1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Problema ecologică este multidimensională. Printre aceste dimensiuni pot fi menţionate: schimbarea climei ca urmare a emisiilor de gaze cu efect de seră, insuficienţa şi poluarea apelor dulci, dispariţia pădurilor, deşertificarea, epuizarea resurselor naturale, reducerea biodiversităţii, evacuarea reziduurilor în cantităţi uriaşe, degradarea solurilor şi ecosistemelor, epuizarea stratului de ozon, urbanizarea, răspândirea bolilor etc.

Una dintre cele mai acute probleme ecologice globale cu efecte atât economice, sociale şi de altă natură este problema schimbării climatice. Poluarea excesivă a atmosferei prin pătrunderea a cantităţilor crescânde de CO2 (dioxid de carbon), CH4 (gaz metan), N2O (oxid de azot) care provoacă ploile acide etc. a determinat creşterea temperaturii (t°C) medii a atmosferei şi, respectiv, la schimbările climatice. Concentraţia CO2 în atmosferă a atins în prezent nivelul cel mai înalt pe parcursul ultimilor 160 000 ani , ritmurile creşterii anuale ale emisiilor de gaze cu efect de seră sunt în ascendenţă. Dacă până nu demult vinovaţi de poluarea mediului se făceau, în special, statele dezvoltate, în prezent situaţia s-a schimbat. Cantitatea totală a emisiilor de gaze din partea ţărilor în dezvoltare a început s-o depăşească pe cea din partea ţărilor dezvoltate în anul 2005, acum lor revenindu-le 54% din total. Motivul principal constă în relocalizarea activităţilor industriale poluante către statele subdezvoltate.

Din totalul consumului energetic, combustibilii minerali (petrol, gaz natural, cărbune) reprezintă actualmente 80%, ceea ce duce la poluarea continuă a aerului şi la intensificarea efectului de seră. Încălzirea globală (cu aproximativ 1°C pe parcursul sec. XX) a determinat modificarea esenţială a climei pe glob, cu intensităţi diferite pe regiuni ale lumii şi efecte diferite. Acest fapt a determinat creşterea îngrijorării întregii comunităţi internaţionale[1]. Cert este că toate statele vor avea de suferit de pe urma modificării climei, dar ţările sărace vor suferi mai mult, deoarece sunt dependente mai mult de agricultură, nu dispun de sisteme sanitare adecvate, în plus acestea sunt victimele transferurilor activităţilor poluante din ţările bogate şi a cantităţilor uriaşe de deşeuri.

În 2005 a intrat în vigoare Protocolul de la Kyoto, conform căruia majoritatea statelor industriale s-au angajat să reducă treptat emisiile de gaze poluante cu efect de seră cu cel puţin 5% sub nivelul emisiilor din 1990 în perioada 2008-2012. Reducerile se referă la 3 dintre cele mai importante gaze: CO2 - dioxidul de carbon, CH4 - metanul, NO2 - oxizii de azot, care se vor măsura comparativ cu anul de bază 1990. Tratatul a fost semnat de către 141 de state, dintre care 30 puteri industriale, exceptând SUA şi Australia, care au apreciat că protocolul le-ar împovăra mult economia.

O problemă ecologică majoră nu mai puţin importantă prin gravitatea consecinţelor asupra vieţii umane şi economice a lumii o reprezintă epuizarea stratului de ozon. Recent, Organizaţia Meteorologica Mondiala (OMM) a prezentat raportul asupra stratului de ozon stratosferic. Măsurătorile au evidenţiat că în septembrie 2005 gaura de ozon măsura 27 milioane kmp, o suprafaţă apropiata de cea înregistrată în anul 2003, data când a fost observata cea mai extinsă gaura de ozon de când se fac măsurători meteorologice. Stratul de ozon care înconjoară Terra joacă un rol benefic asupra vieţii şi activităţii umane absorbind cea mai mare parte a razelor ultraviolete B (UV - B), biologic nocive, protejând suprafaţa Pământului de supradozare. Stratul de ozon, de asemenea, influenţează distribuirea temperaturii în atmosferă, ceea ce joacă joacă un rol important în reglarea climei pe Terra.

Diminuarea găurii de ozon se datorează clorofluocarburilor (CCF) utilizate în anumite produse. Studiile au arătat ca produsele chimice fabricate de om, în principal halonii, cluorofluorocarbonatii, bromura de metil, sunt responsabile de rarefierea stratului de ozon. Aceste produse mai sunt încă folosite la frigidere şi instalaţiile de climatizare a aerului ca agenţi frigorifici, fabricarea produselor cosmetice, aparate pentru producerea spumelor etc. Bromura de metil s-a folosit zeci de ani la dezinfecţia materiilor prime destinate exportului, precum şi ca pesticid pentru culturile agricole. Ţările industrializate s-au angajat ca până în anul 2030 să suprime folosirea hidrocluofluorocarbonului. Produsele antropogene utilizate la fabricarea cosmeticii, sistemelor de răcire, diluanţilor etc. nu prezintă pericol pentru straturile inferioare ale atmosferei, dar în stratosferă atomii de clor intră în reacţie cu stratul de ozon O3. Principalul „vinovat" de apariţia găurilor de ozon se fac CCF-urile, cea mai mare parte a lor fiind fabricate în emisfera de Nord (31% din freoni se produc în SUA, 30% - UE, 12% - Japonia, 10% - CSI).

Existenţa găurii de ozon a devenit cunoscută publicului larg în 1985 - eveniment care a jucat un rol important în accelerarea cooperării internaţionale în protecţia găuri de ozon şi care s­a soldat cu apariţia Protocolului de la Montreal. În 1987 la Monreal, Canada a avut loc Prima Conferinţă Internaţională cu privire la stratul de ozon, unde a fost primită hotărârea de a reduce cu 50% producerea clorofluorocarburilor. Dificultatea soluţionării problemei constă în faptul că unele state în curs de dezvoltare importatoare a tehnologiilor „murdare" din occident nu doresc să renunţe la pierderile economice ce ar rezulta din demontarea acestor tehnologii.

O altă problemă cu caracter ecologic o reprezintă insuficienţa şi poluarea apelor dulci. Apa constituie una din condiţiile principale ale existenţei umane. Supravieţuirea umană se datorează în mare parte apei potabile, cu un conţinut al sării sub 1g la 1l de apă. Apele dulci pe suprafaţa Terrei sunt repartizate foarte neuniform, gradul de asigurare cu această resursă naturală fiind foarte inegală pe state şi regiuni ale lumii. Cel mai mare consumator al apei potabile pe Terra o reprezintă agricultura (circa 60% din totalul apelor consumate). Printre alte ramuri şi activităţi economice cu un grad sporit al consumului direct sau indirect al apei îl constituie siderurgia, industria chimică, industria hârtiei şi celulozei, industria alimentară termoenergetica etc. Actualmente a crescut mult consumul de apă din partea populaţiei. Un orăşean consumă în medie 100-200 l apă, un sătean până la 50 l apă zilnic, în oraşele mari consumul întrecând de 5-7 ori valorile medii. Consumul excesiv al apei, precum şi deversările necontrolate au determinat poluarea apelor dulci, în unele bazine acvatice poluarea atingând cote alarmante. Un impact agresiv asupra apelor îl au detergenţii, metalele grele, elementele radioactive, îngrăşămintele minerale etc. Preţul apei, conform estimărilor experţilor, va fi în creştere continuă pe parcursul secolului al XXI-lea, ajungând să fie la fel de scump ca şi combistibilii.

Spre deosebire de apele dulci, adâncurile Oceanului Planetar au fost mult timp neutilizate şi considerate zone în afara pericolului ecologist. Insă exploatarea ştiinţifică şi comercială a oceanului a schimbat această situaţie. Exploatarea excesivă a resurselor piscicole au pus în pericol securitatea resurselor piscicole pe glob. Oceanul Planetar a cunoscut o poluare masivă şi în rezultatul transportării combustibilelor pe calea apei, naufragiile, accidentelor fiind destul de frecvente. După unele calcule anual în Oceanul Planetar pătrund până la 3,5 mln.t petrol şi produse petroliere. Prntre alte probleme legate de valorificarea Oceanului Planetar se înscriu: utilizarea resurselor energetice ale oceanului; valorificarea resurselor minerale, atât din apele oceanului, cât şi din partea subacvatică; construcţia obiectivelor inginereşti (poduri, tunele, oleoducte etc.); valorificarea resurselor biologice oceanice; creşterea presiunii recreaţionale la ţărmurile mărilor şi oceanelor etc.

Printre problemele ecologice care au căpătat o amploare globală sunt şi cele legate de degradarea terenurilor, fapt ce subminează potenţialul de producere a hranei pentru populaţia crescândă a Terrei. Degradarea terenurilor a căpătat dimensiuni alarmante, manifestate prin scoaterea din circuitul agricol a numeroase suprafeţe de teren, prin deteriorarea calităţii solurilor prin eroziune, prin supraexploatarea resurselor biologice, prin deteriorarea terenurilor cauzate de construcţii de infrastructură, construirea barajelor, canalelor, precum şi prin poluarea chimică rezultată din utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor sau prin ploile acide.

Degradarea prin eroziune se datorează acţiunii ploilor, vântului şi omului care prin lucrările agricole a distrus textura solului. Eroziunea a afectat în ultimul secol pe întreg glob 20 mln.km de terenuri cultivate, adică 28% din suprafaţa lor. Anual sunt scoase din circuit circa 7 mln. ha de terenuri arabile, în condiţiile în care populaţia lumii e în creştere[2]. Calculele arată că în condiţiile productivităţii agricole actuale o persoană are nevoie în medie de 0,4-0,5 ha teren pentru a fi asigurat cu produse alimentare şi 0,1 ha teritoriu pentru locuinţă, drumuri şi alte necesităţi. In prezent în lume fiecărei persoane îi revine 0,3 ha teren arabil, ceea ce este sub limita normativă. Degradarea terenurilor are loc şi prin supraexploatarea legată de defrişarea pădurilor şi de suprapăşunat.

Deteriorarea solurilor se realizează şi prin chimizarea excesivă şi ploile caide. Ploile acide sunt determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf SO2 şi azot N2O care în prezenţa în atmosferă a vaporilor de apă se transformă în acizi extrem de toxici, ca acidul sulfuric H2SO4 şi acidul azotic NO3. Chimizarea în exces contribuie la scăderea potenţialului productiv. O alta consecinţa legată de deteriorarea solurilor şi a apelor freatice a unor elemente minerale cum ar fi nitratii în concentraţii dăunătoare. Folosite timp îndelungat îngrăşămintele chimice pot opri reciclarea substanţelor organice din solurile cultivate, ameninţând grav fertilitatea lor. Alte produse care poluează solul sunt: reziduurile solide de la exploatările miniere, zgurile metalurgice şi de la termocentrale, deşeurile rezultate de la crescătoriile de animale, reziduurile provenite din industria alimentara, deşeurile casnice etc.

Degradarea continuă a terenurilor reduce considerabil potenţialul de producţie alimentară şi de resurse biologice, însoţit de intensificarea unor fenomene anomalice cum ar fi reducerea biodiversităţii şi deşertificarea. Omul atentează în permanenţă la integritatea biodiversităţii, nimicind voluntar sau involuntar specii întregi, în contextul exploatării excesive a resurselor naturale. In ultimele 2 decenii diversitatea speciilor floristice şi faunistice a scăzut cu 20%, o cifră comparabilă cu dispariţiile native ale speciilor de-a lungul evoluţiei lor geologice[3].

Terenurile agricole şi pădurile cultivate au apărut pe locul pădurilor native, productivitatea biologică a lor fiind net inferioară vegetaţiei naturale native. Dacă în cec. XVIII pădurile ocupau circa 50% din suprafaţa uscatului, la începutul secolului XXI-lea această pondere nu întrecea 25%[4]. Viteza cu care se micşorează suprafeţele împădurite ale Terrei, în speciale cele tropicale, sunt îngrijorătoare. Anual sunt defrişate circa 100 mii ha, distrugerea acestor păduri preţioase, numite şi „plămânii pământului" ocupă doar 7% din suprafaţa uscatului, dar găzduiesc 2/3 din întreaga diversitate floristică şi faunistică din lume, putând avea consecinţe nefaste dacă nu dramatice pentru viitorul omenirii. Pădurile au un rol important în menţinerea echilibrului ecologic. Actualmente pădurile acoperă circa 1/4 din suprafaţa Terrei, dar sub presiunea industriei lemnului, activităţilor de minerit, extinderea oraşelor, etc. acestea şi-au redus suprafeţele cu o viteză foarte mare. Patrimoniul forestier al lumii se află într-un proces rapid de diminuare. Pădurile (în primul rând cele tropicale din America latină, Africa şi Asia) dispar într- un ritm anual estimat la 17 mln ha, acestea pierzând aproximativ 1,5-2% din suprafaţa lor. Aceste distrugeri masive au la origine, în principal, creşterea rapidă a populaţiei care utilizează lemnul pentru pregătirea bucatelor şi extinderea terenurilor agricole, dar şi exportul masiv de lemn către statele bogate. Distrugerea covorului vegetal apare şi ca urmare a păşunatului intensiv, în special, în statele în curs de dezvoltare. Regiuni întregi sau chiar state s-au lipsit de covorul vegetal, prin numărul excesiv al capetelor de animale. Terenurile au fost degradate şi de pe urma construcţiilor infrastructurilor de transport, productive, toate aceste intervenţii în ecosistemele naturale fiind foarte păguboase pentru mediu.

Creşterea explozivă a numărului populaţiei Terrei, precum şi exploatarea neraţională a terenurilor cu destinaţie agricolă a determinat accentuarea fenomenului de deşertificare, un hazard economic de gravitate complexă. Cauzele apariţiei şi extinderii deşerturilor este suprarecoltarea, practicarea nepotrivită a irigaţiei şi despăduririle. Aproape 3,6 mlrd ha din cele 5,2 mlrd ha terenuri arabile din lume au suferit de eroziunea şi degradarea solurilor. Peste 100 state ale lumii, inclusiv R. Moldova, sunt afectate de deşertificare. Ca rezultat al intensificării agriculturii, dar şi a aridizării climei, reducerea biodiversităţii au condus la distrugerea stratului fertil urmat de pierderea capacităţii solului de a susţine recolte, păşunat sau alte activităţi umane. Impactul economic este uriaş cu pierderi de 40 mlrd $ pe an în bunuri agricole şi o creştere constantă a preţurilor la produsele agricole. Conform unui studiu ONU, aproximativ 30% din suprafaţa Terrei este afectată de secetă, iar după World Wide Fund pentru Natură, lumea a pierdut 30% dun bogăţiile sale naturale între 1970-2000 . Consecinţele deşertificării sunt: diminuarea producţiei de hrană, reducerea productivităţii solului scăderea capacităţii de regenerare a terenului; creşterea inundaţiilor în zonele din avalul râurilor, reducerea calităţii apei, sedimentarea în râuri şi lacuri, colmatarea lacurilor de acumulare şi a canalelor navigabile; agravarea problemelor de sănătate datorate furtunilor de nisip şi praf, în special a infecţiilor oculare, a dificultăţilor respiratorii, a alergiilor şi a stressului; reducerea mijloacelor de trai, această situaţie forţând populaţia să migreze.

O problemă deosebită în procesul de poluare o reprezintă problema deşeurilor, fie că acestea sunt deversate în atmosferă, pe sol sau în apă, fie că sunt stocate şi depozitate. În acest al doilea caz pericolul este potenţial şi problemele legate de depozitarea unor cantităţi mari de reziduuri care se acumulează în cantităâi enorme sunt greu de rezolvat. În această problemă, ca peste tot în domeniul protejării mediului, intervine noţiunea de rentabilitate, înţeleasă în sens îngust. Eliminarea unei tone de deseuri costă circa 160 de dolari, în timp ce depozitarea costă între 40-60 de dolari. Producătorii, urmărind profitul maxim, nu doresc să recicleze deseurile, ci să le depoziteze (costul fiind de circa 4 ori mai mic). Drept urmare, numeroase ţări slab dezvoltate primesc, legal sau ilegal, deşeuri pe teritoriul lor. Guineea Bissau, spre exemplu, a avut un contract în valoare de trei ori mai mare decât venitul naţional (aproximativ 600 milioane de dolari) pentru depozitarea a 20 de milioane tone de deşeuri pe an. Se apreciază că traficul de deseuri este superior traficului de droguri.

O influenţă deosebită în acest proces îl au şi societăţile multinaţionale. Se poate observa că aceste firme pătrund într-o regiune, exploatând intensiv si iraţional resursele naturale, după care se retrag, lăsându-i pe locuitorii zonei respective să lupte pentru supravieţuire. Consecinţele penetrării firmelor multinaţionale în aceste ţări au un dublu caracter. Pe de o parte, activitatea lor participă la asigurarea mijloacelor tehnice şi cadrelor necesare dezvoltării, pe de altă parte, agravează o serie de probleme economice şi sociale ale acestor ţări. Ele instalează, de regulă, în ţările slab dezvoltate, obiective economice care duc la cresterea poluării mediului (în deosebi întreprinderi pentru extracţia de materii prime, fabricarea de îngrăsăminte chimice etc.). Acţionează în cele mai diferite modalităţi pentru a evita cheltuielile necesare în adoptarea unor măsuri destinate să protejeze natura. În cadrul societăţilor transnaţionale implantate în aceste ţări se înregistrează frecvent cazuri de încălcare a tehnologiei de producţie, ceea ce în condiţiile lipsei de măsuri speciale de tehnică a securităţii, duc la consecinţe dintre cele mai grave asupra mediului.

Un rol deosebit în accentuarea problemei ecologice îl joacă datoriile externe. Exploatarea resurselor naturale în scopul achitării dobânzilor la datoriile externe a devenit una din cauzele principale ale distrugerii mediului înconjurător în ţările sărace. Problema ocrotirii mediului se pune mai acut în special, în ţările care sunt net debitoare: Brazilia, Mexic etc. Pentru multe dintre ţările slab dezvoltate sărăcia este principala sursă de degradare a mediului înconjurător şi principala frână în calea dezvoltării. Modelul de industrializare practicat de ţările dezvoltate continuă să constituie termen de referinţă pentru dezvoltarea economică a acestor ţări, cu toate că în noile condiţii devin preponderente inconvenientele lui; cresterea exagerată a consumului energetic şi de materii prime face să apară la orizont spectrul epuizării acestora, poluarea atinge niveluri ce ameninţă să perturbe echilibrele naturale, gigantismul si urbanizarea excesivă, odată cu implicarea unor costuri tot mai greu de suportat, antrenează consumuri mari de resurse, conduc la risipă, schimbând condiţiile de viaţă ale oamenilor care şi aşa sunt destul de precare etc.

 

[1]   În decembrie 2009 la Copenhaga, liderii din peste 190 state ale lumii s-au întrunit în capitala daneză pentru a negocia un nou acord privind măsurile luate împotriva schimbării climei.

[2] C. Б. Лавров, Ю.Н. Гладкий „Глобальная география". - М., 1997.

[3]   International panel on Climate Change. Forth Report vezi:http:/www.ipcc.ch

[4]   A. Ursul ş.a. Dezvoltarea durabilă: abordări metodologice şi de operaţionalizare. - Chişinău, 2009.

Loading...