Economiile contemporane produc sub incidenţa factorilor globalizării noi forme de manifestare ale inflaţiei, care se multiplică la scurt timp după reguli ale auto-similitudinulor.
Inflaţia monetară* se datorează introducerii şi menţinerii în circulaţie a unei mase monetare excedentare raportată la cantitatea de bunuri şi servicii de pe piaţă.
Ea poate fi explicată doar prin emisiunea excesivă de semne băneşti (inflaţia prin monedă).
Economistul american Milton Friedman, afirma că inflaţia este legată mai ales de oferta de monedă, suplimentarea acesteia decurgând din deciziile agenţilor economici specializaţi în interesul sporirii activelor lor de bani de credit.
Excedentul de masă monetară poate fi determinat de: emisiunea de monedă, crearea de moned scripturală, controlul insuficient al autorităţilor asupra emisiunii de monedă, creşterea vitezei de circulaţie a banilor, scăderea încrederii în moneda naţională.
O variantă a inflaţiei monetare este inflaţia prin credit.
Creşterea substanţială a creditului duce relativ repede la dezechilibrul inflaţionist, la excesul de cererere nominală pentru bunurile de consum.
În anumite condiţii, profiturile cresc mai încet decât masa economiilor disponibile ale înreprindelor.
Ca urmare, guvernele caută să promoveze programe proprii de investiţii, pe seama bugetului.
Inflaţia prin cerere este un fenomen de creştere a preţului provocată de o situaţie de dezechilibru între o cerere agregată solvabilă prea mare în raport cu oferta agregată la un anumit preţ.
În condiţii normale, excesul de cerere stimulează mărirea producţiei.
Dacă însă creşterea volumului cererii nu determină o creştere corespunzătoare a producţiei, a ofertei, preţurile cresc şi se manifestă fenomenul inflaţionist.
Excesul cererii de consum a populaţiei poate constitui, uneori, factorul principal al inflaţiei, care poate să provină dintr-o utilizare excesivă a economiilor băneşti, sau a creditelor pentru consum.
Acest fenomen se interferează cu aspecte psihologice, de deplasare a unor cereri viitoare în prezent, pe căile creditului de consum, explicabile prin comportamentul consumatorilor-cumpărători aflaţi sub imperiul fricii de o inflaţie durabilă, sau de riscuri militare, socio-politice, etc…
Acest aspect al inflaţiei prin cerere sustrage resurse de la investiţiile productive, prin drenarea economiilor populaţiei către speculaţii aducătore de profituri pe termen scurt, sau de diminuare a riscurilor sociale.
Inflaţia prin cerere de consum pote avea ca sursă şi creşterea excesivă a salariilor neînsoţită de o creştere corespunzătoare a producţiei sau a productivităţii muncii: asistăm la o penurie de bunuri materiale şi de servicii.
Specialiştii numesc un asemenea dezechilibru inflaţie reală.
O altă cauză a inflaţiei prin cerere este excesul cererii guvernamentale, globale, peste posibilităţile bugetare curente.
Dezechilibrul inflaţionist este explicat adeseori prin insuficienţa ofertei, prin penuria de bunuri materiale şi servicii de pe piaţă.
Această concepţie consideră drept cauza principală a inflaţiei insuficienţa producţiei (inflatia prin ofertă ).*
Inflaţia prin costuri exprimă acea creştere inflaţionistă a preţurilor datorată creşterii elementelor ce intră în calculul preţurilor: materii prime , salarii , beneficii., respectiv a costurilor de producţie.
Inflaţia prin costuri poate fi declanşată de firme, stat, salariaţi, consumatori.
Exigenţele progresului tehnico-ştiinţific duc la sporirea cheltuielilor publice, deci şi la creşterea presiunii fiscale.
Ca urmare se produc creşteri la preţurile bunurilor de consum.
Aceasta atrage prin mecanismul revendicărilor producătorilor, ridicarea veniturilor din muncă, ce antrenează creşterea costurilor.
Prin această interdependeţă costuri-venituri-preţuri se dezechilibrează raportul dintre oferta reală de bunuri şi cererea nominală a populaţiei.
Consecinţele inflaţiei sunt examinate prin prisma deprecierii monetare care este percepută ca total indezirabilă de populaţie:
-ele sunt recepţionate în primul rând de cumpărători, ca o diminuare a puterii lor de cumpărare,
- micşorează economiile agenţilor economici diminuându-li-se resursele datorită scăderii puterii de cumpărare a banilor,
-inflaţia îi dezavantajează pe creditori,
-în timpul inflaţiei producţia scade,
-inflaţia elimină o parte din resursele acumulate,
-inflaţia constituie un factor dezorganizator al oricărei economii naţionale,
-descurajează investiţiile productive de lungă durată,
- generează şi extinde şomajul,
- sub incidenţa inflaţiei se accentuează deprecierea monedei naţionale,
-creează tensiuni şi conflicte economico-sociale.
Pentru combaterea inflaţiei factorii de decizie trebuie să aibă în atenţie frânarea creşterii masei monetare şi a preţurilor, atragerea economiilor băneşti şi transformarea lor în capitaluri active, revalorizarea banilor, echilibrarea cererii cu oferta agregată, reducerea riscurilor şi incertitudinilor în afaceri prin reglementarea unui mediu concurenţial real.
* Dobrotă N. (coord), Dicţionar de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 2002
* Samuelson, P., Nordhaus,W., Economie politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000.