1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În vederea desfăşurării în bune condiţii a activităţii sale, comerţul trebuie să dispună de un anumit potenţial material, uman şi financiar, denumit, în literatura de specialitate, resursele economice ale comerţului. Acestea reprezintă, de fapt, forma de concretizare a capitalului comercial şi a forţei de muncă angajate în comerţ ca factori de producţie. Practic, resursele materiale ale comerţului cuprind:

  1. mijloacele fixe, respectiv bunurile-capital folosite pentru desfăşurarea procesului comercial. Intră în această categorie magazinele, unităţile de alimentaţie publică, depozitele, utilajul comercial etc.;
  2. mijloacele circulante, respectiv bunurile-capital destinate actelor de schimb (stocurile de mărfuri), proceselor de producţie din comerţ (materii prime şi materiale) şi nevoilor de funcţionare, de administrare (obiecte de întreţinere, rechizite, materiale de protecţie etc.).

Ambele categorii de resurse au o reflectare fizică în gestiunea materială a unităţilor, dar şi una valorică, în activul şi pasivul bilanţului contabil.

Pornind de la cele prezentate, putem spune că baza tehnico-materială a comerţului cuprinde totalitatea mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar necesare realizării operaţiunilor comerciale.

În cadrul bazei tehnico-materiale a comerţului, o pondere relativ mare au imobilizările corporale, respectiv terenurile şi mijloacele fixe.

  1. Terenurile în comerţ sunt, de fapt, terenurile pe care sunt construite unităţile operative ale comerţului, cu amănuntul sau cu ridicata. Ponderea lor în totalul imobilizărilor corporale este relativ mică. Se înregistrează în contabilitate o dată cu intrarea în patrimoniul societăţii, la valoarea stabilită, în funcţie de suprafaţă şi amplasare, la valoarea de achiziţie sau la valoarea aportului în natură, după caz. Deşi sunt evaluate în patrimoniul agentului economic, de regulă nu sunt supuse amortizării, cu excepţia cazurilor în care s-au făcut investiţii pentru amenajarea lor.
  2. Mijloacele fixe reprezintă bunuri materiale de valoare mare, cu durată de funcţionare îndelungată (mai mare de un an). Ele îşi transmit valoarea asupra mărfurilor vândute, fiind recuperate pe seama amortizărilor cuprinse în cheltuielile de producţie şi de circulaţie.

Structura mijloacelor fixe este evidenţiată într-un nomenclator valabil pentru toate ramurile economiei naţionale, nomenclator ce cuprinde:

  • clădiri;
  • construcţii speciale;
  • maşini, utilaje şi instalaţii de lucru;
  • aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare;
  • mijloace de transport;
  • animale de muncă;
  • plantaţii;
  • unelte, inventar gospodăresc şi alte mijloace fixe.

Desigur, mijloacele fixe specifice comerţului se vor regăsi numai în anu-mite grupe, în comerţ ponderea principală deţinând-o clădirile pentru magazine, unităţi de alimentaţie publică şi depozite.

În domeniul circulaţiei mărfurilor, gruparea mijloacelor fixe se face în funcţie de rolul lor în procesul de comercializare a mărfurilor, respectiv:

  • reţeaua de unităţi cu amănuntul;
  • reţeaua de depozite;
  • mobilierul şi utilajul comercial;
  • mijloacele de transport.

Mijloacele fixe au atât o exprimare cantitativă, cât şi una calitativă. Desigur, în contabilitate, exprimarea mijloacelor fixe este cantitativă, în unităţi fizice sau în cantităţi de mărime (suprafaţa comercială în m.p., capacitatea mijloacelor de transport în tone etc.) sau în unităţi valorice, reprezentând valoarea de intrare a mijloacelor fixe. În condiţiile instabilităţii preţurilor şi, mai ales, ale devalorizării monedei naţionale, mijloacele fixe sunt reevaluate periodic, aceasta şi pentru a stabili exact mărimea amortizării.

Exprimarea calitativă a mijloacelor fixe se face pe baza performanţelor lor în exploatare, definite prin parametrii de funcţionare, prin gradul de modernizare a mijloacelor fixe, raportând performanţele acestora la progresul tehnic, şi prin gradul de uzură al mijloacelor fixe, ca raport între mărimea uzurii fizice şi valoarea lor iniţială.

  1. c) Obiectele de inventar sunt bunuri de valoare mică, indiferent de durata lor de serviciu, sau cu o durată de serviciu mai mică de un an, indiferent de valoarea lor. În comerţ, în cadrul obiectelor de inventar se includ:
  • instrumentele şi dispozitivele speciale folosite la fabricarea anumitor produse în alimentaţia publică;
  • echipamentele de lucru şi de protecţie;
  • materiale de uz gospodăresc;
  • ambalajele care nu sunt de natura mijloacelor fixe;
  • utilajul mărunt etc.

Valoarea obiectelor de inventar se recuperează integral, o dată cu darea lor în folosinţă, sau eşalonat, în mai mulţi ani, pe seama cheltuielilor de circulaţie.

Structurarea bazei tehnico-materiale pe cele două componente mari ale sale - mijloace fixe şi obiecte de inventar -, ca şi pe alte elemente, este definită pe forme şi ramuri de comerţ, reflectând, de fapt, natura şi amploarea proceselor din fiecare ramură.

Pentru asigurarea eficienţei economice, dar şi pentru raţionalizarea circulaţiei mărfurilor este necesară existenţa unei anumite concordanţe între nivelul dezvoltării bazei tehnico-materiale şi volumul activităţii desfăşurate, atât la nivel microecono­mic, cât şi la nivelul ramurii ca atare, deci la nivel macroeconomic.

În condiţiile în care, în ţara noastră, baza tehnico-materială a comerţului este rămasă în urmă, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi, mai ales, calitativ, dezvol­tarea şi modernizarea acesteia rămân o cerinţă prioritară pentru creşterea volumului 179  Universitatea SPIRU HARET vânzărilor, ridicarea nivelului deservirii comerciale şi creşterea eficienţei activităţii economice. De fapt, prin baza sa tehnico-materială, comerţul se raportează la progresul tehnic din economie, în timp ce un indicator precum „suprafaţa comercială la o mie de locuitori" reprezintă un criteriu important de comparaţie a nivelului de dezvoltare a comerţului între ţări.

Loading...