Analiza indicatorilor macroeconomici, în perioada 1990 – 1999, evidenţiază transformările importante ce s-au produs pe plan economic şi social, dar şi întârzierile înregistrate în promovarea mecanismelor de piaţă, în pregătirea premizelor pentru asigurarea unei dezvoltări durabile a societăţii-româneşti.
Transformarea esenţială a economiei româneşti în deceniul trecut, care ofera şanse reale unei dezvoltări durabile în viitor, consta în deschiderea fostului sistem socio-economic autarhic către restul lumii, în declanşarea procesului de conexare a ţării noastre la noile evoluţii ce se derulează pe plan european şi mondial. Ponderea relaţiilor comerciale ale României cu Uniunea Europeană a devenit majoritară, atât din punct de vedere al fluxurilor comerciale de mărfuri şi servicii, cât şi din cel al influxurilor de investiţii străine. De exemplu, ponderea exporturilor către statele membre ale Uniunii Europene în totalul exporturilor româneşti a crescut de la 24,8% în anul 1989, la 65,5% în anul 1999, iar ponderea importurilor din Uniunea Europeana reprezinta, în anul 1999, 60,4% din totalul importurilor României,-faţă-de-13,1%-în-anul-1989.
Componentele comerţului nostru exterior au înregistrat unele mutaţii notabile, ponderea lor în cadrul produsului intern brut crescând de la 20,9% în anul 1989, la 30,1% în anul 1999, în cazul exporturilor, respectiv de la 18,2% la 34,3%, în cazul importurilor. Statele Uniunii Europene au participat într-o proporţie de 56,6% la acumularea stocului de investiţii străine-directe-în-România.
Persistenţa unei rate înalte a inflaţiei[1] a fost una din cauzele principale ale scăderii ratei investiţionale, datorită creşterii riscului în cadrul mediului de afaceri românesc (afectat de numeroase dificultăţi legate de instabilitatea şi incoerenţa legislativă şi instituţională, de proliferarea birocraţiei, de amplificarea economiei necontabilizate). Acelaşi efect negativ l-a avut şi diminuarea potenţialului intern de economisire, generată de scăderea accentuată a veniturilor reale ale populaţiei şi nivelul ridicat al dobânzilor active. Capacitatea redusă de retehnologizare indusă de comprimarea ratei investiţionale-a-întreţinut-ritmul-lent-al-restructurării. Ea se datorează şi volumului relativ restrâns al fluxurilor de investiţii străine directe, România plasându-se în grupul statelor în tranziţie cu cele mai slabe performanţe în acest domeniu (calculat pe locuitor, stocul investiţiilor străine directe se situează în jurul a 240 euro la sfârşitul anului 1999, comparativ cu 1900 în Ungaria şi 1518 în Republica Cehă).
O altă caracteristică a economiei României în perioada de tranziţie a fost apariţia dublului deficit (cel bugetar şi cel de cont curent), în urma politicilor de liberalizare pe fondul unui sistem economic slab structurat. Deficitul de cont curent a avut ca sursă principală dezechilibrul balanţei comerciale. Politica de intervenţie periodică în evoluţia flotantă a cursului de schimb a avut ca motivaţie corecţii ale nivelului de competitivitate, destinate reducerii pe-termen-scurt-a-deficitului-balanţei-comerciale. Ca urmare a acumulărilor în procesul de restructurare a sectorului industrial se observă o tendinţă de creştere a competitivităţii exporturilor româneşti, atât datorată modificărilor structurale, cât şi deprecierii monedei naţionale în termeni reali. Pentru exemplificare, deşi producţia industriei prelucrătoare, în anul 1999, a scăzut cu 8% faţă de 1998, ponderea exporturilor produselor acestei industrii, în total livrări, s-a majorat de la 30,7% la 35,1%, iar rata anuală de creştere a exporturilor a fost de 5,9%. Scăderea elasticităţii de venit a importurilor a acţionat în direcţia reducerii deficitului de cont curent. Susţinerea acestei tendinţe de crestere a competitivităţii, precum şi accentuarea ei prin preconizatele efecte pozitive asupra economiei interne ale unor influxuri mai mari de investiţii străine directe, sunt situate pe linia alinierii României la criteriile Uniunii Europene definite-la-Copenhaga. Deficitul bugetar a fost cauzat de creşterea nivelului cheltuielilor bugetare în condiţiile declinului economic, de deteriorarea capacităţii de colectare a veniturilor, precum şi de insuficienta transparenţă a exerciţiului bugetar, care au permis canalizarea ineficientă a resurselor financiare. Propunându-şi ca principală ancoră controlul deficitului bugetar, autorităţile au promovat politici fiscale severe. S-a demarat totodată procesul de aliniere a acestora la rigorile stabilite de Uniunea Europeană şi organismele internaţionale, creându-se premisele diminuării ponderii deficitului bugetului general consolidat în produsul intern brut.
Piaţa muncii a fost afectată de dezechilibre, la nivelul raportului dintre populaţia activă şi populaţia inactivă, cât şi în rata de ocupare. Diminuarea populaţiei ocupate[2] în economie s-a produs îndeosebi în sectorul industrial; populaţia ocupată în agricultură are încă o pondere ridicată în totalul populaţiei ocupate (38%). Gradul de extindere a sărăciei (pragul acesteia fiind echivalat cu 60% din cheltuielile medii lunare de consum pentru un adult) a atins 33,8% din totalul populaţiei (28,2% în mediu urban, respectiv 40,5% în mediu rural). Deşi persistă dezechilibre între ofertă şi cerere pe anumite segmente ale pieţei muncii, precum şi un nivel încă redus al mobilităţii profesionale, resursele umane au o capacitate ridicată de adaptare la-standardele-pieţei-europene-a-muncii.
Datoria externă a României acumulată în perioada de tranziţie se situează la un nivel încă modest în comparaţie cu alte state candidate, ceea ce înlesneşte promovarea unor politici mai active de atragere a capitalului străin către economia reală, bazate pe creşterea gradului de îndatorare.
Un rezultat esenţial al perioadei de tranziţie îl reprezintă dezvoltarea sectorului privat, aportul acestuia la formarea produsului intern brut ajungând la 61,5% în anul 1999, faţă de 16,4% în 1990. Structura produsului intern brut este diferită de aceea care caracterizează economia Uniunii Europene, dar se observă o anumită tendinţă de convergenţă: ponderea sectorului agricol în formarea valorii adăugate brute a scăzut de la 20% la începutul anilor ’90 la 15,4% în anul 1999; ponderea sectorului industriei a coborât sub pragul de 31%, în timp ce sectorul serviciilor şi construcţiilor contribuia în anul 1999 cu 53,6% din valoarea adăugată brută (comparativ cu circa 70% în Uniunea Europeană), cu 20 de puncte mai mult decât la începutul-deceniului. Semnificaţia acestui proces nu trebuie însă exagerată, el realizându-se în condiţiile întârzierii procesului de restructurare şi ale unui accentuat declin economic în România, în timp ce Uniunea Europeană a înregistrat o creştere economică-importantă.
[1] Bari Ioan - Globalizarea economiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, pag. 479
[2]Angelescu Coralia -Globalizarea- viziuni, contexte, tendinţe, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, pag. 99- 100