Tipărire
Categorie: Economie
Accesări: 657
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Peste un miliard de locuitori ai planetei suferă de foame din cauza crizei economice şi creşterii preţurilor la alimente în ultimii trei ani. În 2009, Conform datelor ONU, numărul celor care suferă de foame în lume a crescut cu 105 milioane faţă de anul 2008, cifra depăşind în prezent un miliard, iar 1.300 milioane nu au acces la apa potabila. Din cei un miliard de oameni care suferă de foame, 642 de milioane trăiesc în Asia - Pacific, 265 de milioane în Africa, 42 de milioane în America Latină şi Caraibe şi 15 milioane în ţările dezvoltate. Dintre acesti infometati, trei din patru traiesc la tara, majoritatea fiind agricultori.

Ţările cele mai afectate de foamete sunt R.D. Congo, Eritreea şi Haiti. Africa este în continuare continentul cel mai afectat de foamete. Accentuarea problemei în ultimii ani se datorează diminuării investiţiilor în sectorul agricol, scumpirea alimentelor şi criza economică. În ţările în curs de dezvoltare, familiile cheltuiesc până la 50 la sută din venituri pe alimente, comparativ cu 20 la sută în ţările dezvoltate. Organizatia ONU pentru Alimentatie şi Agricultura (FAO) propune crearea unei „politici mondiale pentru securitatea alimentară", care să prevadă creşterea producţiei agricole cu 70 la sută în ţările dezvoltate şi cu 100 la sută în ţările aflate în curs de dezvoltare. Potrivit Departamentului de Afaceri Economice şi Sociale al ONU, populaţia lumii era estimată în 2008 la 6,9 miliarde de locuitori.[1]

O opinie raspandita spune ca daca produsele alimentare ar fi echitabil si corect repartizate pe glob, atunci nu ar mai exista oameni infometati. E bine de ar fi asa, dar din pacate punctul acesta de vedere nu corespunde adevarului, mai ales cand se cerceteaza situatia productiei mondiale de cereale. De cativa ani de zile consumul de produse cerealiere este superior cantitatii produse., ceea ce are drept urmare sporirea numarului celor ce sufera de foame. Mai mult decat atat, stocurile de cereale au atins deja cel mai scazut nivel din ultimii 50 de ani. Daca brusc, de azi pe maine, omenirea nu ar mai culege recolta, ea nu ar mai beneficia de o rezerva de cereale decat pentru 12 saptamani de consum. Ba chiar graul s-ar consuma total in 9-10 saptamani, iar porumbul - in 7 saptamani. Sunt departe vremurile cand stocurile de cereale se ridicau la 20-30 saptamani de consum. Iar cerealele sunt esenţiale pentru hrana omenirii, caci pe alte alimente nu ne putem bizui : productia de carne, oua si lactate depinde in buna masura tot de cereale, zarzavaturile - ca si cerealele - sunt influentate de conditiile de clima si nu le pot inlocui pe acestea in alimentatia zilnica, iar multe specii de pesti sunt pe cale de disparitie datorita pescuitului excesiv.

Bilantul starii actuale a alimentatiei este deci cam sumbru. „International Grains Council" (IGC) a dat publicatiei un raport (Grain Market Report - No. 374 din 24.01.2008) in care semnalizeaza gravitatea problemei in diverse tari. Pe global, in sezonul 2007-2008, cantitatea de grau recoltat este evaluata la 603 milioane tone, pentru o cerere de consum de 611 milioane tone. La porumb, acest raport este de 765 milioane tone productie, pentru 770 milioane tone consum. Trebuie tinut seama ca o cantitate tot mai mare din recolta este folosita nu ca alimente, ci fie in productie de combustibil („biosprit"), fie pentru hrana animalelor. Evaluarea de IGC a cantitatii mondiale de cereale produse in anul curent, de 1657 milioane tone, este mai redusa cu doua milioane tone decat cantitatea prognozata in noiembrie 2007, datorita recoltei slabe de porumb din St. Unite si a secetei din Argentina. Dar chiar si atunci consumul global de cereale era evaluat la 1676 milioane de tone.

Revenind la reducerea rezervelor de cereale, aceasta are loc cu toata cresterea volumului recoltat. Iar o situatie grea este in tarile Uniunii Europene. Pentru a mentine preturile, Comisia de la Bruxelles a decis aruncarea pe piata a unei cantitati de 14 milioane tone cereale din stocul de rezerva si astfel nu au mai ramas la dispozitia sa decat un milion de tone. Iar daca rezervele mondiale de cereale vor fi epuizate, cifra celor ce sufera de foame in intreaga lume va spori exponential. Toti asteapta recolta anului 2008, dar indiferent de marimea sa este exclus ca numarul celor ce sufera de foame sa scada.

„World Food Program" (WFP) al ONU, care e cea mai mare organizatie de distribuire de hrana pentru populatia tarilor aflate in nevoie, a convocat la sfarsitul lunii februarie 2008 o sedinta de analiza a situatiei de criza creata de faptul ca fondurile disponibile nu mai sunt suficiente pentru achizitionarea produselor alimentare necesare. Iar sporirea prognozata cu 40 % a pretului graului va arunca lumea intr-o noua era a foametei. O situatie care insa nu e cauzata de razboi, de seceta sau alte catastrofe naturale, ci are un caracter sistemic.

Pentru compensarea crizei, Uniunea Europeana a adoptat doua masuri : desfiintarea taxelor vamale pentru importul aproape a tuturor soiurilor de cereale si eliminarea sistemului de subventii pentru lasarea terenurilor in parloaga. Pe de alta parte China a introdus taxe vamale la exportul de cereale, faina de grau si soia, Rusia a sporit cu 40 % taxele vamale la exportul de cereale, India a pus obstacole la exportul de orez etc.

Organizatia americana de ajutorare US Agency for International Development (USAID) a anuntat recent ca va reduce drastic livrarile de ajutoare alimentare in acest an, ca urmare a preturilor ridicate ale acestor produse. Astazi primesc ajutoare USAID un numar de 40 de tari, printre care Etiopia, Irak, Somalia, Honduras, si provincia Darfur din Sudan. Dar datorita cresterii preturilor la produse alimentare, USAID pierde 200 milioanedolari din bugetul ce i-a fost acordat in acest an pentre ajutoare. [2]

Criza alimentară

Există un consens între specialişti în a numi lipsa acută de alimente pentru o mare parte a populaţiei globului drept criză alimentară. În general, criza alimentară ca problemă profundă şi de lungă durată, se întâlneşte într-o economie subdezvoltată, caracterizată printr-o productivitate scăzută a exploatărilor agricole, rezultat al unui grad redus de înzestrare tehnică a muncii în toate sectoarele, a unei eficienţe necorespunzătoare în utilizarea factorilor de producţie, în cadrul relaţiilor economice internaţionale.

După datele Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.), necesarul zilnic de proteine şi calorii nu este asigurat în majoritatea regiunilor globului. Zonele în care se resimt lipsurile cele mai mare cuprind ţările din regiunea Anzilor, întinderile semiaride ale Africii şi Orientul Apropiat, ca şi unele ţări dens populate din Asia. În acelaşi timp, în America de Nord, Europa Occidentală şi Japonia, consumul mediu de proteine şi calorii pe locuitor este cel mai ridicat (Anexa 2).

Potrivit unor studii F.A.O., există o serie de factori care frânează creşterea producţiei alimentare pe locuitor ca, de exemplu:

pentru construcţii industriale, locuinţe, drumuri, depunerea deşeurilor, precum şi datorită

fenomenelor de eroziune care se produc;

Un raport CIA pregătit pentru Conferinţa Mondială a Alimentaţiei de la Roma din 1976 indică faptul că surplusurile de alimente ale SUA le conferă acestora „puterea virtuală de viaţă şi de moarte asupra soartei mulţimilor de nevoiaşi". În acelaşi an ministerul american al Agriculturii declara: „alimentele reprezintă o armă. Ele constituie unul din principalele instrumente din arsenalul nostru în cadrul negocierilor internaţionale". Principalul indicator general utilizat pentru a urmări evoluţia securităţii alimentare mondiale este reprezentat de consumul alimentar pe locuitor, măsurat la scara naţională de disponibilităţile energetice alimentare medii (DEA) exprimate în calorii.

Nevoile energetice minime pentru o persoană care desfăşoară zilnic o activitate minimă sunt cuprinse între 1720 şi 1960 calorii pe zi în funcţie de climă.

În ţările unde DEA se situează în jurul acestor valori cea mai mare parte a populaţiei este subalimentată. Acolo unde DEA se situează în jurul a 2700 calorii, proporţia celor subalimentaţi este mică.

În perioada 1969-1971 populaţia mondială subalimentată reprezenta aproximativ 35% din totalul populaţiei mondiale iar în 1992 - 20%.

Până în 2010 se mizează pe o creştere a suprafeţei arabile în următoarele zone: Africa sud - sahariană, America Latină neexistând posibilitatea de extindere în Orientul Apropiat şi în Asia de sud-est.

Cu toate progresele înregistrate în domeniul producţiei agricole şi alimentare mondiale, hrana de bază nu este garantată la nivelul planetei.

Potrivit datelor furnizate de FAO după 1990 malnutriţia cronică afecta: 200 milioane persoane în Africa, 600 milioane persoane în Asia, 60 milioane persoane în America Latină, 30 milioane persoane în Orientul Mijlociu.

Un alt paradox - SUA şi UE depun eforturi pentru a limita excedentele de produse agricole, iar numeroase ţări în curs de dezvoltare sunt într-o perpetuă penurie de produse alimentare de bază.

Ultima evaluare realizată de ONU relevă faptul că 1,2 miliarde de oameni trăiesc cu un venit mai mic de 1$/zi (Anexa 1).

Declinul din majoritatea sectoarelor producătoare de hrană (pescuitul oceanic, păşunile, alimentarea cu apă) ale economiei globale vor afecta ansamblul tendinţelor economice. Deşi producţia de bunuri şi servicii pe cap de locuitor s-a amplificat (mai ales în cursul anilor '60) în ţările dezvoltate deoarece creşterea economică generală generală a depăşit-o pe cea a populaţiei. Acum şi această situaţie s-ar putea schimba. Economia mondială nu mai înaintează aşa uşor ca odinioară datorită conducerii economice greşite din unele ţări industrializate-cheie (în special din SUA, Germania, Japonia) şi perturbărilor care însoţesc reformele economice din Europa de Est. Expansiunea economiei globale mai este îngrădită acum şi de stagnarea din domeniul industriei pescuitului, al creşterii vitelor, oilor şi a altor animale de pe păşunile lumii, ca şi de o amplificare a producţiei mondiale de cereale cu mai puţin de 1% anual.

Deşi agronomia, zootehnia şi pescuitul nu mai domină lumea modernă industrializată în aceeaşi măsură ca altădată, recesiunea din aceste sectoare de bază afectează întreaga economie. Date fiind dificultăţile care apar în principalele sectoare producătoare de hrană - de care lumea a treia depinde cu precădere -omenirea ar putea intra într-o eră caracterizată printr-o creştere economică generală mai scăzută (Tabelul 1).

Tabelul 1

Comparaţie între indicatorii globali-cheie din Era economică          şi din Era mediului înconjurător 

Indicatorul

Era economică (1950-1990)

Era mediului (1990-2030)

Populaţia lumii

S-a dublat de la 2,5 miliarde crescând cu 2,8 miliarde, sau cu 70 de milioane anual şi frânând progresul

Se prevede o creştere de la 5,3 miliarde la 8,9 miliarde crescând cu 3,6 miliarde, sau cu 90 milioane anual. Pentru o mare parte a umanităţii, aceasta ar însemna inversarea progresului

Producţia de cereale

Aproape triplă, crescând de la 631 milioane de tone la 1780 milioane de tone, sau cu 29 milioane de tone anual

O amplificare cu 12 milioane de tone pe an (rata ultimilor opt ani) ar putea depăşi cele mai optimiste previziuni

Producţia de cornute

A crescut de 2,6 ori, de la 24 milioane de tone la 62 milioane de tone

Se aşteaptă o creştere slabă

Recolta piscicolă

A crescut de la 22 milioane de tone la 100 milioane de tone; pe cap de locuitor de la 9 kilograme la 19 kilograme

Nu se aşteaptă o creştere; pe cap de locuitor, se va reduce de la 19 kilograme la 11 kilograme

Creşterea cererii de cereale

Egală cu două treimi din creşterea populaţiei; egală cu o treime din creşterea veniturilor

Cantităţile suplimentare vor fi necesare aproape în întregime pentru a susţine creşterea populaţiei

Securitatea naţională

Caracter predominant militar şi ideologic; definită prin războiul rece

Securitatea alimentară şi a locurilor de muncă va prevala, adesea împingându-i pe cei flămânzi sau fără slujbă peste frontierele naţionale

 

Sursă: Worldwatch Institute. Sursă citată în Lester Brown - "Probleme globale ale omenirii", Editura Tehnică, Bucureşti, 1994, pag 249

 

După cum se observă se prevede o creştere a populaţiei lumii, în schimb la producţia de cereale, de cornute şi recoltă piscicolă nu se aşteaptă o creştere la fel de spectaculoasă.

Exploatarea intensă a zonelor de pescuit a fost posibilă datorită utilizării traurului mecanizat, a năvoadelor mai mari, a detectoarelor electronice pentru bancuri de peşte şi a altor tehnologii. Cu practicile curente, o creştere suplimentară considerabilă a producţiei globale de peşte pare foarte improbabilă.

Apa dulce poate fi chiar mai importantă decât terenurile cultivabile, păşunile şi bazinele piscicole; fără apă nimic nu poate trăi, la urma urmelor. Se întrevăd deja semne ale lipsei de apă. Râurile, lacurile şi acvifierele subpământene dau semne tot mai clare de degradare şi epuizare pe măsură ce necesităţile umane se amplifică inexorabil.

Constrângerile generate de aprovizionarea cu apă se dovedesc a duce, deja, la micşorarea producţiilor alimentare, restricţiile devenind din ce în ce mai severe.

Terenurile irigate ajută la acoperirea necesarului mondial de alimente, dar o parte însemnată a terenurilor agricole nu beneficiază de sisteme de irigare.

Omenirea nu a fost capabilă să deosebească tehnologiile care merg în întâmpinarea nevoilor umane într-un mod viabil din punct de vedere ambiental de acelea care dăunează planetei. Acum, când capitalul natural se devalorizează rapid, este nevoie urgentă de o astfel de corecţie.

Vor continua progresele tehnologice să conducă la creşterea recoltelor într-un ritm suficient de rapid pentru a putea satisface necesităţile în creştere? Dată fiind extinderea degradării terenurilor arabile şi a celor destinate creşterii animalelor, precum şi încetinirea expansiunii irigaţiilor, s-ar putea ca ritmul atins în trecut de creşterea recoltelor să fie dificil de menţinut. O altă necunoscută este dacă politicile agricole şi preţurile îi vor încuraja pe fermieri să investească în mărirea suplimentară a productivităţii pământului.

Acum, recoltele principalelor cereale sunt mult sub potenţialul lor genetic, fapt ce ar putea îndemna savanţii să dezvolte noi soiuri de plante care pot mări enorm productivitatea solului. Ei lucrează la o serie de proiecte în acest domeniu, şi anume[3]:

Rămâne de văzut dacă şi în ce măsură munca cercetătorilor se va materializa şi se va reflecta prin creşterile de recolte de care avem nevoie.

"Motorul" creşterii recoltelor de grâne, care a început la jumătatea secolului, l-a reprezentat folosirea tot mai largă a îngrăşămintelor, combinată cu irigarea pe o scară tot mai mare. Această formulă a condus la un succes fenomenal între 1950 şi 1984 când utilizarea îngrăşămintelor a crescut de nouă ori. După această perioadă culturile nu au mai reacţionat la folosirea îngrăşămintelor şi a irigaţiilor. Astfel, fermierii au început să utilizeze mai puţine.

Degradarea mediului înconjurător (eroziunea solului, poluarea aerului, îmbibarea cu apă şi sărăturarea solului) reprezintă un alt fenomen care frânează creşterea recoltelor.

Puţine dintre ţările care şi-au dublat sau triplat recoltele de cereale în cursul ultimelor câteva decenii se pot aştepta să menţină ritmul în viitor cu ajutorul tehnologiilor existente.

Într-un anumit sens este surprinzător că amplificarea recoltelor cunoaşte o pierdere de avânt în multe ţări în acelaşi timp. Această scădere se înregistrează la toate cerealele principale - grâu, orez şi porumb - afectează atât culturile irigate, cât şi pe cele neirigate, regiunile temperate şi cele tropicale, ţările industrializate şi cele în curs de dezvoltare. Din alt punct de vedere, această decelerare nu este surprinzătoare, totuşi, dat fiind că acum fermierii de pretutindeni întrebuinţează aceleaşi tehnologii pentru mărirea recoltelor. Dacă populaţia va spori după cum se aşteaptă, iar fermierii nu vor putea mări recolta de cereale, proviziile per capita vor continua să se diminueze.

Evoluţiile tehnologice care ar putea mări considerabil cantitatea de hrană disponibilă cuprind o reducere semnificativă a costului desalinizării apei sau o "reproiectare" a procesului de fotosinteză pentru a-l face capabil să convertească energia solară în energie biochimică cu mai multă eficienţă.

În perspectivă nu se întrevăd salturi ale producţiei comparabile cu cele care au însoţit folosirea pe scară tot mai largă a îngrăşămintelor sau hibridarea porumbului. Fără astfel de paşi înainte fermierii lumii ar putea să nu fie capabili să relanseze o creştere neîncetată a producţiei de hrană comparabilă cu cea care a caracterizat perioada 1959-1984.

Problema alimentară mondială are implicaţii majore în stabilirea actuală şi în evoluţiile economice, sociale şi politice ale lumii contemporane. Situaţia alimentaţiei pe glob nu este deloc liniştitoare, iar adâncirea decalajelor dintre ţările bogate şi cele sărace face ca problema alimentară să dobândească noi dimensiuni.

În ţările în curs de dezvoltare, precum şi în ţările aflate în tranziţie la economia de piaţă, organizarea sistemului agroalimentar este deficitară. În majoritatea cazurilor industriile agroalimentare sunt mult rămase în urmă sub raportul dotării tehnice, al capacităţii de prelucrare şi al calităţii produselor.

Deşi după cel de-al doilea război mondial producţia alimentară mondială a crescut, cu excepţia unor ani de secetă puternică, omenirea se confruntă în unele regiuni cu penurie de produse agricole şi cu subalimentaţie cronică. Anual mor de foame milioane de oameni şi în special copii, scade rezistenţa malnutriţilor la bolile clasice şi apar altele noi cauzate de acest flagel. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) a făcut studii din care rezultă că 15% din populaţia globului suferă de foamete totală şi 40-45% de foamete ascunsă.

Specialiştii consideră că prin schimbarea strategiilor şi politicilor alimentare ale ţărilor în curs de dezvoltare, centrul de greutate fiind îndreptat spre resursele interne, s-ar produce mutaţii favorabile dezvoltării economice a acestor ţări şi îmbunătăţirea situaţiei alimentare.

Aceste strategii şi politici alimentare, pentru a avea consecinţe favorabile, trebuie să urmărească4:

Consecinţele economice şi politice ale unor strategii şi politici alimentare noi pot conduce la:

Sporirea gradului de autonomie alimentară reprezintă un obiectiv strategic în actuala conjunctură economică pentru toate ţările, dar mai ales pentru cele sărace. Numeroase situaţii economice şi politice acutizează problemele alimentare, mai ales în zonele sărace ale lumii, pe fondul accentuării decalajelor demografice şi economice.

Implicaţiile factorului demografic privind alimentaţia pe glob.

Creşterea populaţiei a fost mai mare din 1950 până astăzi decât în cei patru milioane de ani de la apariţia omului. La cei 5,5 miliarde de locuitori ai planetei se adaugă anual alte 95 de milioane. OMS şi Fondul pentru Populaţie al Naţiunilor Unite estimează că în 2025 Pământul va suporta aproximativ 9 miliarde de oameni şi 10-14 miliarde în 2050. Implicaţiile acestei tendinţe - pentru consum, producţie, educaţie, servicii medicale, investiţii pentru război şi pace - sunt fundamentale.

Creşterea populaţiei nu este egală pe toată suprafaţa planetei, iar 95% di preconizata dublare a populaţiei lumii se va concentra în cele mai sărace zone ale globului - India, China, America Centrală, Africa. Dimpotrivă, în societăţile bogate, populaţia fie creşte imperceptibil, fie scade implacabil.

Pe măsură ce ne înmulţim, cererea de hrană începe să forţeze unele limite naturale ale pământului, cum ar fi: capacitatea zonelor oceanice şi de pescuit de a furniza peşte, a păşunilor de a susţine şeptelul şi, în multe ţări, a ciclului hidrologic de a produce apă proaspătă. Totodată o serie de factori duc la atenuarea măririi producţiei alimentare:

Creşterea populaţiei a dus la exploatarea în exces a pământului (atât pentru păşunat cât şi pentru culturile cerealiere), a zonelor de pescuit (bazinele piscicole oceanice şi cele din interiorul uscatului), a rezervelor de apă dulce.

Pe măsură ce economiile ţărilor în curs de dezvoltare se diversifică şi oraşele se extind pentru a face faţă creşterii populaţiei şi migraţiei, terenurile sunt cedate pentru dezvoltarea industrială, construirea de locuinţe, drumuri şi alte asemenea.

Permanent trebuie căutate şi găsite soluţii viabile pentru a veni în întâmpinarea nevoilor legitime ale populaţiei în creştere, fără a provoca noi distrugeri bazei de resurse naturale. Nu încape nici o îndoială că progresele tehnologice au întărit constant capacitatea oamenilor de a-şi ameliora standardul de viaţă. Ele nu numai că au ajutat la impulsionarea producţiei de hrană, ci au lărgit accesul la sursele de apă, energie, lemn şi minerale. În multe privinţe, totuşi, tehnologia s-a dovedit a fi o sabie cu două tăişuri. De exemplu, irigaţiile, produsele chimice folosite în agricultură şi soiurile cu înaltă productivitate care au făcut posibilă Revoluţia Verde au epuizat şi contaminat resursele de apă, au otrăvit formele de viaţă sălbatice şi oamenii au încurajat practicarea monoculturii, care a redus diversitatea agricolă. Năvoadele uriaşe au adus imense recolte piscicole, dar au contribuit la supraexploatarea şi epuizarea bancurilor de peşti.

Realizarea unui echilibru între producţia de hrană şi populaţie depinde acum într-o foarte mare măsură de planificarea familială.

Căi şi mijloace de rezolvare a problemei alimentare.

Dintr-un studiu elaborat de FAO şi alte organisme internaţionale rezultă că omenirea, prin utilizarea resurselor de care dispune, poate face faţă foametei. Terra ar putea hrăni peste 12 miliarde de oameni şi prin raţionalizarea consumului chiar o populaţie mai numeroasă, cu condiţia stabilirii unor raporturi echitabile între statele lumii.

Cea mai importantă parte din ajutorul alimentar revine cerealelor. Principalele organisme, acorduri şi conferinţe internaţionale specializate în ajutorul alimentar sunt:

F.A.O., prin organismele sale şi acţiunile întreprinse pe plan mondial în favoarea securităţii alimentare, urmăreşte stabilirea unor măsuri concrete pentru salvarea securităţii alimentare mondiale, eradicarea foametei şi malnutriţiei.

Ajutorul alimentar trebuie organizat şi atribuit în condiţii care să stimuleze dezvoltarea economică a ţărilor în cauză, să fie eficace în lupta contra malnutriţiei în rândul populaţiilor sărace. Acest ajutor acordat de către ţările dezvoltate ţărilor mai sărace reprezintă o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru eradicarea foametei şi malnutriţiei. Astfel, la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '905 livrările de ajutor în cereale reprezentau numai 1% din producţia mondială şi numai 5% din stocurile deţinute de ţările dezvoltate. Resursele necesare limitării foametei şi malnutriţiei se găsesc în interiorul fiecărei ţări, dar şi în gestiunea ţărilor bogate.

■ Asistenţa tehnico-economică. Aceasta urmăreşte înfăptuirea ajustării structurale (reforma structurală) în următoarele direcţii:

Trebuie subliniat faptul că rezolvarea problemei alimentare pe plan mondial necesită abordări diferite pentru ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare sau subdezvoltate. Este necesar ca fiecare ţară să pătrundă mai adânc în miezul problemei şi să se orienteze în următoarele direcţii, luând măsurile adecvate:

Nici o ţară nu-şi poate permite să fie permanent şi în mare măsură (peste 20%) dependentă de alte ţări în ceea ce priveşte produsele alimentare.

Necesarul alimentar stabilit de specialiştii FAO pentru aşa-zisul "om standard" este de 3200 calorii/zi.

În cadrul dezvoltării anumitor ramuri şi sectoare agricole şi de industrie alimentară trebuie sprijinită dezvoltarea anumitor ramuri şi sectoare agricole şi de industrie alimentară. În cadrul acestora un loc important trebuie să-l ocupe sectorul horticulturii, vizând cu predilecţie dezvoltarea: legumiculturii, pomiculturii şi chiar a viticulturii.

Aportul acestor produse la consumul alimentar uman capătă dimensiuni şi noi forme concrete de manifestare. Legumele şi fructele, datorită conţinutului lor în elemente nutritive, în vitamine, în aminoacizi, sunt indispensabile existenţei şi dezvoltării speciei umane. Pe plan mondial, rezolvarea dezechilibrului alimentar se poate realiza (într-o anumită măsură) prin aceste produse. În zonele cu nevoi alimentare deosebite populaţia trebuie să fie educată să consume produse horticole, în mod deosebit legume şi fructe din abundenţă.

Membrii celor mai afluente societăţi ar trebui să-şi reducă consumurile de produse animaliere bogate în grăsimi, fie şi numai din motive de sănătate. Problema este în ce mod. Dacă guvernele din aceste ţări doresc să micşoreze consumul pentru a ameliora starea de sănătate şi pentru a disponibiliza cerealecare să fie destinate săracilor lumii. Acest lucru poate fi realizat prin mai multe căi:

■ Stabilizarea demografică

Formularea politicilor demografice trebuie să ia în calcul capacitatea de susţinere. Dacă guvernele naţionale stabilesc capacitatea de susţinere a ţării lor, ele pot să integreze această analiză în politicile demografice. Dacă oamenii sunt la curent cu faptul că menţinerea actualei mărimi a familiei va reduce suprafaţa cultivabilă pe cap de locuitor cu o treime sau chiar la jumătate în cursul viitoarei generaţii, ei îşi pot da seama ce va însemna aceasta pentru copiii lor. Dacă ei ştiu că familiile mari vor implica aproape cu certitudine mai mulţi flămânzi şi chiar o foamete în masă, ei ar putea să opteze pentru familii mai mici. Oamenii pot înţelege importanţa absolută a politicilor demografice dacă acestea sunt formulate în termeni la care pot să se raporteze.

Este de neiertat faptul că 100 de milioane de femei din lumea a treia doresc să-şi restrângă numărul copiilor pe care îi nasc, dar le lipsesc mijloacele de a face acest lucru[4].

Chiar dacă golul în privinţa planificării familiale este umplut, rămâne, deopotrivă, nevoia urgentă ca statutul femeii să fie îmbunătăţit, în special în ţările în curs de dezvoltate unde persoanele de sex feminin sunt supuse discriminării de la naştere. Sunt prioritare ameliorarea accesului la îngrijirea medicală în cursul sarcinii şi creşterea gradului de instruire a femeii.

Concluzionând, doar guvernele naţionale pot să-şi asume responsabilitatea de a hrăni popoarele lor şi sunt singurele care pot formula strategii agricole şi demografice menite să asigure un regim alimentar adecvat pentru toţi oamenii. Comunitatea internaţională poate să sprijine iniţiativele naţionale, dar nu le poate lua locul.

Securitatea alimentară mondială.

Pentru prima dată, mai mult de 1 miliard de oameni se confruntă cu foametea, conform datelor din 2010.

Mai multe milioane de oameni din ţările sărace vor avea probleme, având în vedere viitoarea criză alimentară - aceasta poate fi evitată prin finanţarea urgentă de către guvernul UK şi alte guverne, acordată celor 500.000 de ferme mici, conform agenţiei de dezvoltare Progressio. Un nou raport, Fertile Ground, realizat de Progressio, avertizează asupra faptului că decenii de neglijare a micilor fermieri, care hrănesc 2 miliarde de oameni din toată lumea- o treime din umanitate- au împins aceste mici comunităţi agricole la limită, fiind necesare măsuri urgente pentru a remedia situaţia.

Raportul menţionează criza de hrană la nivel global care a avut loc anul trecut, care:

Raportul notează ca sistemul alimentar la nivel global e în criză. Numărul de oameni care suferă de malnutriţie creşte într-un ritm rapid şi pentru prima dată a atins limita de 1 miliard. Factorii de decizie trebuie să înfrunte situaţia şi să ia măsuri acum pentru a face faţă unei populaţii estimate a atinge în 2050 cifra de 9,2 miliarde de oameni.

Fertile Ground raportează o scădere dramatică în ajutoarele acordate sectorului agricol, care s-au diminuat cu 83% în ultimii 30 de ani, fiind favorizată agricultura la nivel extins. In timpul acestui proces, micii fermieri au fost neglijaţi.

Raportul menţionează mai multe ameninţări care planează asupra micilor fermieri, cum ar fi:

Petra Kjell, agent Progressio pe probleme de mediu, afirmă: "Organizaţia ONU pentru Hrană şi Agricultură (FAO) sugerează faptul că guvernele lumii cheltuie $ 44 miliarde pe an pentru susţinerea agriculturii, ceea ce înseamnă mai puţin de 1% din suma cheltuită pentru sistemul financiar la nivel global".

"Dacă o proporţie semnificativă a investiţiilor ar fi folosită pentru susţinerea micilor fermieri din toată lumea, atunci ar fi realizat un pas important în atenuarea impactului viitoarei crize de hrană". [5]

 

[1] http://www.jurnal.md/ro/news/un-miliard-de-persoane-sufera-de-foame-la-nivel-mondial-185681/

[2] http://sorinplaton.wordpress.com/2008/03/20/probleme-ale-alimentatiei-in-lume/                  20 martie 2008

Lester Brown - "Probleme globale ale omenirii", Editura Tehnică, Bucureşti, 1994

Lester Brown - op. cit. pag 269

[5] http://www.ecomagazin.ro/criza-alimentara-la-nivel-global/ 3 Feb 2010