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania) au fost în situaţia de a-şi construi sisteme monetare proprii.

Dincolo de multitudinea situaţiilor concrete, au existat în politica monetară a statelor anumite trăsături generale, reflectând o condiţionare de ansamblu a soluţionării problemelor specifice. Aceste căi de convergenţă au impus respectarea unor condiţii precise, care sunt aceleaşi în cazuri diferite, pentru atingerea stabilizării monetare. Între condiţiile politice, elementară este existenţa unei guvernări stabile, cu o politică ferm îndreptată spre crearea condiţiilor unei economii şi monede stabile.

Între condiţiile economice, esenţială este echilibrarea veniturilor şi cheltuielilor statului. De asemenea, programul redresării monetare alcătuit de specialişti trebuia să fie pus în practică de oamenii politici a căror înţelegere a fenomenului economic să nu fie orbită de demagogia politică.

Din punct de vedere tehnic, esenţială este existenţa unui organism oficial care îşi asumă sarcina de a schimba într-un raport fix biletele de bancă contra devize şi invers. Pentru a se ajunge la aceasta, experienţa a arătat că rezerva în aur în acoperirea bancnotelor nu este strict necesară.

Esenţială pentru stabilitatea monedei este starea normală şi echilibrată a balanţei conturilor, în această balanţă un rol important având mişcarea capitalurilor. Orice factor care dezechilibrează balanţa comercială, mai ales evaziunea capitalurilor, reprezintă un factor de destabilizare monetară. De mare importanţă s-a dovedit a fi echilibrul bugetar - proasta gestiune a finanţelor publice atrăgând teama de inflaţie şi îndoială în stabilitatea monedei - o monedă stabilă bazându-se pe o gestiune financiară sănătoasă.

Deplasarea internaţională a capitalurilor a fost puternic influenţată de politicile socializante, care au provocat aproape instantaneu exodul capitalurilor, cu repercusiuni imediate asupra cursului valutar, deci a stabilizării monetare. Între etalonul-aur, anterior primului război mondial, şietalonul aur devize, instituit prin reformele monetare din deceniul al treilea, a existat, impusă de condiţiile războiului, etapa demonetizării aurului.

Întrucât s-a considerat că schimburile internaţionale stabile nu pot fi realizate decât prin utilizarea aurului, în condiţiile în care stabilitatea internă poate fi asigurată şi fără circulaţia aurului, soluţia etalonului aur-devize permitea convertirea valutei naţionale fie în aur, fie în valute străine.

Moneda acelor ţări care efectiv au practicat, numai pentru transferuri externe, convertirea monedei proprii în aur (este cazul lirei sterline, francului francez, francului elveţian) devine valuta forte a ţărilor care nu practică decât convertirea în valută străină, respectiv a majorităţii ţărilor europene.

Activitatea în domeniul monetar şi impactul acesteia asupra relaţiilor economice internaţionale în perioada interbelică a impus căutarea şi găsirea unor soluţii pentru depăşirea unor situaţii fără precedent. Insă, interesele divergente manifestate pe plan internaţional au condus la eşecul conferinţelor economice şi financiare desfăşurate în perioada interbelică, eşec ce a determinat în rândul statelor agrar-industriale, exportatoare de materii prime, căutarea unor soluţii proprii ce au luat forma înţelegerilor economice regionale. Cuvinte - cheie Criza economica, Tari in curs de dezvoltare, Cauzele crizelor economice, Trasaturi ale crizelor economice, Solutii de combatere a crizelor economice mondiale, Politici anticriza.

Loading...