În contabilitatea românească [1]reglementată în conformitate cu directivele europene a fost adoptată structura calitativă de resurse economice controlate pentru definirea şi clasificarea elementelor modelate prin situaţiile financiare, ecuaţiile folosite fiind: active - capitaluri proprii + datorii, respectiv active = capitaluri proprii + venituri - cheltuieli + datorii şi active + cheltuieli = capitaluri proprii + venituri + datorii. Conform IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare" se adaugă distribuirile către proprietari în calitatea lor de proprietari şi fluxurile de trezorerie.
Activul este o resursă controlată de întreprindere, provenită din evenimente trecute, de la care se aşteaptă beneficii viitoare în favoarea întreprinderii. Aceste beneficii reprezintă în fond avantaje economice sub formă de producere de bunuri şi servicii, schimb al activelor existente cu alte active, utilizare pentru stingerea unei datorii, distribuţia către proprietarii întreprinderii.
Datoriile (pasivul) se definesc ca o obligaţie actuală a întreprinderii, provenită din evenimente din trecut şi prin decontarea căreia se aşteaptă să rezulte pentru întreprindere un flux de resurse cu beneficii economice dinspre întreprindere. Stingerea obligaţiei se poate realiza sub formă de plată în numerar, transfer de alte active, prestare de servicii, înlocuire a acelei obligaţii cu o alta, conversie a obligaţiei în capital propriu etc.
Capitalul propriu reprezintă interesele reziduale ale proprietarilor (investitorilor) în activele unei întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor sale.
Prin apel la Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare elaborat de IASB, definiţiile ce pot fi reţinute pentru rezultate sunt:
- veniturile constituie creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile, sub forma intrărilor sau a creşterilor de active ori a reducerilor de datorii, care au ca rezultat creşteri ale capitalului propriu, altele decât cele legate de contribuţiile participanţilor la capitalul propriu;
- cheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile, sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor ori creşteri ale datoriilor, care au ca rezultat diminuări ale capitalului propriu, altele decât cele legate de sumele distribuite asociaţilor/acţionarilor.
În definiţia veniturilor, aceeaşi sursă documentară face distincţie între veniturile propriu-zise şi câştiguri.
Astfel , veniturile[2] propriu-zise apar în cadrul activităţilor curente ale unei întreprinderi şi se prezintă sub diferite denumiri, cum sunt vânzările, dobânzile, dividendele, redevenţele şi chiriile.
În ceea ce priveşte câştigurile, ele sunt creşteri ale beneficiilor economice care pot sau nu să apară în cursul activităţilor curente ale întreprinderii. De exemplu veniturile din vânzarea de active, altele decât cele circulante, şi câştigurile constatate sau nerealizate, cum sunt veniturile provenite din reevaluarea titlurilor de plasament şi acelea provenite din creşterea activelor pe termen lung. Câştigurile sunt evidenţiate şi reprezentate, de regulă, la valoarea netă, fără a trece prin relaţia de compensare dintre venituri şi cheltuieli.
Odată recunoscute în contul de profit şi pierdere, câştigurile sunt evidenţiat separat deoarece informaţia corespunzătoare prezintă importanţă pentru luarea deci ziilor economice. De asemenea, deseori, aceste câştiguri sunt raportate fără a se lua în calcul cheltuielile asociate.
Şi la nivelul cheltuielilor se face diferenţierea între cheltuielile propriu-zise şi pierderi.
Cheltuielile propriu-zise apar în cursul activităţilor curente ale întreprinderi regăsindu-se sub forma costului vânzărilor, a costului consumurilor de stocuri, salariilor şi a amortismentelor în concordanţă cu principiile partidei duble, ele se evidenţiază prin echivalenţă cu ieşirile sau reducerile de active, cum ar fi lichiditatile, stocurile, bunurile imobile, utilajele şi echipamentele. De asemenea, ele se pot înregistra şi prin echivalenţă cu creşterile de datorii, precum datoriile faţă de terţi, datoriile salariale, fiscale şi sociale şi alte datorii.
Pierderile, ca reduceri ale beneficiilor economice, pot sau nu să apară în activităţile curente ale întreprinderii. În această situaţie se află pierderile din calamităţi sau cele din lichidarea activelor imobilizate.
De asemenea, se includ şi pierderii constatate sau nerealizate, cum sunt cele rezultate din diferenţe nefavorabile de curs valutar, sconturile acordate clienţilor, pierderile nete din cumpărarea/vânzarea titluri de plasament.
Recunoaşterea pierderilor în situaţia de rezultate impune, de regulă, evidenţiere lor separată, informaţia fiind necesară în luarea deciziilor economice. Totodată raportarea pierderilor se face fără a lua în calcul veniturile asociate.
Contribuţiile şi distribuirile către proprietari în calitatea lor de proprietari delimitează aporturile proprietarilor sub forma emisiunilor de capital social, respectiv rambursările (restituirile) unei cote de capital social, dobândirea şi anularea de acţiuni în cursul perioadei de raportare.
Fluxurile[3] de trezorerie delimitează intrările (încasările) şi ieşirile (plăţile) de numerar şi echivalente de numerar. Numerarul reprezintă disponibilităţile băneşti şi disponibilităţile la vedere. Echivalentele de numerar constau în investiţiile finarciare pe termen scurt, extrem de lichide, care sunt uşor convertibile în sume cunoscute de numerar (în termen de maximum trei luni) şi care sunt supuse unui ris nesemnificativ de schimbare a valorii.
[1] Ibidem
[2] Ibidem
[3] Ibidem