loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Ca şi în alte domenii, în comerţ există o serie de principii care reglementează organizarea activităţii desfăşurate, atât la nivel macroeconomic, cât şi la nivelul fiecărui agent economic în parte. Deşi diferă de la un stat la altul, căpătând anumite nuanţe, tente specifice, în ultima perioadă de timp s-au făcut paşi vizibili în armonizarea acestora, prin acceptarea priorităţii reglementărilor internaţionale în raport cu cele interne. Acest lucru este cu atât mai valabil pentru România, care şi-a manifestat deschis dorinţa de a deveni membru al Uniunii Europene, pătrunderea comerţului românesc pe piaţa unică europeană însemnând şi acceptarea regulilor acesteia, inclusiv a celor care privesc organizarea activităţii comerciale.

Dintre principiile de organizare a activităţii comerciale regăsite în majoritatea ţărilor europene, dar nu numai, vom analiza în cele ce urmează, în mod succint, lega­litatea, pluralismul formelor de proprietate, libera iniţiativă, concurenţa, asocierea şi combinarea, pluralismul organizatoric, specializarea, aria de activitate, profilul, protec­ţia consumatorilor, protejarea mediului şi menţinerea echilibrului ecologic.

1. Legalitatea

Constituirea oricărei structuri organizatorice în comerţ, ca, de altfel, desfăşurarea ca atare a activităţii comerciale, se realizează numai cu respectarea legii, a ordinii de drept. Aria legalităţii privind activitatea desfăşurată în comerţ, fie în mod direct, fie indirect, are la bază întreaga gamă a actelor normative, începând cu Constituţia, ca lege fundamentală într-un stat de drept, continuând cu legile adoptate de Parlament, cu hotărârile guvernului, cu ordinele unor ministere sau altor organe centrale şi, nu în ultimul rând, hotărârile organelor locale ale administraţiei.

Deci, un prim izvor de drept îl reprezintă Constituţia României, care conţine prevederi exprese privind mecanismul economico-financiar, libertatea comerţului, drepturile cetăţenilor, vizavi de calitatea lor de consumatori. Astfel, precizând faptul că „economia României este o economie de piaţă", Constituţia României menţionează 42         Universitatea SPIRU HARET faptul că statul trebuie să asigure „libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie" (Titlul IV, art. 135 (2). În acelaşi timp, potrivit legii fundamentale a ţării, statul are obligaţia de a crea condiţiile necesare pentru creşterea calităţii vieţii, pentru asigurarea unui nivel de trai decent.

Ansamblul regulilor de drept privitor la actele şi faptele de comerţ, la activitatea agenţilor economici, la condiţiile desfăşurării acestei activităţi formează conţinutul dreptului comercial. Desigur, principalele reguli de drept comercial sunt cuprinse în Codul comercial român, în prezent fiind în vigoare cel adoptat în anul 1878, cu modificările şi completările aduse acestuia în timp. Deşi în anul 1936 se elaborase, iar în anul 1938 chiar s-a promulgat „noul cod comercial", acesta a fost amânat fără termen şi, practic, prevederile sale nu au fost niciodată aplicate. Transformările economice, sociale, tehnice şi tehnologice, atât în economia şi societatea românească, cât şi pe plan extern, au condus la apariţia unor fenomene, unor noţiuni, fapte şi acte de comerţ care nu se regăsesc în conţinutul acestui Cod comercial. În aceste condiţii, în timp, au fost necesare fie abrogarea unui număr relativ mare de articole, fie modificarea sau adăugarea altora.

Iată de ce, în prezent, este absolut necesară adoptarea unui nou Cod comercial, care să fie în concordanţă cu realităţile economice şi sociale româneşti, cu necesităţile prezente şi viitoare, specifice începutului de mileniu.

Alături de Codul comercial, există un ansamblu de legi sau acte normative care reglementează diferite sectoare sau domenii ale activităţii comerciale, referitoare, în general, la concurenţa din economie, şi în comerţ, în particular, promovarea vânzărilor, publicitatea, protecţia consumatorilor etc.

2. Pluralismul formelor de proprietate

Într-o economie concurenţială, existenţa mai multor forme de proprietate repre­zintă însăşi condiţia de bază a funcţionării mecanismului economic specific. Plura­lismul formelor de proprietate este consfinţit de către Constituţia României, dreptul de proprietate fiind garantat, proprietatea privată fiind garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titularul acesteia.

Într-o economie de piaţă, formele de proprietate cunoscute sunt proprietatea publică şi proprietatea privată, existând însă posibilitatea combinării acestora în diferite variante.

  1. Proprietatea publică atestă faptul că statul şi unităţile sale administrativ- teritoriale sunt subiecţi legal beneficiari ai dreptului de posesie, decizie şi uzufruct. În comerţ sunt tot mai puţine unităţi al căror proprietar să mai fie statul, marea majoritate a acestora fiind deja privatizate; există totuşi câteva aflate în administrarea unor persoane fizice şi juridice, sub forma închirierii, locaţiei de gestiune, concesionării, aceste persoane devenind beneficiare ale drepturilor menţionate mai înainte.
  2. Proprietatea privată se particularizează prin faptul că dreptul de posesie, utilizare şi uzufruct revine unei persoane fizice sau juridice, alta decât statul. În acest caz, patrimoniul unei firme comerciale este administrat fie direct de către proprietar, fie de către societăţi comerciale private, cu respectarea legislaţiei în domeniu.
  3. Prin asocierea celor două forme de proprietate, există posibilitatea unor forme de proprietate mixtă, sub una dintre următoarele variante:
  • • combinarea dintre capitalul public intern şi cel privat intern, deci o combinare a resurselor interne;

 

  • combinarea dintre capitalul public intern şi cel public extern;
  • combinarea dintre capitalul privat intern şi cel public extern.

Structurile comerciale astfel constituite vor prezenta atât o serie de trăsături comune, cât şi unele particularităţi izvorâte din prevederile contractului de asociere, acestea din urmă referindu-se cu precădere la domeniul drepturilor de posesiune, utilizare, decizie şi uzufruct.

  1. d) Proprietatea cooperatistă îmbină elemente ale proprietăţii private (consti­tuirea unor structuri pe bază cooperatiste se face prin aportul membrilor cooperatori sub forma cotelor-părţi sociale) cu elemente de întrajutorare, de interes comun, de apărare şi existenţă colectivă în diferite domenii ale activităţii economico-sociale. În cazul proprietăţii cooperatiste, apare drept caracteristică de bază faptul că membrii cooperatori dispun de puteri egale, fiecare contând cu un singur vot în ansamblul ge­neral, iar posesia, utilizarea şi decizia se realizează în comun, profitul rezultat putând fi utilizat potrivit prevederilor statutului de funcţionare a fiecărui tip de societate coope­ratistă.

3. Libera iniţiativă şi concurenţa

Libera iniţiativă este o consecinţă firească a existenţei, acţiunii şi garantării proprietăţii private. Potrivit unui asemenea principiu, individul, familia, grupul social, organizaţiile, de orice fel ar fi acestea (naţionale, internaţionale sau multinaţionale), îşi valorifică autonomia de care dispun prin angajarea directă în afaceri, constituirea de structuri comerciale, utilizarea patrimoniului şi a profitului în contextul liberei iniţiative.

Concurenţa reprezintă una din trăsăturile esenţiale ale economiei de piaţă, ea „exprimând comportamentul specific al agentului economic în condiţiile liberei iniţiative, atestând raportul dinamic dintre participanţii la actele de vânzare-cumpă- rare"[1]. Economia de piaţă presupune echilibrarea ofertei cu cererea, concurenţa repre­zentând, de fapt, elementul vital pentru realizarea unui asemenea deziderat. În ultimă instanţă, promovarea concurenţei are ca obiect creşterea eficienţei economice şi sociale şi, implicit, a bunăstării populaţiei.

Tipologia concurenţei este complexă, iar cunoaşterea acesteia, a concuren­tului este o condiţie esenţială a menţinerii pe piaţă, a adaptării la schimbările mediului extern.

În condiţiile extinderii şi diversificării continue a procesului afacerilor, con­curenţa în economie capătă, din ce în ce mai mult, o dimensiune globală. Aceasta şi datorită circulaţiei rapide a informaţiei în general, a celei economico-financiare, în special.

Formele concrete sub care se plasează confruntarea dintre competitori sunt extrem de variate, de diversificate. Astfel, atunci când agenţii economici aflaţi în competiţie se adresează aceloraşi nevoi, cu produse similare sau chiar identice, ne aflăm în faţa unei concurenţe directe, spre deosebire de cea indirectă, care presu­pune că agenţii economici se adresează, prin oferirea unor produse diferenţiate, aceloraşi nevoi sau unor nevoi diferite. Indiferent de semnificaţia dată conceptului de concurenţă - economică sau juridică -, delimitarea formelor de manifestare a acesteia trebuie să aibă în vedere caracterul ei licit sau ilicit. Putem astfel vorbi despre concurenţa loială, care exprimă relaţiile dintre agenţii economici desfăşurate în spiritul legii, cu scopul realizării profitabile a bunurilor economice şi a servi­ciilor ce formează obiectul activităţii comerciale. Spre deosebire de aceasta, concu­renţa neloială este ilustrată prin acele acte sau fapte contrare uzanţelor cinstite în activitatea desfăşurată. Acest gen de concurenţă se manifestă prin folosirea unor mijloace contrare probităţii profesionale, prin acţiuni care urmăresc discreditarea partenerilor, dezorganizarea pieţei şi a concurenţilor.

Dacă se are în vedere teza care recunoaşte competiţiei valoarea de scop în sine, atunci se poate vorbi, în primul rând, de concurenţa pură şi perfectă, situată la antipod fată de formele imperfecte ale acesteia. Spre deosebire de prototipul abstract, ideal şi rigid al concurenţei perfecte, viaţa economică practică presupune forme intermediare sau imperfecte ale competiţiei comerciale. Este vorba de aşa- zisa concurenţă eficientă, care consideră rivalitatea dintre agenţii economici ca un simplu mijloc, şi nu ca un scop în serie. Desigur, cele mai întâlnite forme de manifestare a concurenţei imperfecte sunt situaţiile de monopol şi oligopol.

4. Asocierea şi combinarea

Asocierea-combinarea presupune reunirea a două sau mai multor persoane (fizice sau/şi juridice) în vederea constituirii unei structuri comerciale, prin liberul consimţământ al părţilor contractante, ce pot avea sau au calitatea de comerciant. De regulă, capacitatea de asociere şi combinare se concretizează în apariţia unor noi structuri, alături de existenţa şi funcţionarea persoanelor juridice asociate. Asocierea poate avea caracter general sau poate fi de tip limitat.

  1. Asocierea generală presupune asumarea în comun a responsabilităţilor depline pentru conducerea firmei ce a luat naştere prin asociere.

Acest tip de asociere favorizează libera iniţiativă, deciziile se pot lua prompt, asigură o mare flexibilitate în conducere, precum şi satisfacţii personale. Dezavantajele asocierii de tip general se referă la controlul divizat, limitarea capacităţii economice de mărimea resurselor partenerilor, angajarea firmei de către fiecare asociat etc.

  1. Asocierea de tip limitat presupune ca doar unul din partenerii la asociere să aibă calitatea de asociat „general", ceilalţi fiind parteneri „limitaţi", responsabilitatea acestora din urmă nedepăşind ponderea investiţiilor lor în afacere, ei neavând, de altfel, nici un fel de autoritate în conducerea efectivă a asocierii.

O asemenea asociere permite partenerilor „generali" să obţină un capital supli­mentar de la partenerii „limitaţi", fără a ceda controlul conducerii, o anumită incerti­tudine asupra existenţei asocierii existând totuşi, în condiţiile de participare sau neparticipare a partenerilor „limitaţi" la conducerea firmei.

  1. În prezent capătă o tot mai mare importanţă şi se foloseşte ca atare asocierea în participaţiune, aceasta presupunând că un comerciant (sau o societate comercială) acordă uneia sau mai multor persoane sau societăţi o anumită participaţie la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni sau chiar asupra întregii afaceri. Noua structură nu va avea personalitate juridică, forma, întinderea şi condiţiile asociaţiei fiind stabilite prin convenţia părţilor. O asemenea formă de asociere se dovedeşte, în condiţiile economice actuale, a fi eficientă, fiind una din formele de asociere des uzitate.

În general, prin asociere se asigură o creştere a puterii economico-financiare a unei structuri, premisele unei capacităţi superioare de răspuns şi de adaptare la cerinţele pieţei, crescând, totodată, şansele de menţinere în condiţiile accentuării concurenţei. În acest context, au apărut o serie de asociaţii de comerţ, formate de către agenţii econo­mici care activează în aceeaşi ramură, de regulă industrială, în vederea editării unor ziare de comerţ, realizării de analize privind problemele pieţei, promovării publicităţii etc. Asemenea asociaţii de comerţ „sunt forme de cooperare, de desfăşurare legală a unor acţiuni în comun, în contextul unor combinări sau integrări verticale şi orizontale, chiar şi complexe [2].

Există însă şi posibilitatea unor combinări superioare, prin care se depăşesc dezavantajele combinărilor simple, primare, care pot lua forma de trust, fuziune sau holding.

Trustul are o serie de obiective (stabilirea unei politici uniforme, creşterea pro­fiturilor, controlul preţurilor, eliminarea concurenţei) care îl orientează spre tendinţe de monopol.

Fuziunea presupune achiziţionarea de către o firmă a tuturor acţiunilor altei firme sau a mai multor asemenea firme, pe care fie că le absoarbe în propriul sistem organizatoric, fie că le plasează într-o structură dependentă.

Holdingul reprezintă o combinare de proporţii foarte mari, chiar uriaşe, obţinută prin transferarea titlurilor de garanţie, dar cu menţinerea identităţii firmelor atrase.

5. Specializarea comerţului

Principiul specializării se regăseşte la baza fenomenului de diviziune a muncii, a distribuţiei, a activităţii întreprinzătorilor implicaţi în fapte şi acte de comerţ. Speciali­zarea comerţului înseamnă de fapt consacrarea unui anumit gen de activitate, limitarea la un anumit domeniu, la o marfă sau la un sector de mărfuri. În baza acestui principiu (alături de altele) iau naştere structurile comerciale potrivit dorinţei fiecărui agent economic. În practică, există o serie de criterii, în funcţie de care se poate analiza şi structura specializarea în comerţ.

  1. În funcţie de conţinutul actului de schimb, specializarea bunurilor de consum conduce la următoarele structuri comerciale:
  • comerţul cu ridicata (en-gros);
  • comerţul cu amănuntul (en detail);
  • comerţul de mic-gros (demi-gros) specific aprovizionării firmelor mici şi foarte mici;
  • comerţul integrat (orizontal) - în cadrul aceleiaşi structuri organizatorice se desfăşoară operaţiuni atât cu ridicata, cât şi cu amănuntul, o structură îndeplinind simultan funcţiile comerţului cu ridicata şi pe cele ale comerţului cu amănuntul.
    1. În funcţie de obiectul comercializat există mai multe posibilităţi de creare a structurilor comerciale. Astfel, se pot înfiinţa structuri specializate în comerţul cu echipamente, instalaţii, maşini, utilaje, tehnologii, materii prime, combustibili, energie şi, separat, structuri destinate comerţului cu bunuri de consum. Fiecare din aceste două segmente ale bunurilor economice se pot împărţi în sectoare, familii, grupe, subgrupe, produse, la rândul lor acestea constituind, dacă se doreşte, nivelul specializării structurii comerciale. În continuare, prin combinarea sortimentului comercializat cu dimensiunea suprafeţei unităţii operative şi cu diverse servicii, acţiuni promoţionale, se ajunge la o multitudine de tipuri de specializări (magazin universal, magazin general, superma­gazin, boutique etc.).
    2. Dacă se are în vedere drept criteriu natura utilizatorului, a consumatorului final, vom putea vorbi de specializarea comerţului (de data aceasta, de regulă, la nivelul unităţilor operative ale unei firme comerciale) în magazine pentru copii, pentru adolescenţi, pentru bărbaţi, pentru femei etc. Un astfel de gen de specializare are conexiuni cu tehnicile de marketing, cu segmentarea pieţei etc.
    3. Din punct de vedere al formei de vânzare, putem vorbi de firme pentru comerţul prin corespondenţă, prin sistemul televânzării, prin bursă sau licitaţie, prin autoservire, prin expunere liberă etc.
    4. În sfârşit, din punct de vedere juridic, faptele comerciale se pot referi la o serie de specializări şi subspecializări, precum:
  • operaţiuni de interpunere în schimb sau în circulaţie (cumpărarea produselor pentru revânzare, vânzări de produse, vânzări şi închirieri de mărfuri în natură sau prelucrate, operaţiuni de bancă şi schimb valutar etc.);
  • operaţiuni caracteristice prin organizarea producţiei (întreprinderi producă­toare de bunuri, întreprinderi de prestări servicii, agenţii şi oficii de afaceri, întreprin­deri de transport etc.);
  • operaţiuni conexe a căror comercializare decurge din caracterul de interpu­nere sau din organizarea producţiei(mandatul comercial, operaţiunile de mijlocire în afaceri comerciale etc.).

6. Alte principii ale organizării activităţii comerciale

Vom analiza în cele ce urmează celelalte cinci principii ale organizării activităţii comerciale: aria de activitate, pluralismul formelor organizatorice, profitul, protecţia consumatorilor şi protejarea mediului înconjurător şi menţinerea echilibrului ecologic.

  1. Aria de activitate reprezintă expresia liberei iniţiative, aceasta precizând, identificând zona teritorială în care comerciantul are dreptul legal să-şi desfăşoare activitatea, în care o structură comercială îşi manifestă funcţiile, competenţele şi îşi asumă răspunderile ce îi revin. Evoluţia ariei de activitate a unei structuri indică şi tipul de strategie preconizată şi transpusă în practică de către aceasta. Importanţa ariei de activitate rezultă şi din faptul că înmatricularea în Registrul comerţului reprezintă un criteriu de bază pentru delimitarea atribuţiilor şi răspunderilor unor instituţii angrenate în problematica comerţului, precum şi a unor organisme create pentru protecţia consumatorilor.
  2. Pluralismul formelor organizatorice este o consecinţă a aplicării principiilor analizate deja. Un asemenea principiu evidenţiază imposibilitatea impunerii unei structuri unice pentru forma şi conţinutul unei afaceri comerciale. În ordonarea unui pluralism există o serie de restricţii, de orientări, impuse de normele juridice interne şi internaţionale, egale în cerinţe pentru toţi agenţii economici, interni sau externi.
  3. Profitul reprezintă scopul final al unei activităţi de comerţ, atingerea unui asemenea obiectiv presupunând realizarea unor venituri care să depăşească cheltuielile efectuate, inclusiv impozitele aferente. Oscilaţiile posibilităţilor de funcţionare, de profitabilitate a capitalului în cadrul unei pieţe puternic concurenţiale conduc la transferul capitalului de la o activitate comercială la alta, de la o ramură a economiei naţionale la alta.
  1. d) Protecţia consumatorilor are în vedere obligaţiile statului în următoarele direcţii:
  • protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorului;
  • protecţia intereselor economice ale consumatorilor, inclusiv protecţia acestora împotriva practicilor abuzive de concurenţă;
  • informarea şi educarea consumatorilor.

Prin crearea cadrului legislativ şi instituţional necesar, se urmăreşte „asigurarea unui cadru favorabil prevenirii şi sancţionării introducerii pe piaţă a unor bunuri, servicii şi tehnici de distribuţie capabile a aduce prejudicii cumpărătorului, de a leza bunele moravuri, relaţiile dintre membrii societăţii, de a ataca şi distruge starea de sănătate a populaţiei, de a aduce atingere drepturilor omului"[3].

Ocrotirea mediului înconjurător, refacerea şi menţinerea echilibrului ecologic reprezintă un principiu de mare importanţă în organizarea activităţilor comerciale. Natura mediului, considerat ca fiind „patrimoniu comun al umanităţii", a pretins insti- tuţionalizarea obligaţiilor agenţilor economici, inclusiv ale celor ce-şi desfăşoară activitatea în comerţ, în domeniul ocrotirii acestuia. Într-un asemenea context, comer­ţul, în general, structurile acestuia sunt direct antrenate şi responsabile în poluarea mediului, dar şi în protejarea acestuia. Dacă implicarea comerţului înseamnă produ­cerea, distribuţia şi comercializarea mai multor bunuri şi servicii, angajarea reprezintă o obligaţie de primă însemnătate a momentului. Avem în vedere o angajare activă, pozitivă faţă de producători în ce priveşte ridicarea unor bariere ecologice în faţa tehnologiilor şi produselor neecologice, coroborat cu o amplă acţiune de modernizare a tehnologiilor distribuţiei, a tehnicilor şi tehnologiilor acesteia. Situaţia la care s-a ajuns deja în ceea ce priveşte poluarea mediului, necesitatea luării în calcul, atât la nivel microeconomic, cât şi macroeconomic, a eficienţei ecologice, ca latură de bază a eficienţei generale a activităţii comerciale, „impun comerţului părăsirea atitudinii de expectativă, de indiferenţă, de neangajare"[4].

 

[1] Luminiţa Pistol, Comerţ. Concepte, mecanisme şi politici. Editura Fundaţiei

[2] D. Patriche (coordonator), Bazele comerţului, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 205.

[3]             D. Patriche, Gh. Pistol (coordonatori), Protecţia consumatorilor, Editura Monitorul

Oficial, Bucureşti, 1998, pag. 64.

Loading...