Tipărire
Categorie: Economie
Accesări: 77
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În epoca contemporană creşterea semnificativă a populaţiei are o influenţă tot mai mare, atât asupra dezvoltării socio-economice a statelor lumii, cât şi asupra relaţiilor internaţionale. Populaţia are un rol important, dat fiind faptul că reprezintă elementul central în definirea oricărei strategii de dezvoltare economică durabilă. Potenţialul de resurse demografice ocupă un loc determinant în cadrul resurselor primare ale Terrei, contând atât aspectul cantitativ, dar mai ales, cel calitativ. Asigurarea dezvoltării economice cu numărul necesar de resurse de forţă de muncă, creşterea efectivului populaţiei unui teritoriu cu ritmuri foarte mari, creşterile lente sau diminuările numărului populaţiei se regăsesc în problema demografică.

Printre multiplele probleme globale existente în prezent, problema demografică are un rol aparte datorită impactului direct sau indirect asupra altor probleme. Importanţa problemei demografice este recunoscută de către toate statele lumii, iar stabilizarea creşterii numerice a populaţiei reprezintă o condiţie esenţială a dezvoltării ecologo-economice durabile.

Problematica populaţiei mondiale î-şi găseşte o dezbatere tot mai mare la diferite niveluri: internaţional, regional, naţional. Mai multe reuniuni internaţionale au dezbătut intr-o formă sau alta diferite aspecte ce ţin de problematica demografică: mişcarea naturală şi/sau mecanică a populaţiei, longevitatea vieţii populaţiei, succesiunea generaţiilor, utilizarea forţei de muncă şi nivelul de pregătire a acesteia, politica demografică etc. În pofida unor realizări notabile în plan demografic la nivel mondial, în prezent continuă să existe mari disparităţi în evoluţia indicatorilor principali ai populaţiei în statele cu niveluri diferite de dezvoltare.

Problema demografică la etapa contemporană este determinată de câteva particularităţi:

De regulă, problema demografică se identifică cu creşterea foarte rapidă a populaţiei, manifestată prin teama de suprapopulare a Terrei. Creşterea populaţiei şi întrebările pe care le

pune aceasta reprezintă o preocupare nu de dată recentă. Încă din sec. al XVII-lea Maltus, preotul britanic, a înaintat teoria conform căreia populaţia lumii creşte în progresie geometrică, iar creşterea producţiei, bunăstarea în progresie aritmetică. Cu toate că teoria maltusistă a fost combătută în timp, problema demografică nu numai că n-a fost scoasă din lista preocupărilor omenirii, dar a căpătat noi dimensiuni.

Analiza dinamicii populaţiei Terrei atestă o creştere neuniformă în timp şi spaţiu. Intervalul de timp necesar adăugării fiecărui următor miliard de locuitor s-a diminuat (tab. 1).

Tabelul 1

Creşterea populaţiei Terrei de la 1 mlrd. la altul

 

Populaţia Terrei, mlrd. loc.

Intervalul de timp necesar înregistrării fiecărui mlrd. loc. (ani)

1820

1

Toată istoria precedentă

1927

2

107

1960

3

33

1975

4

15

1987

5

12

1999

6

14

Aşa cum putem observa din datele tabelului 1, creşterea populaţiei Terrei a fost foarte lentă până în sec. al XlX-lea. De la primele înregistrări ale numărului populaţiei şi până în anul 1820 când a fost înregistrat primul miliard de locuitori au trecut mii de ani. În sec. al XlX-lea şi mai ales în sec. XX-lea, timpul necesar adăugării fiecărui următor mild. de locuitori s-a scurtat de la 107 ani, la doar 12-14 ani. Această creştere spectaculoasă a numărului populaţiei poartă denumirea de „explozie demografică".

Pentru o analiză mai detaliată a fenomenului exploziei demografice, manifestat cu precădere în a 2-a jumătate a sec. al XX-lea vom recurge la analiza datelor absolute cu privire la

creşterea populaţiei în această perioadă (tab. 2).

Tabelul 2

Dinamica populaţiei Terrei

 

Populaţia mln.

Creşterea (în

Creşterea anuală

Ritmul de creştere

Anii

loc.

10 ani, mln. loc)

absolută

(%)

1950

2515

220

22

1,6

1960

3019

504

50

1,8

1970

3698

679

68

2,0

1980

4450

752

75

1,8

1990

5292

842

84

1,7

2000

6261

969

97

1,6

2010 (prognoză)

7190

929

93

1,4

2020 (prgnoză)

8000

810

81

1,3

 

Sursa: В. П. Максаковсий „Географическая картина мира" - часть III- я, Я., 1996; Population Refereence Bureau.

 

Explozia demografică a atins apogeul în anii 1950-1970, ritmul de creştere a populaţiei Terrei, în acest interval, fiind cel mai mare, atingând cota maximală de creştere în anii '70, ceea ce a însemnat o dublare a populaţiei în doar 35 ani. Această creştere explozivă a îngrijorat savanţii, politicienii, societăţile. Sub egida ONU au avut loc un şir de conferinţe internaţionale punându-se în discuţie anumite laturi ale problematicii demografice. În 1954 la Roma a avut loc I-a Conferinţă a Populaţiei în care s-a pus problema trecerii la politici demografice active, la planificarea familiei, la evidenţa populaţiei etc. ONU pentru populaţie a organizat ulterior şi alte conferinţe cu problematică demografică: 1965 - Belgrad, 1974 - Bucureşti, 1984 - Mexic, 1994 - Cairo, 1999 - New-York. Printre problemele discutate în cadrul acestor conferinţe ONU au fost: aplicarea unor politici denataliste pentru statele cu creşteri mari ale populaţiei, planificarea familiei, diminuarea căsătoriilor şi a naşterilor timpurii, controlul natalităţii şi a sporului natural, monitorizarea mai riguroasă a populaţiei, deschiderea unor centre naţionale şi internaţionale de populaţie, adoptarea unor strategii naţionale în vederea reglementării creşterii populaţiei, problema fertilităţii, popularizarea mijloacelor de contracepţie etc. Politica de populaţie şi soluţionarea problemelor demografice trebuie să intre în competenţa strategiilor de dezvoltare a ţărilor lumii. Fiecare stat trebuie să-şi determine programele şi scopurile demografice, reieşind din posibilităţile de asigurare a condiţiilor de trai decent. În prezent există divergenţe mari între state în ceea ce priveşte problema demografică. Statele musulmane, spre exemplu, contestă aplicarea egalităţii genurilor, precum şi dispoziţiile ce ţin de planificarea familiei prin întreruperea sarcinii. Conferinţa de la Cairo, de altfel, a fost boicotată de ţările musulmane şi n-a fost atins un consens în această problematică.

Evoluţia populaţiei mondiale pe regiuni geografice (mln. loc.)

Manifestarea exploziei demografice trebuie analizată în profil regional, datorită modului de exprimare foarte diferit al acestuia în timp şi spaţiu. Ţările în curs de dezvoltare cuprind actualmente peste 80% din totalul populaţiei Terrei, în timp ce ţările bogate sub 20%, acest raport modificându-se continuu în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, care au creşteri naturale ale populaţiei mult mai mari. Astfel, analizând datele cu privire la repartiţia populaţiei pe regiuni geografice constatăm următoarele (tab.3):

Tabelul 3

 

1950

1970

1990

2000

2005

2010

Total mondial,

2522

3633

5207

6061

6478

6892

din care:

           

Asia

1397

2048

3073

3605

3847

4157

Europa

552

704

796

809

756

739

Africa

221

355

609

789

894

1030

America Latină

167

276

420

513

557

585

America de Nord

172

229

281

311

330

344

Australia şi Oceania

13

19

26

30

32

37

 

Sursa: Population Refereence Bureau

Repartiţia populaţiei este foarte neuniformă pe regiuni şi continente, aşa cum putem observa din tabelul 3. Asiei îi revine circa 60% din populaţia mondială, Africa - 14,4%, Europei - 10,9%. Doar 2 state din Asia - China şi India cumulează 37% din totalul populaţiei mondiale. Cele mai înalte rate de creştere a populaţiei le are Africa, iar cele mai scăzute - Europa, Australia şi Oceania.

Analiza evoluţiei demografice pe state atestă creşteri mari şi foarte mari a statelor în curs

de dezvoltare şi o diminuare sau chiar reducere a creşterii în ţările dezvoltate (tab. 4).

Tabelul 4

Evoluţia ierarhiei celor mai populate 10 state din lume (teritoriu actual, mln. loc.)

Nr. Crt.

Statul

1900

Statul

1950

Statul

2000

Statul

2010

1.

China

415.0

China

555.4

China

1265.8

China

1 338.0

2.

India

227.0

India

369.9

India

1014.0

India

1 189.3

3.

SUA

77.0

SUA

152.3

SUA

283.2

SUA

310.5

4.

F. Rusă

71.0

F. Rusă

101.4

Indonezia

206.3

Indonezia

235,9

5.

Japonia

46.0

Japonia

83.8

Brazilia

172.8

Brazilia

193.1

6.

Germania

43.0

Indonezia

83.4

F. Rusă

146.0

Pakistan

185.8

7.

Franţa

41.2

Brazilia

53.4

Pakistan

141.6

Bangladesh

164.3

8.

Marea Britanie

41.1

Bangladesh

42.6

Bangladesh

129.2

Nigeria

158.3

9.

Indonezia

40.5

Pakistan

39.5

Japonia

126.9

F. Rusă

142.0

10.

Italia

34.2

Nigeria

42.6

Nigeria

123.3

Japonia

127.7

Celelalte state, %

39,4

Celelalte state

40,2

Celelalte state

59.6

Celelalte state

59.0

Sursa: //http:www. cia. gov/library/publications/the-world-factbook/geos/xx. html; Population Reference

Bureau

 

Datele cu privire la evoluţia celor mai populate state din lume pe parcursul a peste un secol ne permite să facem unele concluzii:

O altă latură importantă a problemei demografice o reprezintă implozia demografică sau criza demografică. Acest fenomen se înregistrează într-un număr tot mai mare de state dezvoltate, iar mai recent, fenomenul s-a extins şi asupra mai multor state cu economie în tranziţie, tranziţia demografică aici însoţind-o pe cea economică. Ritmurile de creştere în aceste state au încetinit, iar unele state înregistrează un declin constant al populaţiei. Fenomenul se datorează unor politici denataliste, practicate în statele cu creşteri mari ale populaţiei sau transformărilor social-economice pe care le-au avut. In consecinţă „povara demografică" este în creştere, manifestată prin majorarea creşterii sarcinii demografice, a îmbătrânirii populaţiei prin majorarea ponderii populaţiei de vârstă înaintată. Actualmente tot mai frecvent se discută despre fenomenul îmbătrânirii demografice, manifestat prin creşterea ponderii populaţiei vârstnice. Statele occidentale se confruntă cu grave probleme de creşterea a presiunilor asupra bugetelor, a costurilor sociale legate de înrăutăţirea parametrilor demografici. Pe de o parte, se atestă un declin natural al populaţiei, o micşorare continuă a ratelor natalităţii, fertilităţii, iar pe de altă parte, succesele din medicină, cultură, civilizaţie, creşterea nivelului de trai şi a speranţei de viaţă la naştere au determinat creşterea numărului persoanelor vârstnice.

Analiza fenomenului îmbătrânirii demografice atestă mari disparităţi pe regiuni şi pe state. Regiunea cea mai îmbătrânită demografic este Europa. Statele europene depăşesc rata îmbătrânirii de 16%[1], în timp ce rata populaţiei 65+ este de doar 3% în Africa, 7% - Asia, 9% - America, media mondială fiind de 7%. Unele state au depăşit cu mult acest indice (Italia - 20%, Germania - 19%, 2008).

Procesele de îmbătrânire demografică se caracterizează prin următoarele tendinţe: • în ţările bogate tendinţele de îmbătrânire sunt mult mai accentuate decât în ţările în curs de dezvoltare, ceea ce implică un termen mai scurt de adaptare la consecinţele socio-economice pe care le implică acest fenomen;

Gestionarea fenomenului îmbătrânirii populaţiei devine una dintre preocupările de bază la statelor la etapa contemporană.

Creşterea rapidă a populaţiei sau declinul demografic se datorează în mare măsură tendinţele generale de evoluţie a principalelor indicatori demografici. Astfel, indicatorii natalităţii, indicele specific de fertilitate, ponderea populaţiei feminine de vârstă fertilă au înregistrat evoluţii spectaculoase. Natalitatea pe fondul unei tendinţe generale de scădere (tab. 5) a suferit modificări lente în statele africane şi în câteva state mai conservatoare din Asia, dar mult mai rapide în majoritatea statelor latino-americane şi asiatice, apropiindu-se de valorile caracteristice ţărilor mai avansate din perspectiva tranziţiei demografice din Europa şi America de Nord. Astfel, dacă indicele natalităţii în lume este de circa 20%o acesta este de 2 ori mai mare în statele africane şi unele state din Asia şi de 2 ori mai mic în statele în care a fost realizată tranziţia demografică de la o reproducere lărgită la una simplă sau îngustă. Europa este în pragul unui dramatism demografic, conform opiniei mai multor demografi, natalitatea coborând sub valoarea de 10% în mai multe state (Bulgaria, Germania, Letonia, Elveţia, Estonia etc.). Se certifică astfel existenţa unei strânse legături între dinamismul economic şi modernizarea comportamentului demografic.

Tabelul 5

Evoluţia principalilor indicatori demografici la nivel mondial (1950-2008)

Indicator

1950­1955

1955­1960

1960­1965

1965­1970

1970­1975

1975­1980

1980­1985

1985­1990

1990­1995

1995­2000

2000­2005

2005­2008

Rata natalităţii (%o)

37,5

35,7

35,3

33,7

30,9

28,1

27,6

26,8

24,6

22,6

21,1

20,1

Indicele specific de fertilitate (copi-femeie)

4,8

4,8

4,8

4,6

4,5

3,7

3,4

3,2

2,9

2,7

2,6

2,5

Rata mortalităţii

(%»)

19,5

17,3

15,5

13,3

11,5

10,9

10,3

9,7

9,5

9,2

9,0

8,8

Sold natural (%«)

18,0

18,4

19,8

20,4

19,4

17,3

17,3

17,2

15,0

13,4

12,1

11,2

Speranţa de viaţă la

49,7

52,3

54,8

58,2

60,1

61,8

63,1

64,4

65,3

66,3

67,2

68,2

naştere (ani)

                       

Populaţie tânără (0-14 ani), %

34,9

36,2

37,2

37,5

37,1

35,9

34,3

33,0

32,0

30,8

29,1

27,5

Populaţie vârstnică (peste 60 ani), %

8,2

8,2

8,2

8,3

8,5

8,6

8,7

9,0

9,4

9,8

10,2

10,8

Sursa: I. Muntele „Tendinţe geodemografice în perioada postbelică la nivel mondial" //Transformările

demografice şi socio-economice ale populaţiei. Actualitate şi viitor, 2007; Population Reference Bureau

 

Mari variaţii se înregistrează şi în rata fertilităţii. În intervalul de timp analizat (tab. 5.) se atestă o diminuare de 2 ori a ratei de fertilitate de la 4,8 copii/femeie (1950-1955) la 2,5 copii/femeie, în prezent. Ca şi în cazul natalităţii, diferenţele cele mai mari se înregistrează între cele 2 grupe mari de state: dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Majoritatea statelor în curs de dezvoltare prezintă o fertilitate ridicată sau foarte ridicată, nivelul acestuia depăşind 5 copii/femeie. Spre exemplu, în statele Yemen, Somalia, Uganda, Angola acest indicator este de respectiv, 7,60; 7,25; 7,20; 7,10 copii/femeie în timp ce în statele Bulgaria, Spania, Cehia, Italia aflate la alt pol al fertilităţii, ponderile sunt respectiv de 1,10; 1,13; 1,16 şi 1, 20 copii/femeie ceea ce este de 6-7 ori mai puţin decât în primul grup vizat de state, distanţă foarte mare în demografie. Nivelul minim al fertilităţii este înregistrat în Europa - 1,1 copii/femeie, iar maxim în Africa cu o medie de 5,5 copii/femeie. Valorile înregistrate în Europa se situează sub pragul de 2,1 copii/femeie, valoare considerată necesară pentru înlocuirea generaţiilor, dacă ignorăm componenta migratorie. Europa, în pofida presiunilor făcute de către societăţile acestor state, nu poate ignora componenta migraţională în condiţiile actuale de reproducere simplă şi îngustă. Contrastele care se înregistrează în prezent în nivelul fertilităţii, ilustrează de fapt amploarea decalajelor economice care separă diferite părţi ale lumii.

Analiza indicatorilor de structură a populaţiei pe grupe de vârstă, în primul rând a celor două contingente esenţiale, tinerii (0-14 ani) şi vârstnicii (peste 60 ani) au urmat tendinţe opuse. Populaţia tânără (0-14 ani) a fost într-un declin continuu, ca urmare a reducerii ratei natalităţii şi a sporului natural de la 1/3 din totalul populaţiei (1950-1955) la 27,5% în prezent sau cu 6,4 p.p. Populaţia vârstnică, deopotrivă, în intervalul de timp analizat a înregistrat o creştere, fie şi nesemnificativă de la 8,2% (1950-1955) la 10,8% (2005-2008) sau cu 1,6 p.p. Populaţia Terrei îmbătrâneşte lent, actualmente 1/10 din totalul populaţiei este de vârstă înaintată. Creşterea ponderii vârstnicilor a cunoscut o creştere spectaculoasă în majoritatea statelor dezvoltate, în special cele vest-europene şi Japonia, cu valori care ating sau depăşesc 25% (max. înregistrat în Italia 27%, 2008). Indicele de îmbătrânire (raportul dintre populaţia tânără şi vârstnică) a crescut foarte rapid în aceste condiţii, tot mai multe state depăşesc nivelul supraunitar, expresie a unei îmbătrâniri accentuate, una dintre sfidările societăţii contemporane. Creşterea ponderii populaţiei vârstnice se datorează creşterii longevităţii vieţii ca expresie a creşterii nivelului de trai, a creşterii calităţii serviciilor medicale, pe fondul unei rate scăzute a sporului natural. Populaţia

statelor post-industriale ale Europei Occidentale, Americii de Nord au cea mai mare longevitate a vieţii (75-80 ani), acestea depăşind pragul de 40 ani vârsta medie a populaţiei, la polul opus situându-se statele Africii sud-sahariene cu valori sub 50 ani (min Mozambic, Angola - 43 ani), şi o vârstă medie a populaţiei în jur de 20 ani.

Cât priveşte indicatorii mortalităţii populaţiei, acestea au urmat aceleiaşi tendinţe de scădere progresivă. Mortalitatea ca şi emigraţia conduc la diminuarea efectivului populaţiei. Rata mortalităţii ca şi cea a natalităţii a avut tendinţe de diminuare, acestea datorându-se în primul rând succeselor înregistrate în medicină. Astfel, în a 2-a jumătate a sec. XX-lea începutul sec. al XXI-lea rata mortalităţii a scăzut de peste 2 ori de la 19,5% (1950-1955) la doar 8,8% (2005­2008). Diminuarea ratei mortalităţi a avut loc în toate statele lumii, cu excepţia unor state saheliene care au grave probleme de asigurare a sănătăţii.

Rata medie a mortalităţii pe glob este de 8%o (2008) cu variaţii foarte mari de la 2,0%o în Kuwait, EAU, Qatar, la 23% - Siera Leone. Spre deosebire de ratele natalităţii cele ale mortalităţii nu reflectă întotdeauna decalajele dintre statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Statele occidentale având în structura populaţiei pe vârste o pondere ridicată a populaţiei vârstnice, rata mortalităţii are tendinţe de creştere, pe când în statele în curs de dezvoltare diminuarea ratei mortalităţii are loc pe fondul succeselor, fie şi modeste, în medicină. Cu toate acestea tendinţe generale, nivelul mortalităţii în mai multe state africane şi asiatice este mult mai ridicat decât în cele dezvoltate. In linii mari, repartiţia spaţială a valorilor mortalităţii generale, oscilează între extreme mult mai apropiate decât în cazul natalităţii, ceea ce permite să evidenţiem 3 grupe de state:

Indicatorii luaţi ca reper în aprecierea situaţiei demografice nici pe departe nu reflectă întregul set de indicatori demografici care ar întregi tabloul demografic, dar ne permit să

apreciem dimensiunea problemei demografice din perspectiva creşterii foarte rapide, pe de o parte, sau implozia demografică, pe de altă parte, care reprezintă „miezul" problemei demografice globale.

Analiza problemei demografice nu poate fi trecută cu vederea fără a lua în calcul tranziţia demografică, care nu este altceva decât trecerea de la un bilanţ natural la altul. Statele lumii prezintă o dinamică diferenţiată a celor 2 componente ale bilanţului natural al populaţiei (natalitatea şi mortalitatea). Acest fapt a determinat distingerea a câtorva tipuri de evoluţie a bilanţului natural: primitiv, tânăr, matur şi senil (modern).

  1. Tipul demografic tradiţional constituie prima fază a tranziţiei demografice sau începutul tranziţiei. Acest tip se caracterizează prin rate ridicate ale natalităţii şi mortalităţii, rata naturală de creştere fiind mică sau chiar sub nivel 0. Acest tip se întâlneşte foarte rar în prezent, doar la unele grupuri umane izolate din Africa, Asia de Sud şi America Centrală.
  2. Tipul demografic tânăr se caracterizează prin diminuarea coeficientului mortalităţii şi al natalităţii, ratele natalităţii având o scădere mai moderată, fapt ce determină o creştere naturală, atingând cote maxime în unele state. Această fază a finalizat în ţările dezvoltate la mijlocul sec. al XX-lea, iar în cele în curs de dezvoltare abia începe. Tipul demografic tânăr manifestat în statele dezvoltate ale Europei s-a deplasat în a 2-a jumătate a sec. al XX-lea către statele în curs de dezvoltare, în special în cele din Asia, Africa şi America Latină, care se fac responsabile de „vârful" exploziei demografice.
  1. Tipul demografic modern sau postranzacţional determinat de o nouă apropiere între valorile natalităţii şi mortalităţii ca şi tipul tradiţional, numai că la un nivel mult coborât, ajungându-se la un spor natural scăzut sau chiar la un deficit natural al populaţiei ca urmare a îmbătrânirii (tab. 6).

Tabelul 6

State aflate la diferite nivele de tranziţie demografică

State

Rata natalităţii

Rata mortalităţii

Bilanţul natural

Tip al tranziţiei demografice

1. Mali

48

15

23

tradiţional

2. Liberia

48

16

22

 

1. Egipt

27

6

19

tânăr

2. Mexic

20

5

15

 

1. Albania

13

6

7

matur

2. Coreea de Sud

10

5

5

 

1. Japonia

9

9

0

modern

2. Germania

8

10

-2

 

Sursa: prelucrat după //http:www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/xx.html

 

Dat fiind faptul că statele lumii se confruntă în mod diferit cu problema demografică, unele având creşteri excesive ale efectivului numeric al populaţiei, iar altele deopotrivă au un declin natural, a apărut necesitatea influenţării numărului populaţiei într-un sens sau latul prin aşa numita politică demografică. Mult timp măsurile pe care le adoptau statele în privinţa căsătoriei, migraţiei, familiei, cu scopul de a influenţa numărul populaţiei, erau sporadice fără a fi integrate într-un sistem coerent, de aceea acestea nu puteau fi considerate politici demografice, în sensul actual al cuvântului.

În general, prin politica demografică, în sensul cel mai general, se înţelege ansamblul de decizii adoptate de stat cu scopul de a influenţa evoluţia demografică în sensul dorit. Statele cu creşteri lente ale populaţiei, în special ţările dezvoltate, postindustriale, care se află în faza senilă a tranziţiei demografice (tipul IV) urmează să adopte măsuri în vederea stimulării creşterii populaţiei, iar ţările în curs de dezvoltare - măsuri restrictive, denataliste menite să reducă ritmurile înalte de creştere ale populaţiei. Aşa dar, o politică demografică poate avea drept obiectiv influenţarea numărului populaţiei, a structurii ei, a natalităţii şi mortalităţii, a distribuţiei spaţiale a populaţiei.

Un moment important în istoria conceptului de politică demografică, a principiilor pe care trebuie să le călăuzească, l-a avut Conferinţa Mondială a Populaţiei (1974), prin Planul Mondial de acţiune în domeniul Populaţiei, în care se fac un şir de recomandări statelor de a-şi formula o politică demografică. Deciziile luate la această Conferinţă, precum şi la cele care au urmat, au avut rol de recomandări, statele fiind cele care trebuie să decidă măsurile, strategiile, programele şi mecanismul de implementare a acestora. Experienţa statelor în materie de politica demografică este diferită, ca de altfel şi deciziile aplicate de către acestea.

În funcţie de orientarea lor, politicile demografice se împart în politici pronataliste (de încurajare a natalităţii) şi anti/denataliste (cu scopul reducerii creşterii naturale a populaţiei). Indiferent de orientare, o politică demografică reclamă mijloace specifice, fonduri financiare şi o legislaţie adecvată. Statele cu politici denataliste aplică programe de planificare familială, în sensul descurajării căsătoriilor timpurii, a naşterilor multiple, promovarea mijloacelor contraceptive moderne, sterilizarea, motivarea familiilor de dimensiuni reduse (China este promotoarea sintagmei „o familie - un copil"), acces la contracepţie etc. Statele cu politici pronataliste folosesc mijloace atractive de ordin economic: alocaţii familiale, autoare şi asistenţă socială pentru familiile numeroase, indemnizaţii, ajutoare şi avantaje economice, educaţionale, sanitare, degrevări de impozite etc. Dat fiind faptul că tabloul demografic se caracterizează printr-o mare diversitate, tot aşa şi politicile demografice cunosc un mare evantai. Acestea vizează nu numai natalitatea, dar şi fertilitatea, mortalitatea, morbiditatea şi sănătatea, distribuţia

geografică a populaţiei, migraţia internaţională etc. Politicile tot mai active aplicate de către statele lumii sunt expresia preocupării constante a comunităţii internaţionale pentru soluţionarea unea dintre principale probleme globale - problema demografică.

 

[1] Conform scării G. Bojio-Garnier, valoarea indicatorului 12 % se califică ca îmbătrânire demografică