Pin It

Bazele agriculturii noastre se pun în ultimele trei decenii ale secolului trecut si în primele decenii ale secolului nostru.

            Dezideratul fundamental al ţăranului român, acela de a fi proprietarul pământului pe care-l munceşte, începe să prindă contur imediat după unirea Principatelor Române în 1859. Reforma agrară, promulgată de principele Alexandru Ioan Cuza în 1864, a contribuit în mare măsură la ameliorarea structurii de proprietate din Principatele Române şi la înlăturarea oricărei forme de legătură silită între ţăran si proprietar (claca), fără însă să rezolve problemele tehnice si economice ale exploataţiei agricole şi starea de înapoiere a ţărănimii.

            Reforma agrară din 1864 nu a avut efectul scontat pentru că ţăranul român, devenit proprietar de pământ, nu avea inventarul şi capitalul necesar pentru exploatarea pământului. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu celelalte legi cu impact funciar, începând cu cea din 1866 şi continuând cu legile din anii 1868; 1872; 1875; 1880; 1884; 1903 - care au fost sortite eşecului. Chiar dacă Constituţia din 1866 proclamă libertatea personală, o mare parte a ţărănimii moldovene şi muntene a ajuns în situaţia de neiobăgie ca urmare a aplicării Legii tocmelilor agricole. Tot acum în această perioadă apare un fenomen de masă, fenomenul arendăşiei. Proprietarul, în absenţa capitalului şi activului de exploatare nu avea altă soluţie decât arendarea, el fiind constrâns să accepte condiţii de arendare impuse de arendaş, în caz contrar terenul său rămânea în mare parte nelucrat.

            În anul 1864 şi până la Marea Unire nu se produc mutaţii semnificative în agricultura din Principate. Totuşi economia capitalistă a avut o influenţă puternică asupra evoluţiei structurilor agrare si a problemei agrare. Ea a creat primele pieţe pentru produsele agricole, dar nu se poate vorbi despre piaţa agricolă în adevăratul sens al noţiunii, poate cu excepţia pieţii cerealelor.

            În perioada 1864 - 1918 fenomenele cu caracter general constatate sunt următoarele:

            - populaţia rurală se situează constant la ponderea de 75-80 % din populaţia totală;

            - sporul natural al populaţiei rurale şi legislaţie succesorială favorizează parcelarea si diminuarea excesivă a proprietăţilor mici;

            - piaţa agricolă si prelucrarea industrială a produselor agricole se aflau la un nivel foarte redus.

            Istoria dezvoltării economiei rurale din estul Europei demonstrează că suprafeţele proprietăţilor funciare au crescut, dar cu un ritm foarte lent (astfel în 1892 în Franţa suprafaţa medie pe exploataţie era de 8,60 ha; de 11,65 ha în 1930, de 14 ha în 1955, ca să ajungă în 1992 la 29 ha). Structura funciară în Vechiul Regat (Moldova si Muntenia) în anul marii răscoale ţărăneşti din 1907 reflectă faptul că 77,2 % din numărul exploataţiilor agricole erau sub 5 ha, deţinând doar 25,8 % din suprafaţa arabilă, în timp ce 22,8 % din numărul exploataţiilor erau mai mari de 5 ha, ponderea acestora în suprafaţă arabilă fiind de 74,2 %.

            În acel an 5375 proprietari latifundiari deţineau 48,7 % din suprafaţa arabilă a Vechiului Regat (în cifră absolută 3 810 352 hectare) ponderea lor fiind sub 1 % din numărul exploataţiilor totale (mai precis 0,56 %).

            Această structură a proprietăţii funciare care nu se modifică până în 1918, poate fi caracterizată ca fiind  a unei economii de tip feudal, cu mari proprietăţi latifundiare. Polarizarea excesivă a proprietăţii funciare a constituit premisa mişcărilor violente din 1907.

            Evoluţia structurilor agrare în celelalte provincii istorice româneşti, Ardealul, Banatul, Crişana, Maramureşul, Bucovina şi Basarabia este marcată de apartenenţa vremelnică a acestora la cele două imperii austro-ungar şi ţarist.

  1. Constantinescu, în lucrarea "L'evolution de la proprieté‚ rurale et la reforme agraire en Roumanie" (Bucureşti, 1925), arăta că în Transilvania la începutul anului 1918, românii care reprezentau 63,75 % din populaţie aveau în proprietate numai 24 % din suprafaţa agricolă si forestieră a acestei provincii, ceea ce demonstrează că structura proprietăţii funciare era profund distorsionată în defavoarea populaţiei majoritare româneşti.

            Dominaţia imperiului ţarist asupra Basarabiei în perioada 1912-1913 marchează profund structurile rurale din această provincie. Specific acestei provincii româneşti este politica ţaristă de colonizare si cumpărările masive de proprietăţi funciare de către nobilimea rusă. Structura proprietăţii funciare este bipolară, asemănătoare cu cea din Vechiul Regat. Un număr de 2171 de exploataţii agricole deţineau 1689000 ha, reprezentând 49,1 % din suprafaţa Basarabiei.

            În ansamblul întregii ţări în anul 1918 se remarcă existenţa unui număr foarte mare de exploataţii mici, cu o pondere de 95,7 % în totalul exploataţiilor, cu o suprafaţă medie pe exploataţie de 4,35 ha. La polul opus se situa marea proprietate funciară care, cu o pondere de numai 0,7 % în totalul exploataţiilor, deţinea 40 % din suprafaţa tării. Exploataţiile de mărime medie erau slab  dezvoltate, reprezentând 3,6 % din totalul exploataţiilor româneşti, ocupând 15,9 % din suprafaţa ţării, această tendinţă fiind totalmente contrară celei din Europa. În Franţa, de exemplu în acelaşi an 1918, ponderea cea mai mare în suprafaţa agricolă (59,6 %) o deţineau exploataţiile de mărime medie.

            O altă caracteristică a evoluţiei agriculturii, a structurilor agrare în România este aceea că o dată cu dezvoltarea capitalismului continuă să fie prezente puternice structuri agrare latifundiare şi relaţii agrare cu caracter neiobăgist.

            Marele economist Virgil Madgearu care s-a ocupat de mecanismul de funcţionare al sistemului agrar românesc face o serie de consideraţii deosebit de interesante. Astfel, arată V. Madgearu, gospodăria mică ţărănească cu o suprafaţă de 3-4 hectare teren agricol, pe lângă faptul că nu asigură utilizarea integrală a forţei de muncă a familiei ţărăneşti, nu-şi asigură complet necesarul de produse agricole pentru autoconsumul propriu, aflându-se într-o economie de subzistentă. Gospodăriile mari produc şi pentru autoconsumul lor, plătesc şi în natură o parte din munca ţăranilor, dar în primul rând produc în cea mai mare parte pentru piaţă. De fapt în aceste gospodării mari - care pot fi asimilate marilor exploataţii agricole, se obţineau cereale pentru piaţa europeană, imprimând agriculturii din Vechiul Regat o tentă cerealistă.

            Agricultura României în anul Marii Uniri poate fi caracterizată ca o agricultură puternic marcată de subdezvoltarea economică generală a tării, cu o structură a proprietăţii funciare cu un bipolarism excesiv, cu un sistem de producţie unilateral, cel cerealier, extensiv si nu în ultimul rând prin existenta încă a relaţiilor de tip feudal alături de cele de tip capitalist (I.P. Otiman, 1994).