loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

1. Conţinutul şi necesitatea relaţiilor comerţului cu producătorii

Relaţiile comercianţilor cu producătorii - ca, de altfel, şi cele cu consumatorii - fac parte din sistemul de relaţii externe angajate de comerţ. Ele reprezintă ansamblul formelor organizatorice, tehnice şi juridice care pregătesc sau însoţesc realizarea acte­lor de schimb dintre producători şi cumpărători. Asemenea relaţii, care îmbracă forme diferite, sunt relaţii de sine stătătoare, aparţinând fiecărui partener în procesul oferirii sau solicitării bunurilor sau serviciilor, ori forme de colaborare în pregătirea şi realizarea schimbului.

Sistemul relaţiilor comerţului cu producătorii, ca, de altfel, întregul sistem al relaţiilor de schimb, cunoaşte o permanentă creştere a importanţei sale, datorită modifi­cărilor permanente ce intervin în sistemul relaţiilor de piaţă. In acest context, trebuie avute în vedere, mai ales, următoarele elemente:

  • sporirea dimensiunilor comerţului şi a ariei sale de preocupări;
  • dezvoltarea şi, mai ales, modernizarea reţelei comerciale şi, de aici, creşterea rolului comerţului, ca intermediar, în influenţarea şi orientarea producătorilor şi a cumpărătorilor;
  • introducerea şi extinderea unor noi forme de vânzare, care să asigure un grad ridicat de accesibilitate a cumpărătorilor, creând astfel premisele facilitării procesului de vânzare şi de dinamizare a fluxurilor de produse pe circuitul producător-consu- mator;
  • regândirea sistemelor informaţionale şi informatice şi, mai ales, a funcţiona­lităţii acestora, ca şi operaţionalizarea unor practici promoţionale moderne care vor marca, în mod favorabil, sistemul relaţiilor comerţului cu partenerii de afaceri.

Rezultă din cele prezentate conţinutul complex al relaţiilor comerţului cu produ­cătorii. O asemenea complexitate, ca, de altfel, şi tipologia acestor relaţii depind de tipul de piaţă în cadrul căreia se desfăşoară relaţiile de schimb, respectiv piaţa cu con­curenţă perfectă sau cea cu concurenţă imperfectă. In oricare din situaţii însă, conţi­nutul complex al relaţiilor comerţului cu producătorii este dat de o serie de elemente specifice cadrului de piaţă, cele mai importante având în vedere:

  • studierea cererii şi ofertei de mărfuri, cunoaşterea acestor două componente esenţiale ale pieţei conturând însuşi obiectul relaţiilor în cauză. Informaţiile obţinute sunt de o importanţă covârşitoare pentru ambii parteneri (producător şi comerciant), ele referindu-se la piaţa produsului sau serviciului ce face obiectul schimbului (preţ, structuri sortimentate, concurenţă, putere de cumpărare, capacitatea instituţională a întreprinzătorilor, gesturi şi preferinţe etc.);
  • studierea ofertanţilor - prezenţi sau potenţiali - oferă informaţii de mare importanţă pentru comerciant, în primul rând, dar şi pentru producător, referitoare la potenţialii furnizori şi la produsele destinate vânzării, cunoaşterea preţurilor de vânzare şi a condiţiilor de livrare, a condiţiilor de plată, transport şi asigurare etc.;
  • stabilirea structurii şi volumului achiziţiilor de mărfuri ce vor forma obiectul tranzacţiilor comerciale;
  • alegerea furnizorilor, acţiune realizată atât pe baza studiilor proprii realizate de firmele comerciale asupra ofertanţilor, cât şi pe baza condiţiilor menţionate de către furnizori cu ocazia transmiterii ofertelor, urmare a cererilor de ofertă formulate de către comerţ. În majoritatea cazurilor, o asemenea acţiune va fi însoţită de operaţiuni privind testarea credibilităţii furnizorilor;
  • alegerea mărfurilor ce răspund cel mai bine cererii cumpărătorilor;
  • negocierea contractului de vânzare-cumpărare a mărfurilor ce fac obiectul tranzacţiei;
  • derularea propriu-zisă a contractului, respectiv livrarea produselor contractate;
  • realizarea unor analize periodice privind modul în care se derulează contractele, respectiv asupra modului în care partenerii îşi îndeplinesc obligaţiile stabilite prin contract.

Relaţiile comerţului cu producătorii se derulează în condiţii specifice în perioa­dele de tranziţie către economia de piaţă. Asemenea relaţii, componentă esenţială a noului mecanism de piaţă, se află într-o fază incipientă, ele dezvoltându-se şi în România, pe măsura restructurării şi privatizării şi, mai ales, a schimbării concepţiei vechi care a dominat aproape 50 de ani raporturile de piaţă. În noile condiţii, baza relaţiilor dintre comerţ şi producători o constituie proprietatea privată şi libertatea deplină a agenţilor economici în stabilirea profilului activităţii şi a dimensiunilor producţiei potrivit cerinţelor pieţei. Asemenea relaţii devin expresia însăşi a concepţiei privind economia concurenţială.

În contextul celor prezentate, necesitatea unor asemenea relaţii rezultă din cel puţin următoarele considerente:

  1. Caracterul complex al pieţei în condiţiile economiei concurenţiale. Acest prim element ce generează organizarea unui sistem bine pus la punct de relaţii între comerţ şi producători are în vedere faptul că au apărut condiţii foarte variate de corelare a cererii cu oferta, sub aspectul volumului, structurii, timpului şi locului de manifestare a acestor relaţii. Piaţa aparţine cumpărătorilor, aceştia imprimând, prin exigenţele lor, orientarea producţiei şi formelor de distribuţie a mărfurilor. Or, în asemenea condiţii, relaţiile dintre participanţii la procesul realizării mărfurilor nu mai pot avea un caracter spontan, ceea ce are consecinţe negative asupra activităţii partenerilor de afaceri.
  2. Efortul producătorilor de a se apropia de piaţa produselor lor şi de extindere a acesteia. În noile condiţii ale pieţei, asistăm la o separare a producătorului de piaţa produselor sale, el având alte preocupări, considerate mai importante pentru activitatea sa, în primul rând producţia. O asemenea separare se accentuează pe măsură ce numă­rul intermediarilor creşte, prin intervenţia angrosiştilor, ca mijlocitori în relaţiile dintre producători şi detailişti. Ca urmare, sursa principală de informare a producătorului asupra pieţei produselor sale o reprezintă comenzile comercianţilor, iar calitatea activi­tăţii comerciantului rămâne cel mai eficient mijloc de promovare pe piaţă a unor asemenea produse. Iată doar câteva aspecte care fac pe producător să menţină strânse legături cu comercianţii, aceştia fiind de fapt cei ce cunosc potenţialul pieţei pentru diferite produse, au mijloacele de a-l satisface şi pot asigura, prin distribuţie, expan­siunea pieţei. Pe de altă parte, însă, comercianţii trebuie să se apropie de producător pentru a câştiga o poziţie cât mai avantajoasă în relaţiile cu unii dintre aceştia sau chiar pentru a pătrunde în sfera producţiei, uneori preluând o serie de activităţi de producţie.

Asemenea fenomene sunt însă caracteristice şi unor producători, care, în scopul de a cunoaşte direct piaţa şi a accelera difuzarea produselor la consumator, pătrund în reţeaua de distribuţie, organizând o reţea proprie de comecializare sau se asociază cu comercianţii.

  1. Necesitatea armonizării intereselor economice ale partenerilor în relaţiile de schimb, o asemenea necesitate fiind, de fapt, un element de consecinţă şi de reglemen­tare a modului de orientare a sistemului de relaţii şi, mai ales, de delimitare a responsa­bilităţilor şi facilităţilor pe care cei doi parteneri - producătorul şi comerciantul - şi le acordă reciproc. Trebuie avut în vedere faptul că, într-o economie de piaţă, între participanţii la relaţiile de schimb apar o serie de interese, uneori chiar contradictorii, a căror armonizare presupune negocieri complexe, care să ducă, în final, la încheierea contractelor economice de vânzare-cumpărare. Este vorba de două astfel de categorii de interese: prima categorie, formată din interesele comerciale ale ambilor parteneri, iar a doua, compusă din interese specifice poziţiei pe care o ocupă fiecare dintre părţi în cadrul tranzacţiilor comerciale. Acestea din urmă trebuie analizate şi negociate de parteneri, atât prin prisma gradului de complexitate a pieţei şi a eforturilor producă­torului de a fi cât mai aproape de piaţa produselor sale, cât şi prin prisma condiţiilor specifice zonei de piaţă şi momentului tranziţiei.
  2. Un ultim element ce trebuie avut în vedere atunci când se analizează oportu­nitatea relaţiilor dintre comercianţi şi producători se referă la eliminarea discrepanţei, devenită cronică, între ofertă şi cerere. Un asemenea derapaj poate fi eliminat numai printr-un sistem de relaţii la care să adere toţi operatorii de piaţă şi pornind de la ideea potrivit căreia „măsurile prin care se acţionează asupra cererii vor produce efecte rapide, în timp ce reorganizarea şi expansiunea producţiei, care să asigure oferta, necesită un timp mai îndelungat"[1].

Pentru evitarea unor neconcordanţe între producţie şi cerere, ca şi a unor even­tuale eşecuri macroeconomice, constituirea şi derularea sistemului de relaţii între comerţ şi producţie trebuie astfel orientate, încât să se asigure respectarea principiilor de organizare şi desfăşurare a activităţii comerciale şi, implicit, derularea echilibrată a relaţiilor de piaţă şi desfăşurarea normală, dinamică şi profitabilă, atât a activităţilor de producţie şi de investiţii, cât şi a celor comerciale.

2. Formele relaţiilor comerţului cu producătorii

Relaţiile comercianţilor cu producătorii se concretizează în forme specifice fiecă­rei etape de derulare a schimbului. Ele sunt rezultatul complexităţii produselor ce fac obiectul actelor de schimb, al multitudinii de posibilităţi de procurare a mărfurilor de către comerţ şi, nu în ultimul rând, al tipologiei complexe a agenţilor economici exis­tenţi pe piaţă. Potrivit literaturii de specialitate[2], asemenea relaţii îmbracă forma relaţii­lor precontractuale, relaţiilor contractuale şi relaţiilor postcontractuale.

2.1. Relaţiile precontractuale. Rolul negocierii în afacerile comerciale

Relaţiile precontractuale au în vedere relaţiile ce se stabilesc între producători şi comercianţi înainte ca aceştia să încheie contractul propriu-zis. O asemenea etapă se conturează printr-o serie de acţiuni cu caracter comercial, care ajută producătorii să-şi definească oferta în raport cu piaţa, iar pe comercianţi, să studieze şi să anticipeze cererea de mărfuri. Ne aflăm, de fapt, într-o etapă a comunicării între viitorii parteneri de afaceri. În vederea informării corecte a partenerilor de piaţă se acţionează pe trei căi principale:

  • studierea sistematică a pieţei, în vederea pregătirii corespunzătoare a nego­cierilor ce urmează a se purta între cele două părţi;
  • crearea unor produse noi, această operaţiune reprezentând şi principala formă de materializare a informaţiilor obţinute ca urmare a studierii pieţei;
  • informarea comercianţilor de către producători cu privire la produsele pe care le pot oferi pe piaţă, informare ce se realizează prin intermediul personalului propriu, prin forţele sale de vânzare (agenţi comerciali), prin cataloage şi liste de produse realizate de către producători, prin campanii publicitare organizate, în principal, tot de producă­tori, în care sunt însă incluşi şi unii sau chiar toţi comercianţii parteneri.

În cadrul relaţiilor precontractuale între producători şi comercianţi, negocierea reprezintă elementul cel mai important. Negocierea trebuie privită drept cel mai eficient mijloc de comunicare, prezentând avantajul că realizează, în cel mai scurt timp, efectul scontat. În definirea conceptului de negociere se remarcă multe deosebiri, în funcţie de poziţia din care aceasta este abordată. Oricare ar fi însă o asemenea poziţie, negocierea trebuie privită ca fiind „forma principală de comunicare, un complex de procese, de activităţi, constând în contracte, întâlniri, consultări, tratative desfăşurate între doi sau mai mulţi parteneri, în vederea realizării unei înţelegeri"[3].

Referindu-ne strict la negocierea comercială, şi privind lucrurile din perspectiva afacerilor, negocierea se poate defini ca un proces organizat de comunicare între doi sau mai mulţi parteneri de afaceri, care urmăresc adaptarea progresivă a poziţiilor lor, în scopul formulării unei înţelegeri reciproc acceptabile, materializată, în final, prin semnarea unui contract.

Negocierea, în general, şi cea comercială, în particular, prezintă o serie de caracteristici. Astfel:

  • procesul de negociere este un fenomen social, ce presupune existenţa unei comunicări între oameni, în general, între cele două părţi, în particular. În acest context, negocierea va purta, în mod evident, amprenta comportamentului uman;
  • negocierea este un proces organizat, în care se doreşte, pe cât posibil, evitarea confruntărilor şi care presupune o competiţie. De regulă, negocierea se desfăşoară într-un cadru formal, pe baza unor proceduri şi tehnici specifice. Chiar şi atunci când negocierea nu se va desfăşura într-un asemenea cadru, părţile trebuie să respecte anumite cerinţe de ordin procedural şi deontologic, consacrate ca atare de-a lungul timpului;
  • negocierea este un proces cu finalitate precisă, ce presupune, în ultimă instanţă, armonizarea intereselor celor două părţi. De fapt, negocierea are drept obiectiv realizarea unui acord de voinţă, a unui consens, şi nu neapărat a unei victorii, ea fiind încununată de succes numai atunci când părţile au sentimentul că au obţinut tot ceea ce puteau obţine în urma discuţiilor purtate;
  • negocierea este, prin excelenţă, un proces competitiv, care permite confrun­tarea unor idei şi competenţe individuale în realizarea scopului propus.

Ţinând seama de diversitatea şi de caracterul complex al tranzacţiilor comerciale, participanţii la procesul de negociere trebuie să fie buni profesionişti şi să formeze o echipă unită, cu adevărat competitivă. Reuşita negocierii nu este neapărat rezultatul mărimii echipei de negociere (de regulă, de la două-trei persoane, la 10-12, în raport de complexitatea tranzacţiei), ci, mai degrabă, al profilului şi pregătirii fiecăruia dintre membrii ei, fiind însă condiţionată de mobilitatea^ şi elasticitatea gândirii acestora, de organizarea şi coordonarea activităţii desfăşurate. În ultimă instanţă, valoarea negocia­torului este dată de măsura în care acesta reuşeşte să obţină reflectarea intereselor organizaţiei pe care o reprezintă în contractul încheiat cu partenerul de afaceri.

Analiza procesului complex al negocierii comerciale evidenţiază existenţa unor etape distincte, cu eventuale întreruperi şi perioade de definire a punctelor de vedere ale partenerilor de negociere.

Practic, negocierea include următoarele etape: prenegocierea, negocierea pro- priu-zisă şi post-negocierea.

Reuşita negocierii depinde, într-o mare măsură, de pregătirea riguroasă a acesteia, de asigurarea unui climat stimulativ de lucru. Practic, pregătirea negocierii constă în următoarele acţiuni:

  • cunoaşterea pieţei, a climatului de afaceri. Avem aici în vedere cunoaşterea corespunzătoare a legislaţiei în vigoare, a capacităţii pieţei în ansamblu, dar şi a principalelor segmente ale acesteia, a modalităţilor de transport, de asigurare a mărfurilor, a cât mai multor date despre partenerul de negociere etc.;
  • constituirea echipei de negociere, numirea conducătorului acesteia şi stabilirea mandatului echipei. De asemenea, tot în această etapă se vor stabili locul şi data nego­cierii, neomiţând însă măsurile privind asigurarea condiţiilor de transport, masă şi cazare a participanţilor la negociere;
  • definirea obiectivelor proprii ce se vor urmări în negociere, stabilindu-se în mod clar elemente precum: volumul vânzărilor, calitatea mărfurilor şi serviciilor solicitate sau oferite, condiţiile de livrare, preţul şi condiţiile de finanţare şi de plată, eventualele riscuri, metodele şi căile de asigurare, soluţionarea litigiilor posibile, rentabilitatea etc. Tot acum se vor stabili principalele elemente ale strategiei, tacticii şi tehnicii de nego­ciere, cu menţiunea că acestea trebuie să aibă un caracter elastic, lăsând echipei posibilitatea să se adapteze condiţiilor concrete în care se vor desfăşura negocierile;
  • anticiparea obiectivelor partenerului de negociere;
  • pregătirea documentelor negocierii (planul negocierii, agenda şi calendarul negocierii, bugetul acesteia), a dosarelor negocierii, a proiectului de contract;
  • simularea negocierii, acţiune ce constă într-o „negociere" şcoală între echipa desemnată a participa la negocierea propriu-zisă şi o altă echipă, formată din alţi lucrători ai organizaţiei.

Desfăşurarea propriu-zisă a negocierii se realizează în baza mandatului primit şi constă în tehnici şi tactici de negociere care, bine utilizate, să conducă la atingerea strategiei propuse. Negocierea demarează, o dată cu declanşarea oficială a interesului părţilor în soluţionarea problemei în cauză, în vederea realizării unor obiective de interes comun. Aceasta se concretizează în adoptarea unor înţelegeri, de regulă, scrise, ce conţin măsurile care urmează să fie îndeplinite pentru realizarea obiectivelor stabilite.

Este etapa dialogului între părţi, dialog ce se va desfăşura la masa tratativelor, fiecare parte cunoscându-şi interesele faţă de obiectul negocierii. Acum se prezintă cereri şi se fac oferte, se fac presupuneri, se aduc argumente, urmate de contraargu- mente, apar eventualele concesii, de regulă, reciproce. În majoritatea cazurilor, nego­cierea este un proces previzibil, ce începe cu o analiză internă a dorinţelor şi a posibi­lităţilor reale pe care se poate conta în raport cu problema negociată, continuând cu examinarea poziţiei partenerului de negociere, pentru ca în final, după ce s-au analizat toate variantele posibile, să se aleagă cea considerată a fi cea mai avantajoasă. Este important ca în desfăşurarea negocierii fiecare partener să pornească de la ideea că nici o negociere nu are din start învingători şi învinşi, abia la finalizarea acesteia putându-se lua o decizie comună care, de fapt, reprezintă încheierea procesului de negociere.

Un bun negociator este acela care, pe parcursul negocierii, va da dovadă de prezenţă de spirit, de perspicacitate, de simţ al oportunităţii, pentru a sesiza momentul concluziei şi pentru a evita prelungirea inutilă a discuţiilor.

Practic, negocierea propriu-zisă cuprinde următoarele secvenţe:

  • prezentarea ofertelor şi contraofertelor;
  • prezentarea argumentelor şi contraargumentelor;
  • utilizarea tehnicilor şi tacticilor de negociere, în vederea atingerii strategiei stabilite, ca şi a măsurilor de contracarare a strategiei partenerului de negociere;
  • o perioadă de reflecţie, de analiză, pentru o eventuală redefinire a punctelor proprii de vedere;
  • acordarea de concesii reciproce pentru ieşirea din impas şi pentru apropierea punctelor de vedere;
  • convenirea unor soluţii de compromis;
  • semnarea documentelor.

Postnegocierea începe în momentul semnării înţelegerii, incluzând obiectivele ce vizează punerea în aplicare a prevederilor acesteia. Acum se rezolvă problemele apă­rute după semnarea contractului, probleme referitoare la eventualele greutăţi apărute ca urmare a unor aspecte necunoscute în timpul negocierii şi la semnarea contractului, soluţionarea pe cale amiabilă a unor litigii sau reclamaţii nou apărute sau, eventual, se poartă alte negocieri privind modificarea, prelungirea sau completarea clauzelor contractului. Tot în această etapă va avea loc şi analiza rezultatelor reale ale negocie­rilor, comparativ cu cele scontate. Concluziile desprinse în urma unei asemenea analize reprezintă, în cele mai multe cazuri, un punct de plecare pentru noi înţelegeri viitoare.

Dincolo de cele trei faze menţionate ale negocierii, după finalizarea acesteia începe o altă activitate permanentă şi susţinută de armonizare tacită a unor puncte de vedere, a unor atitudini şi interese. Este aşa-zisa etapă a protonegocierii, etapă ce constă în acţiuni şi reacţii ale celor două părţi, manifestate prin acţiunile şi actele lor unilaterale. Asemenea acţiuni cunosc o desfăşurare intensă şi continuă, putând constitui, pentru partenerii de negociere, semnale încurajatoare sau, dimpotrivă, descurajatoare pentru o nouă negociere.

2.2. Relaţiile contractuale. Contractul, suport al tranzacţiei comerciale

Rezultatul negocierilor purtate între producători şi comercianţi se concretizează în contractele economice încheiate, acestea reprezentând, de fapt, principala formă de legătură dintre agenţii economici. Contractul economic, în general, şi cel comercial, în particular, materializează acordul de voinţă al părţilor, reprezentând suportul juridic al oricărei tranzacţii comerciale. Un asemenea contract se încheie în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice de drept comercial. El dă naştere la o serie de drepturi şi obligaţii reciproce ale părţilor semnatare. Supunându-se aceloraşi reguli de încheiere, existenţă şi validitate ca şi contractul civil, contractul comercial 206                               ' Universitatea SPIRU HARET prezintă însă o serie de particularităţi legate de natura comercială a obiectului său, îndeplinind rolul de instrument juridic de înfăptuire a schimburilor comerciale.

Tipologia contractelor comerciale este complexă, acest lucru datorându-se naturii, trăsăturilor generice şi obiectului operaţiunilor comerciale, la fel de com­plexe. O clasificare a contractelor comerciale nu este uşor de realizat, existând totuşi o serie de criterii, în funcţie de care se poate realiza gruparea acestora, chiar o clasificare a lor. Independent însă de tipul contractelor comerciale, acestea prezintă următoarele caracteristici:

  • sunt contracte cu titlu oneros (fiecare parte urmăreşte obţinerea unui avantaj);
  • sunt contracte sinalagmatice (generează drepturi şi obligaţii reciproce între cele două părţi);
  • sunt contracte consensuale (simplul acord de voinţă fiind suficient pentru a da naştere la obligaţii).

In funcţie de obiectul actelor de schimb, contractele comerciale sunt: contracte de antrepriză, contracte de livrare (de materii prime, materiale şi produse), contracte de leasing, contracte de prestări servicii, contracte de cooperare economică, contracte de licenţă, de brevet de invenţie, contracte de marcă de fabrică, contracte de aport valutar etc.

Dacă se porneşte de la complexitatea şi structura contractelor comerciale, acestea pot fi unitare, când implică un singur acord de viaţă al părţilor (contractul de antrepriză), sau complexe, când sunt necesare mai multe acorduri de voinţă, legate între ele printr-o finalitate economică comună (contractul de leasing, contractul de factoring, contractul de construcţii montaj etc.).

In raport cu durata pentru care se încheie, contractele comerciale sunt de scurtă durată (încheiate pentru operaţiuni ocazionale, care se execută dintr-o dată sau într-o perioadă ce nu depăşeşte un an), contracte de durată medie (se execută într-o perioadă de până la cinci ani), sau contracte de lungă durată, respectiv contracte cu executare succesivă, cu o durată mai mare de cinci ani, specifice, în principal, operaţiunilor de comerţ exterior.

Conţinutul contractului comercial (totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter comercial) este materializat prin clauze negociate şi convenite între cele două părţi. Asemenea clauze au fie un caracter general, potrivit dreptului comun, fie un caracter specific, rezultat al caracterului comercial al contractului.

In principal, un contract comercial conţine următoarele clauze:

  • părţile şi reprezentanţii lor (numele, domiciliul pentru persoanele fizice, respectiv denumirea şi sediul, pentru cele juridice);
  • obiectul contractului, respectiv denumirea produselor, prestărilor sau lucrărilor ce urmează a se comercializa, presta sau executa, cu menţionarea cantităţii, calităţii sortimentului, ambalajului, numărului de marcare şi altor caracteristici determinante ale mărfii;
  • durata contractului şi obligaţia de livrare a mărfii, termenele şi locul de exe­cutare a obligaţiilor, modalităţile de recepţie şi de soluţionare a eventualelor reclamaţii;
  • preţul şi modalitatea de plată, conturile şi băncile la care acestea sunt deschise;
  • garanţiile privind calitatea mărfii, ambalajul, marcarea şi etichetarea, expedierea şi transportul;
  • clauzele asiguratorii menite să neutralizeze ori să evite riscurile, ţinând seama de conjunctura internă şi internaţională;
  • condiţiile de expediţie, încărcare, descărcare, transport şi asigurare a mărfii în timpul transportului;
  • răspunderea contractuală a părţilor, forţa majoră, legislaţia aplicată, jurisdicţia competentă şi orice alte clauze necesare şi care vor fi convenite de părţi.

2.3. Relaţiilepostcontractuale. Derularea tranzacţiilor comerciale

Relaţiile postcontractuale materializează înţelegerile prevăzute în contractul încheiat între producător şi comerciant. Procesul de derulare a contractului comercial constă într-o serie de activităţi desfăşurate de către cele două părţi şi de terţe persoane juridice privind producerea mărfurilor contractate, efectuarea controlului, expedierea şi transportul lor până la destinaţie, în condiţiile stabilite prin contract, precum şi cele privind plata preţului. Desigur, noţiunea de derulare a contractului are un conţinut mai larg decât cea de executare a contractului, implicând şi o serie de activităţi, fizice şi economice, menite să ducă la transferarea mărfurilor de la vânzător la cumpărător. În mod practic, derularea tranzacţiilor constă în aprovizionarea curentă cu mărfuri a unităţilor comerciale, recepţia acestora şi încasarea contravalorii lor, respectiv plata preţului mărfii.

  1. Aprovizionarea cu mărfuri de la furnizor se face potrivit contractului, în forme variate, determinate de natura produselor, de structura sortimentală, de mărimea co­menzilor, de termenele de livrare prevăzute în contract etc., astfel încât să se răspundă condiţiilor de eficienţă ale ambilor parteneri de contract. Modalităţile de aprovizionare se vor asocia unităţilor de distribuţie economică a produselor (actelor de vânzare- cumpărare) şi distribuţiei fizice desemnate prin operaţiunile economice ce intervin în spaţiul şi timpul care separă producţia de consum.
  2. Un rol important în derularea relaţiilor postcontractuale îl are recepţia mărfu­rilor, o asemenea operaţiune confirmând îndeplinirea obligaţiilor asumate. Operaţiunea ca atare se face atât în ceea ce priveşte cantitatea produselor primite, cât şi calitatea acestora, potrivit documentelor de însoţire şi prevederilor contractuale. În caz de lipsuri cantitative sau defecţiuni, cumpărătorul poate formula reclamaţii, solicitând, dacă este cazul, înlocuirea sau repararea unor componente, în cadrul termenului de garanţie.

Odată efectuată, recepţia mărfurilor generează relaţii juridice de schimbare a proprietăţii şi de stabilire a răspunderilor în cazul neîndeplinirii întocmai a contractului.

  1. După primirea şi recepţionarea mărfurilor se va face plata acestora, potrivit prevederilor din contract.

 

[1] D. Patriche, Tratat de economia comerţului, Editura Eficient, Bucureşti, 1988, pag. 468.

[2]  D. Patriche, V. Ionaşcu, M. Popescu, Economia comerţului, Editura Uranus, Bucureşti, 2002, pag. 113.

[3] Gh. Pistol, Negocieri şi uzanţe de protocol, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999, pag. l15.

Loading...