loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Protecţia consumatorilor reprezintă o componentă de bază a sistemului protec­ţiei sociale, având în vedere un ansamblu de dispoziţii privind iniţiativa publică şi privată, destinat a asigura şi a ameliora continuu respectarea intereselor consuma­torilor. Este deci vorba de ansamblul de intervenţii sociale - guvernamentale sau neguvernamentale - ce are în vedere mai multe planuri, fiind menit să ofere echili­brul necesar consumatorului, în calitatea sa de „actor" al pieţei, echilibru bazat pe respectarea unor clauze convenite şi pe asigurarea accesului tuturor celor interesaţi la produse şi servicii care să nu prezinte nici un fel de risc şi, nu în ultimul rând, pe promovarea corectă, echitabilă şi susţinută a dezvoltării economico-sociale.

Protecţia consumatorilor are în vedere o gamă largă de aspecte, care, de fapt, se regăsesc în problemele cu care se confruntă consumatorul pe piaţă, probleme legate, în principal, de structura produselor destinate a-i asigura consumul, preţurile la care îşi poate procura diversele produse şi servicii şi calitatea acestora, sistemul de informare prin care să se asigure transparenţa pieţei, sistemul de comercializare a produselor şi calitatea serviciilor comerciale, şi exemplele ar putea continua. În cadrul acţiunilor de protecţie, se pleacă de la rolul de cea mai mare importanţă al consumatorului, în calitatea sa de purtător al cererii de mărfuri, în mecanismul de piaţă, umărindu-se respectarea „regulilor de joc" pe toate planurile, începând cu consumatorul de bunuri de consum, fie cele de necesitate zilnică, curentă, fie cele de folosinţă îndelungată, dar şi consumatorul de medicamente, continuând cu beneficiarii multitudinii de servicii, publice sau private, unele curente, obişnuite, altele mai complexe, ca acelea de alimentaţie publică şi turism, de poştă şi telecomunicaţii, servicii financiar-bancare şi de asigurări, servicii medicale şi terminând, poate, cu consumatorul de cultură, în general, de spectacole de teatru şi televiziune, de emisiuni de radio, în particular, de cititorul de ziare şi reviste, de consumatorul de distracţii, de timp liber. Într-un asemenea context, statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării lor complete asupra caracteristicilor esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive, participării lor la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori. Aceasta, deoarece, într-o societate liberă şi democratică, fiecare individ are dreptul de a avea asigurate condiţiile necesare pentru achiziţionarea bunurilor şi serviciilor pe care şi le doreşte şi pe care le poate plăti, de a avea posibilitatea să-şi materializeze intenţiile privind satisfacerea nevoilor sale, potrivit unor priorităţi pe care singur şi le stabileşte. De altfel, potrivit literaturii de specialitate, aşa cum în politică democraţia constă în asigurarea drepturilor alegătorilor, în economie democraţia se traduce prin asigurarea drepturilor consumatorilor de a alege din multitudinea de mărfuri pe cele pe care şi le doresc, pe cele de care au nevoie. Astăzi, consumatorul, inclusiv cel român, ştie că în raport cu agenţii economici, fie ei producători sau distribuitori, legea îi conferă o serie de drepturi şi îl apără împotriva oricărui abuz ce ar putea să-i pună în pericol viaţa şi sănătatea sau să-i lezeze interesele sale patrimoniale sau nepatrimoniale.

Conceptul privind „drepturile consumatorilor" îşi are originea în „Carta drepturilor consumatorilor", definită de fostul preşedinte al S.U.A., J.F.Kennedy, în martie 1962, sub forma unui mesaj special adresat Congresului american. Date fiind evenimentele din perioada următoare şi soarta preşedintelui, Carta respectivă nu a mai fost definitivată, ea rămânând însă importantă prin conturarea drepturilor fundamentale ale consumatorilor (dreptul la alegere liberă, dreptul la informare, dreptul la petiţie şi ascultare, dreptul de protecţie), dar, mai ales, prin faptul că a servit drept model de referinţă la elaborarea legilor de protecţie a consumatorilor apărute în deceniile şapte şi opt atât în S.U.A. şi în alte ţări de pe continentul american (Canada, Mexic), cât şi în Europa (Belgia, Franţa, Germania, Suedia).

Aşa cum menţionam, protecţia consumatorilor reprezintă o componentă de primă însemnătate a protecţiei sociale. Dar trebuie remarcat faptul că, dacă protecţia socială presupune un transfer de fonduri de la stat sau de la agenţi economici privaţi către consumator, ca urmare în primul rând a majorării preţurilor de consum (de exemplu, indexările sau compensaţiile la salarii şi pensii), protecţia consumatorilor înseamnă protejarea acestora împotriva riscului de a achiziţiona sau de a li se presta un serviciu care să le pună în pericol viaţa, sănătatea ori interesele lor legitime.

Într-un asemenea cadru de o deosebită complexitate, în vederea asigurării unei protecţii reale a consumatorilor, sunt mai întâi necesare o bună structurare a fenome­nelor şi a ariei problematice generate de către acestea, o selectare atentă a problemelor, urmate de analiza lor în detaliu şi, în funcţie de toate acestea, conturarea unor obiective specifice fiecărei zone şi perioade surprinse în programele de protecţie. Iată de ce protecţia consumatorilor îmbracă atât forma unei mişcări generale, care îşi propune să militeze pentru respectarea intereselor consumatorilor, cât şi pe cea a unor acţiuni speciale, cu programe şi obiective bine determinate, în timp şi spaţiu. Potrivit literaturii de specialitate[1], marile probleme ce pot face obiectul unor programe de protecţie a consumatorilor, iniţiate în perioada actuală şi în viitorul apropiat de către instituţiile guvernamentale sau organizaţiile neguvernamentale din România, se referă la cinci aspecte principale: îmbunătăţirea consumului populaţiei, asigurarea unei calităţi cores­punzătoare a bunurilor şi serviciilor oferite consumatorilor, asigurarea unui sistem de preţuri în concordanţă cu nivelul veniturilor populaţiei, asigurarea unui sistem de infor­mare eficient şi util pentru potenţialii consumatori, care să asigure transparenţa pieţei, şi apărarea consumatorilor împotriva unor politici agresive de marketing, promovate de ofertanţi. În continuare ne vom opri la fiecare din aceste aspecte.

  1. a) îmbunătăţirea consumului populaţiei rămâne principalul obiectiv ce îşi găseşte locul în cadrul programelor de protecţie a consumatorilor. Este un obiectiv cu care începe, în general, un asemenea program, aproape în toate cazurile, indiferent de nivelul de dezvoltare a pieţei, dar care, în cazul României, apare ca un aspect specific, mai ales în etapa acuală pe care o parcurge economia noastră, o economie de tranziţie, cu numeroase distorsiuni. O asemenea distorsiune cu implicaţii sociale de mare amploare, este degradarea continuă a consumului populaţiei, atât sub aspect cantitativ, cât şi, mai ales, calitativ. Situaţia consumului s-a deteriorat sub aspect structural, evi- denţiindu-se o ruptură, de mari proporţii, între consumul înregistrat în ţările civilizate ale Europei de vest, axat în special pe servicii, şi cel al populaţiei României, în care preponderent rămâne consumul de bunuri de consum, ce înregistrează o pondere de peste 85%, în prim plan situându-se consumul de bunuri alimentare, ce reprezintă circa 60% din totalul cheltuielilor. O asemenea pondere este alarmantă, consumul alimentar degradându-se într-o asemenea măsură, încât periclitează însăşi fiinţa biologică a naţiunii, abătându-se substanţial, atât cantitativ, cât şi, mai ales, calitativ, de la caracte­risticile fazei de saturaţie a nevoilor alimentare. Într-un asemenea context, îmbunătă­ţirea consumului populaţiei României trebuie să se constituie într-un obiectiv de susţinere morală a programului de reformă, obiectiv ce ar putea fi realizat, în condiţiile actuale, în două etape.

Avem în vedere, mai întâi, asigurarea unui nivel minim de trai pentru categoriile dezavantajate, a căror putere de cumpărare actuală este limitată de nivelul veniturilor şi deteriorarea raporturilor de preţ între bunurile de consum, iar apoi, asigurarea unor structuri de consum corespunzătoare legităţilor obiective ale dezvoltării fenomenului în cauză. Aşa cum corect remarcă literatura de specialitate[2], realizarea îmbunătăţirii consumului populaţiei presupune soluţionarea cel puţin a următoarelor probleme:

  • asigurarea echilibrului fondului de marfa cu puterea de cumpărare a populaţiei;
  • orientarea agenţilor economici, prin facilităţi economice şi politici fiscale adecvate, spre realizarea unor programe de producţie a bunurilor de consum care, pe de o parte, să valorifice posibilităţile reale ale economiei (capacităţi de producţie, resurse materiale şi umane), iar pe de altă parte, să contribuie la facilitarea unei bune funcţionări a mecanismului de piaţă, eliberându-l de îngrădiri şi restricţii monopoliste sau oligopoliste specifice etapei actuale, chiar dacă asemenea tipologii ale pieţei sunt caracteristice societăţilor cu capital de stat;
  • importul unor bunuri de consum care să contribuie la reglarea echilibrului dintre nevoi şi resurse, prin asigurarea unei oferte suplimentare, atât sub aspect canti­tativ, cât şi, mai ales, calitativ (diversitate, calitate etc.);
  • realizarea unei producţii de bunuri de consum potrivit microcererii consumato­rilor, în acest scop fiind necesare o flexibilizare a actualului mecanism de constituire a fondului de marfă şi, mai ales, o mai mare adaptabilitate a producătorilor la schimbările calitative şi cantitative ale cererii.

În ceea ce priveşte priorităţile referitoare la îmbunătăţirea structurii calitative şi modernizarea consumului, apreciem că se impun drept prioritare următoarele aspecte:

  • investigarea complexului de nevoi, în condiţiile unui mod de viaţă evolutiv, cu stiluri diverse şi variate;
  • operaţionalizarea informaţiilor oferite de cercetările de piaţă, în vederea asigu­rării concordanţei dintre structura analitică a nevoii sociale şi structura producţiei;
  • urmărirea şi încorporarea progresului tehnico-ştiinţific şi social în programe de modernizare a consumului.
    1. Asigurarea calităţii bunurilor şi serviciilor este cel de-al doilea domeniu spe­cific relaţiilor economico-sociale din ţara noastră şi care trebuie să facă parte din programele de protecţie a consumatorilor.

Aceasta, deoarece problema calităţii bunurilor şi a serviciilor de consum se constituie într-un serios semnal de alarmă, în multe situaţii derogarea de la lege fiind mai frecventă şi chiar mai puternică decât legea. În aceste condiţii, programele de protecţie a consumatorilor trebuie să aibă în vedere şi să promoveze revigorarea pre­ocupărilor pentru calitate, să implice toţi agenţii economici prezenţi în circuitul bunu­rilor şi serviciilor. Problema principală a statului în acest domeniu trebuie să devină însănătoşirea pieţei, asigurarea stării de sănătate a populaţiei, astfel încât să nu mai pătrundă produse neconforme cu calitatea stipulată în documentele de însoţire, de etichete şi de reclamă sau angajată prin înscrierea mărcilor. În aceste condiţii, politica în domeniul protecţiei consumatorilor trebuie să aibă în vedere asigurarea preocupărilor pentru calitate. Pentru aceasta, trebuie să se aibă în vedere, mai întâi, valorificarea în condiţii corespunzătoare a resurselor de care dispune economia, o producţie care să răspundă calitativ exigenţelor sporite ale consumatorului, iar apoi, o reglementare exigentă a importurilor de mărfuri şi o respectare întocmai a acesteia. Desigur, o asemenea optică trebuie susţinută de un cadru legislativ adecvat (în acest domeniu au fost realizate importante progrese), precum şi de un cadru instituţional pe măsură, cu bază proprie de analiză şi urmărire a fenomenelor legate de calitate. La acestea trebuie adăugată preocuparea statului pentru încurajarea unor asociaţii puternice ale consu­matorilor, care să contribuie la prevenirea practicilor comerciale abuzive, atât ale producătorilor, cât şi ale comercianţilor, asigurând astfel exigenţa şi respectul faţă de calitatea bunurilor şi serviciilor oferite pieţei. Câştigarea încrederii consumatorilor faţă de produs şi de cel ce îl oferă ridică o serie de aspecte care ţin de prestigiul producă­torului, de calitatea reală a produsului, de garanţiile şi obligaţiile asumate etc. Iată de ce se poate spune, fără riscul de a greşi, că astăzi consumatorul „cumpără" multă încre­dere, iar producătorul şi comerciantul sunt „obligaţi" să răspundă unei asemenea încrederi. Cei doi trebuie însă să aibă în vedere faptul că exigenţele consumatorului au crescut foarte mult, acesta nemaifiind dispus să-şi cheltuiască veniturile pe produse de calitate îndoielnică sau să accepte servicii care nu se ridică la nivelul preţului plătit.

În acelaşi timp, responsabilii pentru calitatea produselor şi serviciilor trebuie să ştie că, acum, consumatorul român are posibilitatea să facă unele comparaţii cu ceea ce se întâmplă în lume, cu modul în care se realizează actul de vânzare-cumpărare în alte ţări, în care protecţia consumatorului este ridicată la rang de politică de stat. Iată de ce agenţii economici, indiferent de calitatea lor, trebuie să fie interesaţi în a câştiga încre­derea consumatorilor, iar în condiţiile în care nu fac nimic în acest sens, ei trebuie obligaţi. Iar acest lucru trebuie să-l facă mai întâi statul, prin instituţiile sale abilitate, apoi diferitele organisme neguvernamentale, de genul asociaţiilor pentru protecţia con­sumatorilor, şi, nu în ultimul rând, consumatorii, care, în calitatea lor de cumpărători sau beneficiari ai unor servicii, trebuie să-şi cunoască drepturile conferite prin lege şi, mai ales, să renunţe la atitudinea de pasivitate, care de fapt permite perpetuarea unor asemenea aspecte privind calitatea bunurilor şi serviciilor.

  1. Domeniul cel mai disputat, controversat chiar în ceea ce priveşte protecţia consumatorilor rămâne asigurarea unui sistem de preţuri în concordanţă cu specificitatea perioadei de reformă pe care o parcurg în prezent economia şi societatea românească. Trebuie avut în vedere, în acest context, faptul că liberalizarea preţurilor pe piaţa românească a pus consumatorul în faţa unui comerţ devenit dintr-o dată ostil. Iată de ce, în cadrul acţiunilor de protecţie a populaţiei, a consumatorilor, trebuie avută în vedere şi soluţionarea unor aspecte de fond, referitoare la impactul preţurilor asupra acestora, mecanismul preţurilor rămânând una din principalele probleme ale perioadei de trecere la economia de piaţă, cu multiple influenţe asupra ritmului de trecere, asupra stabilităţii monedei naţionale sau a schimburilor de mărfuri pe piaţa externă. Menţinerea în continuare a decalajului dintre fondul de marfă sărac şi veniturile populaţiei face inevitabilă creşterea în ritmuri ameţitoare a inflaţiei, cu influenţele ei nedorite, ca, de exemplu, specula, migrarea spre exterior a unui volum crescut de produse etc. Acordând autonomie funcţională agenţilor economici, aceştia vor căuta să-şi adapteze producţia la cerinţele pieţei, la nivelul microcererii. În aceste condiţii, nivelul costurilor marginale va deveni unul dintre criteriile majore în stabilirea preţurilor. Desigur, va trebui ca agenţii economici să-şi asume riscul, mai ales în condiţiile actuale ale economiei româneşti, de a nu reuşi să înregistreze corect punctul de incidenţă al cererii şi ofertei, chiar să-l înregistreze pasiv şi, drept urmare, să influenţeze sensibil determinarea preţurilor, făcând astfel ca inflaţia să se manifeste şi datorită creşterii costurilor. În aceste condiţii, o politică a celor care reprezintă consumatorii ar putea determina producătorii să aibă în vedere asigurarea unei corelaţii corecte între muncă, valoare şi venituri, pe de o parte, şi costurile produselor, pe de altă parte. Trebuie menţionat însă faptul că atâta timp cât pe piaţa românească penuria de mărfuri se va menţine, preţurile vor fi în continuare mari, cu mult peste puterea de cumpărare a majorităţii populaţiei, consecinţele neîntârziind să apară. În aceste condiţii, literatura de specialitate3 propune ca obiectivele protecţiei sociale să îmbrace două as­pecte: asigurarea unui cadru bine determinat prin lege şi transparent pentru toate cate­goriile de populaţie, respectiv stabilirea unor măsuri concrete, care să conducă efectiv la menţinerea unui nivel de trai decent pentru întreaga populaţie, indiferent de categoria socială şi vârsta fiecărui individ.

În ceea ce priveşte primul aspect, cel referitor la cadrul de formare şi evoluţie a preţurilor, acesta ar putea fi concretizat în măsuri care să conducă la o protecţie reală a consumatorilor, de genul:

  • crearea condiţiilor necesare, astfel încât formarea şi evoluţia preţurilor să aibă loc în condiţiile de autonomie deplină a agenţilor economici, creându-li-se acestora posibilitatea să-şi poată stabili pe baze reale consumurile specifice, necesarul de forţă de muncă, o productivitate a muncii comparabilă cu cea realizată în condiţii asemănă­toare de agenţii economici ce-şi desfăşoară activitatea în cadrul pieţei europene;
  • acordarea unor facilităţi agenţilor economici implicaţi în tranzacţii externe, ce ar putea să influenţeze decisiv piaţa, jocul cererii şi ofertei;
  • crearea unui sistem flexibil şi dinamic privind acordarea de compensaţii băneşti, capabile să diminueze efectele majorării preţurilor, dintr-o perioadă sau alta;
  • autorizarea participării unor autentici reprezentanţi ai consumatorilor la tratativele purtate între agenţii economici cu privire la stabilirea preţurilor produselor, tarifelor şi serviciilor cu o pondere mare în consumul populaţiei.

Cel de-al doilea aspect, ce poate avea un caracter temporar, prezintă importanţă mai ales în perioada de tranziţie. Pot fi avute în vedere acordarea unor sume fixe, com­pensatorii pentru majorările de preţuri la unele produse alimentare de bază, produse industriale şi servicii importante în consumul populaţiei, stabilirea produselor şi serviciilor ale căror preţuri sau tarife vor servi drept bază pentru indexarea salariilor şi pensiilor, şi exemplele ar putea continua. De asemenea, sunt binevenite măsuri de supraveghere de către stat a fluxului bunurilor de consum de la producător sau impor­tator la consumator, astfel încât să se evite stocarea periodică a unor mărfuri, în special de către comercianţi, în aşteptarea unor eventuale preţuri mai mari, înlăturarea posibili­tăţilor de aprovizionare preferenţială şi interzicerea sistemului de relaţii preferenţiale între furnizori şi beneficiari etc.

Desigur, în cadrul ambelor categorii de probleme trebuie avute în vedere peri­oade limitate, bine determinate, mai ales de timpul de menţinere a producţiei la un nivel inferior cererii de consum, dar şi de ritmul de erodare a veniturilor şi acumulărilor băneşti ale populaţiei. Odată soluţionate asemenea probleme, se va putea intra într-un normal dorit, când piaţa va fi singura care va stabili „regulile jocului". Dar, cel puţin în economia românească, apreciem că, din păcate, acest lucru nu se va întâmpla aşa de curând. Până atunci însă, mai ales în condiţiile existenţei şi menţinerii monopolului producătorilor şi a penuriei de mărfuri, formarea preţurilor exclusiv prin jocul liber al ofertei şi cererii poate declanşa un proces complex de fenomene negative, cu efecte greu de anticipat, ce pot duce la probleme serioase pentru societate, în general, şi pentru economie, în special. Avem în vedere posibile creşteri generalizate de preţuri, în unele situaţii chiar explozive, reducerea fluxurilor economice şi, în unele cazuri, chiar blocarea lor, mai ales când creşterea preţurilor va determina reducerea severă a produc­ţiei, creşterea şomajului şi micşorarea veniturilor, ca urmare a scăderii numărului populaţiei ocupate, scăderea ritmului investiţiilor, scăderea consumului individual şi, implicit, a cererii.

  1. d) Organizarea unui sistem de informare corespunzătoare a consumatorilor constituie un alt domeniu din structura de acţiune a protecţiei consumatorilor. Aşa cum am mai menţionat, transparenţa pieţei rămâne una din condiţiile existenţei şi funcţio­nării mecanismului concurenţial, ea implicând informarea corespunzătoare a consuma­torilor, în calitatea lor de potenţiali cumpărători. O informare bună, obiectivă, oportună şi pertinentă facilitează consumatorului posibilitatea de a-şi stabili în cunoştinţă de cauză produsele de care are nevoie, preţurile la care acestea pot fi procurate, facilităţile oferite de producător şi/sau de comerciant, dar şi realizarea unui sistem de optimizare a resurselor în raport cu posibilităţile financiare de care dispune fiecare, pe baza ierar­hizării priorităţilor şi a stabilirii ordinii de achiziţionare. În acest sens, informaţiile destinate consumatorilor pot fi structurate în patru principale categorii:
  • informaţii asupra produselor existente pe piaţă, informaţii prin care se fac cunoscute potenţialilor cumpărători elemente precum natura produsului, originea şi provenienţa sa, preţul acestuia, termenul de valabilitate, sistemul de conservare şi depozitare etc. ;
  • informaţii asupra pieţei, referitoare la sistemul de relaţii de piaţă existent, inter­mediarii implicaţi, sortimentul de produse şi tipurile de servicii asigurate, facilităţile ce pot fi acordate etc. Amplitudinea şi, mai ales, calitatea unor asemenea informaţii depind de nivelul atins de piaţa fiecărui produs, de gradul de satisfacere a nevoilor, într-un fel punându-se problema în cazul unei pieţe abundente, a consumatorilor, şi altfel în cazul unei penurii de produse, respectiv o piaţă a vânzătorului;
  • informaţii referitoare la circuitele de distribuţie, la structura acestora, la reţeaua de distribuţie, localizarea unităţilor, programul de funcţionare a lor etc.;
  • informaţii asupra propriilor nevoi, informaţii ce au drept scop lămurirea publi­cului consumator privind interpretarea, înţelegerea şi satisfacerea nevoilor, din punct de vedere atât cantitativ, cât şi, mai ales, calitativ. Asemenea informaţii trebuie să cuprindă şi elemente educaţionale, destinate să cultive gustul pentru frumos şi plăcut, contribuind astfel la înlăturarea subcreaţiilor şi a promovării unor produse de gust îndoielnic.
  1. e) Cea de a cincea problemă referitoare la structura protecţiei consumatorului are în vedere apărarea acestora împotriva unor politici agresive de marketing promovate de ofertanţi. În condiţiile în care informarea potenţialilor cumpărători se asigură, mai ales, prin intermediul publicităţii şi al sistemului de etichetare, în prezent, în toată lumea există serioase rezerve privind informarea efectivă şi eficientă a consumatorilor prin publicitate şi etichetaj. Aceasta, deoarece, în cea mai mare parte a cazurilor, scopul publicităţii îl constituie, înainte de toate, asigurarea vânzării produselor sau serviciilor, lucru cu totul incompatibil cu ideea de informare obiectivă a publicului. Foarte adesea, publicitatea şi etichetarea au drept unic scop sporirea puternică a vânzărilor şi, drept urmare, ele nu fac altceva decât să încerce a inocula consumatorului, în mod agresiv, preferinţele pentru produsul ce interesează firma ofertantă. O asemenea situaţie face ca informarea consumatorului să fie incompletă, imprecisă, lipsită de obiectivitate şi, în unele cazuri, limitată, chiar înşelătoare. Înscriindu-se pe aceeaşi traiectorie a conduitei necorespuzătoare a unor firme în procesul de informare, etichetele sunt adesea incom­plete, purtând aproape întotdeauna menţiuni lipsite de înţelegere şi neasigurând, în totalitate, indicaţiile esenţiale pentru procesul de consum, eludând unele aspecte legate de compoziţia produsului, adresa producătorului, data limită de consum etc. Mai mult, în ultimul timp, multe firme promovează prin sistemul de etichetare o informaţie incomprehensibilă, redată prin anumite coduri, care ignoră cunoştinţele şi puterea de înţelegere a consumatorului, atât cu privire la elementele ce ţin de tehnologia şi modul de utilizare a produsului, cât şi în legătură cu datele de identificare a adresei producătorului. Ţinând seama de aspectele cu privire la utilitatea informaţiei în cadrul procesului de cumpărare, amploarea, structura şi destinaţia acesteia, cât şi de modul denaturat în care această informaţie este folosită de către unele firme producătoare sau comerciale, urmărirea unei asemenea probleme şi, mai ales, soluţionarea acesteia, au un triplu rol:
  • să asigure căile de informare corectă asupra a ceea ce oferă piaţa, asigurându-i astfel acesteia transparenţă;
  • să asigure cadrul unei lupte deschise împotriva deformării informaţiei, folosirii ei abuzive şi, mai ales, agresive;
  • să se evite complicarea, codificarea şi îngreunarea înţelegerii informaţiei de către destinatarii săi, respectiv potenţialii cumpărători.

 

[1] D.Patriche, Gh.Pistol (coordonatori), Protecţia consumatorilor, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998, pag.65-80.

[2] D.Patriche, Gh.Pistol (coordonatori), op.cit., pag.68; D.Patriche, Tratat de economia comerţului, Editura Eficient, 1998, pag.490; Luminiţa Pistol, Comerţ. Concepte, mecanisme şi politici, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001, pag. 151.

Loading...