loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Marea diversitate a mărfurilor comercializate, condiţiile specifice de comercia­lizare a fiecărei grupe de mărfuri şi varietatea tehnologiilor comerciale utilizate, etero­genitatea consumatorilor aprovizionaţi, precum şi alţi factori generează forme variate de exercitare a comerţului cu amănuntul.

Fiecare dintre aceste forme prezintă o serie de particularităţi. Într-un asemenea context şi ţinând seama de caracteristicile merceologice ale grupelor de mărfuri care formează obiectul comerţului cu amănuntul, sectorizarea activităţii de comerţ presu­pune luarea în discuţie a trei domenii distincte: comerţul alimentar, alimentaţia publică şi comerţul nealimentar, iar în cadrul celui din urmă, comerţul nealimentar specializat.

  1. a) Sectorul alimentar are ca obiect vânzarea mărfurilor de cerere curentă, a căror cumpărare se realizează cu o frecvenţă constantă pe parcursul anului. Mărfurile din această categorie se asociază în consum, iar cele mai multe sunt alterabile sau presupun anumite termene de garanţie. În aceste condiţii, comerţul cu mărfuri alimentare se caracterizează prin următoarele aspecte:
  • existenţa unei reţele de mari unităţi generale, în cadrul cărora se comer­cializează întregul univers de mărfuri alimentare;
  • combinarea raţională a diferitelor tipuri de mari suprafeţe comerciale cu existenţa unor unităţi mici, specializate şi de completare, care asigură prezenţa comerţului cu alimente în toate locurile în care trăiesc sau îşi desfăşoară activitatea oamenii;
  • desfacerea, pe lângă sortimentul general de mărfuri alimentare în stare naturală, şi a unor mărfuri complementare sau a unor produse prelucrate industrial.

Cele trei trăsături, ca de altfel şi altele, fac ca sectorul alimentar să se caracterizeze printr-o largă varietate de forme de distribuţie, putându-se astfel vorbi despre comerţ alimentar general şi comerţ alimentar specializat în vânzarea anumitor produse (de exemplu, vânzarea de lapte şi produse lactate sau vânzarea de carne şi produse din carne), care necesită existenţa unor condiţii speciale de păstrare, în principal, asigurarea lanţului frigorific necesar.

În România, comerţul cu mărfuri alimentare deţine o pondere de circa 45% din totalul vânzărilor de mărfuri şi aproximativ 40% în cadrul reţelei de unităţi.

  1. Alimentaţia publică reprezintă o formă de activitate mai complexă, în cadrul căreia se îmbină procesul de producţie cu cel de vânzare către consumatorii finali. În cadrul acestui sector se realizează transformarea mărfurilor puse la dispoziţie de producător sau a preparatelor obţinute din activitatea proprie în sfera consumului, pe baza actelor de vânzare, asigurându-se, în acelaşi timp, prestarea serviciilor necesare realizării consumului pe loc.

Pornind de la cele prezentate, menţionăm următoarele activităţi ce se realizează în sectorul de alimentaţie publică:

  • activităţi de producţie, care constau în transformarea unor materii prime, agricole sau alimentare, în preparate culinare sau de cofetărie şi patiserie. Procesele de producţie desfăşurate în acest sector cunosc o mare diversitate, pornind de la unele simple, artizanale, asemănătoare cu cele desfăşurate în gospodăriile casnice, şi terminând cu cele mecanizate sau chiar automatizate, realizate pe principii cu adevărat industriale;
  • activităţi comerciale clasice, respectiv vânzarea preparatelor de bucătărie şi cofetărie, precum şi a altor produse semipreparate sau chiar nepreparate către populaţie. Are loc un act clasic de vânzare-cumpărare, cu nimic deosebit de vânzările realizate în unităţile cu amănuntul din comerţul alimentar;
  • activităţi de prestări de servicii, activităţi legate de vânzarea propriu-zisă a preparatelor culinare şi de cofetărie, a semipreparatelor, a nepreparatelor şi a băuturilor, în vederea consumului lor pe loc. Asemenea servicii au în vedere asigurarea unor condiţii corespunzătoare şi civilizate de consum, ca, de exemplu, pregătirea mesei, servirea mâncărurilor şi a produselor complementare şi, nu în ultimul rând, asigurarea unei ambianţe plăcute. Pentru aceasta, serviciile de alimentaţie publică se vor completa cu oferirea unor condiţii deosebite de confort şi de divertisment.

În ultimii 10-15 ani, sectorul de alimentaţie publică a evoluat rapid, apărând noi servicii oferite consumatorilor, pe fondul promovării unor noi metode de vânzare şi de servire. Şi în următoarea perioadă, sectorul de alimentaţie publică va cunoaşte transformări, mai ales de natură calitativă. Avem în vedere, de exemplu, creşterea numărului de clienţi ai restaurantelor, barurilor, ai unităţilor de tip fast-food, dar şi ai cofetăriilor şi ai patiseriilor, urmare atât a creşterii veniturilor oamenilor, a sporirii pretenţiilor acestora pentru odihnă şi divertisment, cât şi a procesului de adevărată emancipare a femeilor, care, probabil, nu vor mai avea, în toate cazurile, timpul necesar pregătirii mesei tradiţionale în familie.

  1. Sectorul nealimentar reprezintă cea mai importantă componentă a comerţului cu amănuntul, atât prin prisma dimensiunilor şi structurilor sale, cât şi ca pondere în volumul total al desfacerilor. Importanţa sectorului nealimentar este dată de faptul că bunurile ce fac obiectul activităţii sale satisfac în consum cerinţe de mare varietate „inclusiv tendinţe ce ţin de consumul intermediar sau al stocurilor de investiţii"[1].

Caracteristic pentru comerţul cu produse nealimentare este faptul că acesta se adresează unor segmente de populaţie care manifestă o cerere foarte mobilă, mărfu­rile nealimentare fiind, de regulă, substituibile în consum. În acelaşi timp, procesul de înnoire în domeniul mărfurilor nealimentare este deosebit de complex, variind în limite foarte largi, de la o grupă la alta de produse. Această caracteristică îşi va pune amprenta pe însuşi procesul de orientare a reţelei comerciale, pe proiectarea şi ansamblarea fiecărui tip de unitate comercială.

Toate aceste aspecte influenţează în mod hotărâtor procesul de comercializare a mărfurilor nealimentare, generând, în acelaşi timp, sisteme distincte de organizare a comercializării mărfurilor, pe grupe de mărfuri, în funcţie de caracterul cererii popu­laţiei, de caracteristicile merceologice ale produselor şi de varietatea sortimentală ce caracterizează fiecare grupă de mărfuri. Într-un asemenea context, comerţul cu mărfuri nealimentare se structurează într-o serie de subsisteme, precum comerţul cu textile- încălţăminte, cu produse metalo-chimice, cu articole electronice şi electrocasnice, cu mobilă etc., fiecare dintre acestea având propriile particularităţi. În aceste condiţii, desfacerea mărfurilor nealimentare necesită existenţa unor condiţii specifice, reţeaua de unităţi de desfacere fiind diversă şi, mai ales, complexă.

Alături de marile magazine universale şi generale, care oferă cumpărătorilor cele mai bune condiţii de achiziţionare a mărfurilor, comerţul cu mărfuri nealimen­tare se desfăşoară şi în unităţi mai mici, unele de foarte mici dimensiuni, prin intermediul cărora se vând diverse grupe de mărfuri.

În ultima parte a secolului 20, începând cu anii '80, în ţările dezvoltate economic, în primul rând în Statele Unite ale Americii, s-a conturat o puternică tendinţă de afir­mare în cadrul comerţului nealimentar a unui puternic comerţ specializat, caracterizat, în primul rând, printr-o rentabilitate mare şi o mai bună capacitate de gestionare a suprafeţelor de vânzare. Trăsătura specifică a unui asemenea comerţ constă în faptul că foloseşte forme şi strategii variate de comercializare.

Principalele direcţii de specializare a comerţului nealimentar conturate până în prezent sunt următoarele:

  • specializarea monoprodus limitează preocupările firmei la asigurarea sorti­mentului unui singur produs, pe care însă îl declină în mai multe direcţii sau puncte de referinţă;
  • specializarea monosector, prezentă pe majoritatea pieţelor, fiind în plin proces de extindere, presupune desfacerea unei categorii mai largi de produse, într-un sortiment extensiv. Caracteristica principală a unui asemenea tip de specializare rămâne faptul că introduce forme de vânzare şi tipuri de unităţi caracteristice altor sectoare de mărfuri, propunând superetele (ca magazine) şi liber-service-uri la un larg sortiment de produse, precum şi un sistem de preţuri scăzute în tot timpul anului;
  • specializarea monoclientelă are în vedere segmentarea pieţei pe grupe de vârstă şi reţinerea pentru aprovizionare numai a unei părţi din acestea. Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă magazinele de modă pentru copii. O altă direcţie a acestei specializări o constituie deservirea unor categorii speciale de consumatori, fără ca acestea să corespundă unei anumite grupe de vârstă. Astfel, există puncte de vânzare care se adresează cu anumite sortimente de mărfuri femeilor cu înalte responsabilităţi în societate;
  • specializarea monotemă presupune axarea activităţii pe anumite teme sau obiective (comercializarea produselor dietetice);
  • specializarea multisectorială presupune existenţa unor lanţuri de magazine specializate, ce au ca obiect satisfacerea consumatorului, prin tranversarea mai multor ramuri de comerţ specializat. O asemenea specializare prezintă o serie de avantaje, precum autonomia divizionară şi repartizarea riscului comercial, posibilitatea ca fiecare diviziune să profite de tendinţele favorabile ale specializării, asigurarea unei flexibilităţi ridicate pentru întregul sistem etc.

În Statele Unite ale Americii, comerţul specializat este predominant în desface­rea încălţămintei, a produselor electronice, a articolelor de sport, a articolelor de grădinărit, a materialelor pentru construcţii etc.

 

[1] D. Patriche (coordonator), Bazele comerţului, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 84.

Loading...