Economie

Agricultura asigură hrana omenirii. Din aceasta decurge rolul său vital în satisfacerea necesarului de alimente pentru populaţiile tuturor ţărilor lumii. Progresul agriculturii mondiale a pus în lumină contribuţia acestei activităţi ca factor important al creşterii economice.

Dezvoltarea agriculturii a contribuit la asigurarea independenţei naţionale şi a securităţii alimentare. Rămânerea în urmă a agriculturii în ţările în curs de dezvoltare a adâncit decalajele economice între ţările bogate şi cele sărace. Relansarea agriculturii în ţările cu deficite alimentare asigură stabilitate socială şi bunăstare materială populaţiilor.

Scopul acestui capitol este acela de a sublinia importanţa agriculturii în asigurarea hranei la nivel mondial.

Din cele mai vechi timpuri agricultura a fost un domeniu vital al activităţii omului. Aşa cum preciza istoricul antic Xenopol „agricultura a fost mama şi doica tuturor celorlalte meserii". Înainte de a deveni „homo faber" omul a fost „homo agricola".

Agricultura, activitate umană specializată, cuprinde nu numai sfera producţiei, ci şi părţi din distribuţia bunurilor şi serviciilor agricole necesare satisfacerii nevoilor de ansamblu ale populaţiei. Agricultura a fost până în secolul XX cea mai importantă ramură a producţiei materiale în toate ţările lumii. Importanţa ei este atestată de istorie şi continuă să ocupe un loc vital în economia şi politica mondială.

Dezvoltarea economiei mondiale, în ritmuri alerte după cel de al doilea război mondial, s-a datorat industriei - baza modernizării în ţările dezvoltate. Economiile acestor ţări au beneficiat de efectele propagate ale dezvoltării interdependente a industriilor şi agriculturii. Creşterea economică în lumea contemporană se va datora în perspectivă, în principal, industriei şi serviciilor.

• Asigură hrana omenirii^[1]

Necesitatea dezvoltării şi modernizării agriculturii decurge din rolul său vital în satisfacerea necesarului de alimente pentru populaţiile tuturor ţărilor lumii. Această activitate umană are cea mai mare contribuţie la bunăstarea oamenilor, în primul rând prin faptul că ea le asigură hrana necesară.

• Factor al creşterii economice

Progresul agriculturii mondiale a pus în lumină contribuţia acestei activităţi ca factor important al creşterii economice. Pentru toate ţările, agricultura a constituit un puternic factor de echilibru în armonizarea dezvoltării economice interne şi aplanarea conflictelor sociale generate de problema alimentară. Dezvoltarea agriculturii a favorizat creşterea economică în cele mai diverse sectoare, contribuind la asigurarea independenţei naţionale şi a securităţii alimentare. Rămânerea în urmă a agriculturii în ţările în curs de dezvoltare a adâncit decalajele economice între ţările bogate şi cele sărace. Relansarea agriculturii în ţările cu deficite alimentare asigură stabilitate socială şi bunăstare materială populaţiilor.

La începutul secolului XX planeta noastră era majoritar rurală, la sfârşitul secolului XX fiind în mare măsură urbanizată.

În mod paradoxal tocmai ţările dezvoltate din punct de vedere industrial acordă o mare atenţie problemelor agriculturii. Acest lucru este valabil atât pentru SUA, UE, Japonia, unde nu întâmplător există şi cele mai bine articulate politici agricole.

Agricultura şi mediul înconjurător

Abordările doctrinare privind dezvoltarea unei agriculturi durabile care să nu degradeze mediul îşi pun o amprentă crescândă asupra formulării obiectivelor politicii agricole^[2].

Agricultura modernă a fost pusă sub semnul întrebării, întrucât s-a considerat că mediul înconjurător este victima unei supradoze chimice şi că în unele zone, în special din Europa şi America de Nord, agricultura este o sursă difuză de poluare.

Specialiştii de renume în domeniu s-au aplecat asupra acestor probleme şi astfel au apărut programe diferite precum: Agricultura radicală, Agricultura alternativă şi Sistemul integrat de nutriţie a plantelor, elaborat în cadrul F.A.O. cele trei doctrine au ca element comun cercetarea mijloacelor pentru agricultură durabilă, cu alte cuvinte, practici care să nu prejudicieze nici mediul, nici sănătatea oamenilor, fiind în acelaşi timp viabile şi productive.

1. Agricultura "radicală" se opune metodelor agricole utilizate în ultimii 40 de ani. Această doctrină arată că agricultura este un mod de viaţă în care fermierul trebuie să-şi modeleze ferma după propria dorinţă fără a ieşi dintr-un cadru democratic.

Cercetările efectuate au încurajat mult agricultura "radicală", întrucât s-au depistat reziduuri de pesticide "în toate creaturile Terrei, de la pinguinii din Antarctica până la laptele uman". Radicalii au tras concluzia că se impune cu necesitate să se producă fără pesticide şi fără îngrăşăminte chimice, "agricultura organică fiind salvatoare".

În acelaşi timp, agriculturii "radicale" i-au fost reproşate două elemente:

• nu ţine seama de explozia demografică din lumea a treia;
• subestimarea dificultăţilor politice pentru a pune în aplicare un proiect global.

De remarcat că producţia agricolă, fără aportul îngrăşămintelor chimice, deci o agricultură pur organică, prezintă randamente inferioare cu cel puţin 30% celei obţinute cu ajutorul îngrăşămintelor minerale. Aceasta ar putea antrena creşterea preţurilor la alimente, iar piaţa produselor alimentare în exclusivitate organice poate risca să devină un lux rezervat numai ţărilor bogate.

2. Agricultura "alternativă" pune în mai mică măsură accentul pe noţiunea de "puritate", susţinătorii fiind adepţii fertilizării minerale, controlului proliferării dăunătorilor vegetali şi animali şi susţin intervenţia biotehnologiei acolo unde este necesară.
3. Programul F.A.O. - Sistemul Integrat de Nutriţie a Plantelor - este apropiat de agricultura alternativă, punând accentul pe productivitate. El se adresează în special ţărilor în curs de dezvoltare şi celor în tranziţie, pentru care cel mai important lucru este creşterea productivităţii în agricultură.

Dezbaterile asupra practicilor agricole continuă şi vor continua. Cetăţenii din ţările industrializate au senzaţia că sunt otrăviţi lent prin ceea ce li se serveşte la masă; cei din lumea a treia încearcă senzaţiile produse de foame. Speranţa stă în diversitatea tehnicilor preconizate de agricultura alternativă şi de Programul integrat F.A.O. modulate în funcţie de condiţiile economice şi sociale locale.

La nivelul OCDE se atribuie trei dimensiuni integrării agriculturii cu protecţia mediului :

• integrarea instituţională care necesită perfecţionarea structurilor administrative în vederea cooperării între factorii competenţi;
• aplicarea procedeelor de integrare care necesită a se apela la opinia publică, utilizarea studiilor de impact asupra mediului, organizarea anchetelor publice, elaborarea planurilor de utilizare a solului şi de organizare a modelelor de agricultură durabilă;

3) folosirea unui ansamblu de instrumente de integrare, ca:

• reorganizarea drepturilor de proprietate;
• informarea corectă a agricultorilor de către diferite ministere asupra celor mai bune metode de gestionare;
• promovarea conceptului de responsabilitate individuală privind protecţia mediului etc.

Producţia agricolă este ameninţată şi de incidenţa poluării datorită unor surse recent devenite ameninţătoare, cum ar fi:

• creşterea concentraţiei de bioxid de carbon care intensifică "efectul de seră" şi poate afecta metabolismul plantelor;
• creşterea concentraţiei de ozon la suprafaţa pământului, care determină scăderea randamentelor la hectar;
• poluarea solului de către agenţii chimici şi fizici nocivi, care determină scăderea calităţii alimentelor şi creşterea riscului de îmbolnăviri grave;
• modificarea climatului pe scară mondială, care poate avea consecinţe grave asupra perioadelor de vegetaţie şi pentru precipitaţii;
• accidente nucleare şi industriale (Cernobâl şi Seveso), care au produs o puternică poluare a solului şi a resurselor de apă etc.

În multe ţări poluarea a dus la scăderea cantităţii şi calităţii producţiei alimentare. Măsurile conjugate de protecţie a agriculturii cu cele privind protecţia mediului înconjurător şi lupta antipoluantă în activităţile extraagricole sunt în atenţia FAO şi a altor organisme internaţionale. Se consideră că promovarea dezvoltării şi a rentabilităţii este legată de avantajele oferite de acele sisteme de producţie care asigură pe termen lung stabilitatea recoltelor. Aceste sisteme trebuie să includă şi costurile legate de poluare, ceea ce ar conduce la o mai raţională amplasare a producţiei agricole pe teritoriu.

Intensificarea agriculturii pe seama zootehniei de tip industrial a devenit o trăsătură a modernizării în toate ţările lumii. Pe această cale a sporit producţia şi se conturează tendinţele unor excedente fără precedent în ţările dezvoltate.

Separarea producţiei zootehnice de cultura furajelor are implicaţii negative pe mai multe planuri:

• diversificarea culturilor agricole cedează locul monoculturii;
• scad posibilităţile de fertilizare cu gunoi de grajd şi se extinde aplicarea excesivă a îngrăşămintelor chimice;
• concentrarea animalelor duce la creşterea îngrijorătoare a poluării aerului şi solului provocată de nitraţi şi fosfaţi.

Stocarea şi reciclarea gunoiului nu sunt destul de eficace pentru a împiedica poluarea. În diferite ţări se iau măsuri pentru reducerea poluării prin limitarea numărului de animale admise pe unitatea de suprafaţă, limitarea cantităţilor de fosfaţi la hectar anual, taxe prelevate asupra structurii raţiilor furajere în vederea finanţării de către producători a cercetării şi serviciilor de îndrumare, cumpărarea de instalaţii de stocare etc.

Letiţia Zahiu - "Agricultura mondială şi mecanismele pieţei", Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1992 '

Adaptare după Virginia Câmpeanu - "Tendinţe şi perspective ale agriculturii şi politicii agricole în lume", I.E.M. Bucureşti, 1995