Economie

Din 1990, Europa se schimbă într-un ritm accelerat. Se petrec lucruri care erau de neconceput acum zece, cicncisprezece ani, afectând în mod direct viaţa cetăţenilor. De la 01. 01. 2002, 12 state ţi-au înlocuit moneda naţională cu euro, abandonând pe parcurs orice urmă de suveranitate monetară. Fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est, conduse o bună parte de timp şi chiar în prezent de foştii comunişti reânviaţi ca social-democraţi şi aleşi după regulile „democraţiei burgheze” au făcut eforturi mari să intre în clubul UE şi au învăţat treptat căile şi mijloacele de distribuţie a suveranităţii şi gestionării în comun a economiilor naţionale.

Există ţări care s-au obişnuit sţ-şi trimită reprezentanţii tineri şi dinamici în căutare de slujbe şi de un viitor mai bun şi care nu mai pot face faţă valurilor de emigranţi iar altele cu o lungă istorie de imigrări care se confruntă cu situaţia în care mase mari ale populaţiei consideră că numărul străinilor din ţara lor a crescut peste pragul toleranţei, problemă care a devenit o politică majoră.

Aspectele interne ale securităţii naţionale se unesc tot mai mult cu cele externe şi nu va fi departe timpul când va exista o forţă comună europeană de pază a frontierelor.

Un număr de europeni (care creşte în mod constant) îşi câştigă existenţa din fenomenul „integrare transnaţională”. Cu alte cuvinte Europa a devenit o profesie şi mulţi profităde pe urma ei din poziţia de consumatori, producători sau cetăţeni.

Sunt şi cetăţeni care nu înţeleg conceptul de integrare şi chiar mai rău se simt ameninţaţi de schimbările rapide. Aceştia sunt păgubaşi sau păgubaşi închipuiţi, iar numărul lor se pare că este în creştere, dovada fiind mişcările de protest.

Deşi sunt inventatori ai statului naţional şi ai conceptului de suveranitate care-l însoţeşte, europenii experimentează de mai bine de cincizeci de ani o nouă ordine economică şi politică pentru continentul lor, suveranitatea nemaifiind tratată ca un concept absolut, iar cooperarea transnaţională a atins niveluri necunoscute în alte părţi ale lumii.

O serie de aspecte de zi cu zi a cetăţenilor europeni depinde acum de decizii luate peste frontierele lor naţionale.

UE este pe cale de a se transforma, fenomen ce va avea un oarecare impact asupra întregului continent. Cei doi agenţi ai transformării sunt moneda unică europeană şi lărgirea europeană (primirea de noi membrii). În viitor şi alţi factori vor influenţa forma cnstrucţiei europene:dezvoltarea economiei mondiale, schimbarea relaţiilor cu SUA, singura superputere rămasă, crizele care persistă atât în Europa cât şi în vecinătatea ei, etc.

Desigur, construcţia europeană necesită şi sprijinul activ al unei mari părţi a societăţii noastre care începe să dea tot mai mulkte semne de nerăbdare combinate cu cele de nesiguranţă. Este posibil ca integrarea regională să fi avut un ritm mai alert decât cea europeană.

Agenda oficială a integrării poate suferi unele modificări generate de noi evenimente atât de pe frontul extern cât şi cel intern.

Ce fel de Europă dorim? O Europă a regularizării pieţelor, a eficienţei economice, a solidarităţii, a gestionării globalizării, a managementului noii monede unice, a exportului valorilor comune, o Europă în care unele lucruri se fac în comun, altele separat, în care democraţia va funcţiona la un nivel superior statului naţional (?), o Europă în care vor fi câştigători şi perdanţi.

Totul a inceput acum 55 de ani cu carbunele si otelul. Planul prezentat in anul 1950 de ministrul francez de externe Robert Schuman a dus la crearea Comunitatii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) compusă din Franţa, Germania Occidentală, Italia, ţările Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg).

Principalele caracteristici ale Planului Schuman au avut un efect de lungă durată asupra integrării europene. A fost o încercare franceză de a rezolva o problemă germană la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Următorul pas, mai ambitios, în evoluţia acestei forme de integrare a fost făcut prin Tratatul de la Roma în 1957, prin care s-au mai înfiinţat încă două comunităţi: Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomului (Euratom).

În timp ce „Euratom” s-a dovedit a fi neviabilă, CEE s-a referit cu precădere la stabilirea unei pieţe comune, cu accentul pe eliminarea controalelor transfrontaliere in mişcarea bunurilor.

Timp de mulţi ani CEE a fost cea mai importantă organizaţie a celor şase state semnatare a Tratatului de la Roma, care s-a ocupat de liberalizarea comerţului între membrii săi, eliminând treptat tarifele şi cotele naţionale, şi contracarând intervenţia extinsă a guvernelor în interiorul frontierelor naţionale.

Între 1950 şi 1973 a urmat o epocă de aur şi stabilitate monetară pentru cei şase încorporaţi în CE (termen tot mai des folosit pentru a înlocui cele trei Comunităţi). Anul 1973 debutează cu o uşoară recesiune dar coincide cu prima rundă de extindere şi primirea a trei noi membrii: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie (Ele au fost nevoite să aştepte câţiva ani din cauza votului împotriva primirii Angliei al generalului de Gaulle – preşedintele Franţei).

Prima extindere a sporit substanţial diversitatea politică şi economică a Comunităţii influenţând şi mediul economic internaţional. Între 1970 şi 1980 deşi căzuseră diversele bariere politice, consensul politic intern era supus unor presiunhi tot mai evidente (şomaj, inflaţie, divergenţe economice, divizări politice, dispute bugetare etc.).

Cea de-a doua etapă a extinderii s-a îndreptat către sud şi a fost total diferită. Cererile de aderare ale Greciei, Portugaliei şi Spaniei au fost formulate într-un moment de criză pentru cei nouă.

Slabe din punct de vedere economic şi fragile politic, candidatele din sudul Europei au adus CE o nouă şi dificilă sarcină. Neputând spune nu, CE a optat pentru două runde de aderare:

• Grecia a aderat în 1981;
• Spania şi Portugalia în 1986.

Din această extindere spre sud se pot învăţa unele lecţii: prima şi poate cea mai evidentă este că CE nu refuză cererea de aderare a nici unui stat european dar solicitanţii pot fi făcuţi să aştepte mult şi bine. A doua lecţie este că CE/UE a căpătat un rol extrem de important, care poate acţiona ca un catalizator în modernizarea economică şi politică a noilor membrii. A treia lecţie este că mărirea numărului membrilor, chiar dacă aceştia sunt cei mai slabi, nu conduce neapărat la slăbirea integrării.

Doisprezece era considerat un număr potrivit existând chiar şi un consens de a ingheţa număruil membrilor cel puţin până la desăvârşirea programului pieţei interne în 1993.

Era o strategie adecvată, necesară consolidării integrării, când anii ’90 au dat totul peste cap.

Prăbuşirea regimurilor comuniste în estul Cortinei de Fier, deintegrarea imperiului sovietic, unificarea Germaniei au pus în mişcare o serie de factori care au schimbat radical forma construcţiei europene (unificarea Germaniei în 1990 a produs o miniextindere cu 17 milioane de cetăţeni în RF Germania şi deci în CE).

Unificarea Germaniei a dus la o impoartantă schimbare a raportului de forţe care a devenit strâns legat de unificarea Europei.

Tratatul de la Maastricht semnat la 7 februarie 1992 (intrat in vigoare la 01 noiembrie 1993) a fost cea mai serioasă revizuire a vreunui tratat european semnat la şaisprezece luni după unificarea Germaniei. În mod paradoxal unificarea Germaniei a dus la cea mai mare criză a Sistemului Monetar European (pentru Germania era bună şi necesară mărirea deficitului bugetar – ca element al politicii monetare, pentru celelalte state, nu).

Pieţele au sesizat problema în timpul marii crize a ratei de schimb din 1992-1993. Acesta este motivul pentru care UE a înfiinţat Banca Centrală Europeană, legată de îngheţarea irevocabilă a ratei bilaterale de schimb, ceea ce a condus la adoptarea monedei unice europene.

Tratatul de la Maastricht reprezintă cea de a doua revizuire fundamentală a comunităţii opferind un cadru juridic unic celor trei comunităţi: CECO, EURATOM, CEE.

Acest tratat a decis redenumirea Comunităţii Economice Europene (CEE) în Comunitatea Europeană CE, transformând-o dintr-o entitate doar economică într-o uniune ce dispunea de competenţe politice (Uniunea Europeană).

Din punct de vedere structural Tratatul de La Maastricht poate fi comparat cu un templu dominat de un fronton şi sprijinit de trei piloni.

Tratatul de la Maastricht a reprezentat o nouă etapă de integrare europeană deoarece:

• a fixat un calendar pentru crearea monedei unice, EURO, punctul final al logisticii procesului de construcţie a unei pieţe fără frontiere;
• a lansat noţiunea de cetăţenie europeană pentru toţi cetăţenii statelor membre prin instituirea de noi drepturi: dreptul de vot şi la eligibilitate în cadrul alegerilor locale şi europene în faţa mediatorului european;
• a conferit Parlamentului European noi puteri precum cea de codecizie cu Consiliul UE;
• a introdus doi noi piloni de natură interguvernamentală;
• a extins procedura de vot cu majoritatea calificată unor noi domenii;
• a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii Uniunii. Tratatul de la Maastricht afirmă că „orice stat european care respectă principiile fundamentale ale Uniunii (libertate, democraţie, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) poate cere să devină membru al UE.

Consiliul Europei întrunit la Copenhaga (21-22 iunie 1993) a stabilit că aderarea fiecărei ţări care îşi propune să devină membră a Uniunii Europene va avea loc după ce va fi capabilă să îşi asume obligaţiile ce îi revin prin satisfacerea condiţiilor economice şi politice pe care le implică aderarea. În cadrul summitului au fost definite criteriile de aderare la UE:

1. Criteriul geografic (apartenenţa geografică, economică sau culturală la bătrânul continent);
2. Criteriul politic (dezvoltarea democratică, stabilitatea politică, supremaţia legii, apărarea drepturilor omului, respectarea şi protecţia minorităţilor, abolirea pedepsei cu moartea).
3. Criteriul economic (existenţa unei economii de piaţă viabile, capacitatea de a face presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei libere în interiorul Uniunii).
4. Adoptarea acquis-ului comunitar care cuprinde: Dispoziţiile tratatelor constitutive precum şi a tuturor acordurilor care le-au modificat în timp; Regulkamentele, directivele şi deciziile emise de instituţiile UE ca acte cu putere obligatorie precum şi celelalte acte adoptate: declaraţii, rezoluţii, strategii comune, acţiuni comune, poziţii comune, concluzii, etc.; convenţiile multilaterale; jurisprudenţa curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

La aceste 4 criterii de la Copenhaga, Consiliul Europei de la Madrid (1995) a mai adăugat încă unul: 5. Criteriul capacităţii administrative de aplicare a acquis-ului comunitar.

• A treia extindere a UE care a avut loc la 01.01.1995 a transformat Europa celor 12 în Europa celor 15. Ţările Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, principalii parteneri ai UE (Austria, Suedia, Norvegia, Finlanda) au semnat tratatele de adeziune care au fost supuse referendumului intrând în vigoare la 01.01.1995. referendumul norvegian s-a soldat cu un rezultat negativ (52% fiind împotrivă), Norvegia neintrând în UE.

La 17 iunie 1997 prin Tratatul de la Amsterdam şefii de stat şi de guvern ai Ue au stabilit 4 mari directive pentru consolidarea celor 3 piloni: plasarea preocupărilor privind ocuparea şi drepturile cetăţenilor în UE; suprimarea obstacolelor din calea liberei circulaţii şi întărirea securităţii; creearea unui mesaj care să-i permită Europei să-şi facă mai bine auzită vocea în lume; careşterea eficacităţii arhitecturii instituţionale a UE în vederea viitoarelor lărgiri.

La 16 iulie 1997 esta adoptată „Agenda 2000-pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă” care prezintă trei provocări supuse dezbaterii UE:

• Întărirea şi reformarea politicilor comunitare;
• Evaluarea candidaturilor de adeziune;
• Adaptarea cadrului financiar al Uniunii.
• A patra extindere a UE a fost hotărâtă la Summitul de la Luxemburg din decembrie 1997, iar negocierile cu 6 state din primul val au început la 31 martie 1998 cu: Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru. Negocierile cu statele din al doilea val au fost hotărâte la Summitul de la Bruxelles din 15 februarie 2000 pe baza concluziilor Summitului nde la Helsinki din decembrie 1999. Cele şase de la Helsinki au fost: Slovacia, România, Bulgaria, Lituania, Letonia, Malta.

În cadrul Consiliului European de la Copenhaga (12-13 Decembrie 2002) are loc încheierea negocierilor cu zece din cele 12 state care doreau să adere la UE. Astfel:

• Polonia, R. Cehă, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru, Slovacia, Lituania, Letonia, Malta vor deveni membre ale UE din 2004.
• S-a stabilit o dată ţintă pentru aderarea României şi Bulgariei în UE. Negocierile cu aceste două state să se încheie până la sfârşitul anului 2004, iar data ţintă de aderare să fie 01.01.2007.
• S-a decis acordarea unei asistenţe de preaderare mai mare pentru România şi Bulgaria. Pentru a recupera decalajul faţă de cele 10 state ce au intrat în UE în 2004, România va primi de la UE 2,8 miliarde euro până în 2006 (cu priorităţi de alocare în justiţie, afaceri interne, agricultură, dezvoltare rurală, infrastructură de transport, de mediu, coeziunea şi construcţiile instituţionale).
• României i s-a confirmat că până în 2007 va avea statut de observator în Parlamentul European ales în 2004. La 16 Aprilie 2003, la Atena au fost semnate tratatele de aderare la UE ale Poloniei, Cehiei, Ungariei, Slovaciei, Estoniei, Ciprului, Sloveniei, Lituaniei, Letoniei, Maltei. La 01.05.2004 cele 10 state dinb Europa Centrală şi de Est devin membre cu drepturi depline ale UE.

UE a trecut de la 15 la 25 state însă, a rămas de rezolvat problema celor 3 cifre:

• Suprafaţa UE a csercut cu 34%;
• Populaţia UE a crescut cu 29%;
• Bogăţia UE a crescut cu 8%.