Pornind de la conceptul restrâns că piaţa înseamnă totalitatea tranzacţiilor care se realizează într-un domeniu, piaţa asigurărilor se poate defini ca fiind totalitatea operaţiilor de asigurare efectuate de societăţiile de asigurări.
Piaţa ocupă locul central în mecanismul de funcţionare al unei economii moderne deoarece pe baza informaţiilor furnizate de aceasta se fundamentează deciziile agenţilor economici, ale producătorilor şi consumatorilor de bunuri şi servicii, indiferent de forma economico-socială pe care aceştia o îmbracă, de forma de proprietate pe care se întemeiază. Modul de funcţionare a pieţei, a pârghiilor sale caracteristice defineşte în mare măsură gradul său de modernitate, raţionalitatea şi eficacitatea sa. Este unanim acceptată părerea că tipul de economie modernă este economia cu o gestiune liberalizată, adică economia de piaţă, în care pârghiile specifice pieţei libere au rolul hotărâtor în orientarea, dirijarea şi aprecierea rezultatelor activităţilor economice ale agenţilor economici. Într-o economie descentralizată, liberalizată, piaţa nu este o entitate simplă, ci este constituită dintr-o multitudine de segmente grupate după diverse criterii, între care şi felul bunurilor şi serviciilor care fac obiectul schimbului.
Un loc distinct îl ocupă piaţa asigurărilor de persoane, de bunuri şi de răspundere civilă, deoarece asemenea asigurări economico-sociale reprezintă un domeniu distinct de activitate cu diverse aplicaţii. Incidenţa asigurărilor asupra ansamblului de activităţi se manifestă în cel puţin patru direcţii principale şi anume:
- ca ramură creatoare de valoare adăugată;
- ca ramură creatoare de locuri de muncă;
- ca ramură participantă la oferta de capital de împrumut pe piaţa financiară;
- ca factor de reducere a incertitudinii economice şi mijloc de reluare a activităţii economice.
Purtătorii cererii de asigurare sunt persoane fizice sau juridice potenţial asigurabile, care îşi manifestă interesul sau intenţia de a încheia un anumit tip de asigurare. Prin urmare cererea asigurări de persoane, de bunuri şi de răspundere civilă vine din partea persoanelor fizice care vor să încheie contracte de asigurare pentru protecţia lor şi a familiilor lor, precum şi din partea unităţilor economice care doresc să ofere protecţie salariaţilor în caz de accidente sau boli profesionale. Cererea de asigurare se concretizează în contracte de asigurare după confruntarea ei cu oferta. Este posibil ca nu toate persoanele care au solicitat oferte de la organizaţiile de asigurare să încheie contracte din diverse motive: nu găsesc rezolvările convenabile pe care le sperau sau condiţiile lor nu sunt acceptate de către ofertanţi.
Cererea potenţială este mare datorită populaţiei numeroase a României, dar cea efectivă este redusă din cauza puterii economice precare a populaţiei asigurabile şi convingerii acesteia în legătură cu utilizarea asigurărilor.
Analizând persoanele fizice ca viitori asiguraţi, se pot evidenţia o serie de aspecte:
- nivelul veniturilor persoanelor fizice în funcţie de câştigul salarial mediu net şi ocuparea populaţiei pe ramuri ale economiei naţionale;
- proporţia ce revine serviciilor din totalul veniturilor;
- comportamentul asiguraţilor.
Criteriile care stau la baza alegerii unei companii de asigurări se bazează pe indicatori tehnici (solvabilitate, bonitate, cotaţia primelor în raport cu despăgubirile), precum şi pe aspecte referitoare la reputaţia naţională şi internaţională, calitatea prestaţiilor.
Oferta de asigurare este reprezentată de organizaţii sau organisme specializate, autorizate să funcţioneze în acest domeniu şi capabile sub aspect financiar, să desfăşoare o asemenea activitate.
Ofertanţii de asigurare îmbracă una din următoarele forme organizatorice: societăţi comerciale, organizaţii de tip mutual, tontine.
În România, începând cu 1991 activitatea de asigurare se desfăşoară prin societăţi de asigurare, societăţi de asigurare-reasigurare şi societăţi de intermediere care negociază şi încheie contracte de asigurare, reasigurare sau prestează alte servicii de specialitate.
Societăţile comerciale de asigurare, indiferent de forma de proprietate, îşi desfăşoară activitatea potrivit legii şi urmăresc obţinerea de profit. Acestea pot fi cu capital privat, de stat sau mixt. Prevederile legale se referă la mărimea capitalului social subscris şi vărsat, mărimea obligaţiilor pe care şi le pot asuma, rezervele de prime, modul de ţinere a evidenţei activităţii desfăşurate, forma bilanţului şi a contului de profit şi pierdere care trebuie întocmite şi publicate. Aceste societăţi trebuie să respecte avizele şi normele prevăzute de stat.
Organizaţiile de asigurare de tip mutual, potrivit statutelor proprii de organizare şi funcţionare, efectuează operaţii de asigurare pentru membrii lor; au la bază principiul mutualităţii. Scopul activităţii este întrajutorarea membriilor lor şi nu obţinerea de profit. Fiecare membru al unei astfel de organizaţii are o dublă calitate: de asigurat şi de asigurător. În calitate de asigurat, fiecare membru al organizaţiei participă la formarea fondului comun de asigurare, cu contribuţia stabilită anticipat. Din acest fond se acoperă daunele, în cazul asigurărilor de bunuri, de răspundere civilă şi se achită sumele asigurate la asigurările de persoane. La sfârşitul anului se regularizează contribuţiile în funcţie de mărimea reală a daunelor şi a sumelor asigurate achitate sau rămase de plată, majorându-se sau diminuându-se după caz. În anumite situaţii, organizaţii de tip mutual, de exemplu cele din domeniul agriculturii, primesc subvenţii de la stat în completarea contribuţiilor proprii.[1]
Tontinele sunt asociaţii constituite pe o perioadă determinată de timp, în decursul cărora membrii asociaţiei contribuie la fondul comun cu o cotizaţie anuală ce diferă în funcţie de vârstă. La expirarea termenului, suma rezultată din capitalizarea cotizaţiilor de-a lungul anilor se împarte între membrii supravieţuitori. Astfel de asociaţii se organizează pentru asigurările de viaţă şi pentru cazurile de deces.[2]
Piaţa românească a asigurărilor este o piaţă competitivă, deşi nu se află în faza de maturitate din acest punct de vedere. Dacă are în vedere numărul ridicat al societăţilor de asigurare, oferta este mare numai în aparenţă, capacitatea lor financiară fiind însă total insuficientă pentru a susţine riscurile cu care sunt confruntaţi potenţialii asiguraţi.
Societăţile se confruntă cu un proces intens de fărâmiţare a activităţii de asigurare cu consecinţe care pun în pericol încrederea în întreaga piaţă a asigurărilor. Fenomenul se concretizează în creşterea rapidă a numărului societăţilor de asigurare: de la 15 în 1993, la 58 în 1998 şi la peste 70 în prezent.[3] Îngrijorătoare, în această explozie, este capacitatea profesională şi financiară scăzută a majorităţii noilor societăţi, consecinţă a componentei acţionariatului lor, dată de preponderenţa capitalului investit de persoane fizice. Aceasta îşi pune amprenta pe întreaga organizare şi pe modalităţile de lucru adoptate de societăţile de asigurare, lipsindu-le asistenţa tehnică şi programele de reasigurare, ceea ce le face vulnerabile în cazul apariţiei riscurilor asumate.
Oferta este concentrată pe un număr restrâns de participanţi şi produse dar, în acelaşi timp, există tendinţa spre diversificare a paletei produselor de asigurare. Societăţile care vin însă cu marile noutăţi pe piaţă sunt societăţile de asigurare cu capital străin, care reprezintă o concurenţă serioasă pentru cele româneşti.
[1] Constantinescu,Dan Anghel, Dobrin,Marinică, Ungureanu,Ana Maria, Grădişteanu,Daniela, op. cit., Ed, “Semne”, Bucureşti, 1999, pag.353
[2] Văcărel,Iulian, Bercea,Florian, op. cit.
[3] Revista “Primm”