Economie

Mărimea şi calitatea activităţii, ca şi modul de utilizare a resurselor de către cei ce-şi desfăşoară activitatea în comerţ se concretizează în eficienţa activităţii, aceasta constituind, de fapt, principiul de bază al existenţei firmei. Altfel spus, înfiinţarea ori­cărei întreprinderi comerciale, indiferent de natura capitalului şi de obiectivele propuse, are drept scop obţinerea de profit, utilizând în acest scop resurse materiale, financiare şi umane, precum şi cunoştinţe şi experienţă.

În teoria şi practica economică, conceptul de eficienţă este asociat cu diversele forme de manifestare a rezultatelor obţinute de agenţii economici, precum: ren­tabilitatea, eficacitatea capitalului, productivitatea factorilor de producţie, diminuarea costurilor etc. Trebuie însă remarcat faptul că eficienţa activităţii desfăşurate de către un agent economic nu se va rezuma exclusiv la obţinerea şi estimarea profitului, ea implicând mult mai multe aspecte, de natură cantitativă şi calitativă. Oricum am privi însă lucrurile, eficienţa rămâne obiectul definitoriu al ştiinţei economice, fiind situată în centrul teoriei şi practicii economice.

În interiorul comerţului, privit ca ramură a economiei naţionale, eficienţa trebuie privită şi măsurată atât la nivelul fiecărui agent economic în parte, cât şi pe ansamblul comerţului, al ramurii, existând de altfel criterii de apreciere a eficienţei activităţii comerciale pentru fiecare caz în parte.

Activitatea oricărui agent economic ce-şi desfăşoară activitatea în comerţ generează două grupuri de fluxuri:

• intrări de factori de producţie, al căror cost determină fluxurile de cheltuieli către alţi agenţi economici care furnizează asemenea factori;
• ieşiri de bunuri sau servicii puse la dispoziţia persoanelor fizice ori juridice interesate, acestea generând, la rândul lor, un flux de venituri obţinute în urma comer­cializării bunurilor şi serviciilor în cauză.

Într-un asemenea context, se poate defini eficienţa activităţii economice desfă­şurate în comerţ ca fiind raportul dintre efortul economic depus şi rezultatele obţinute de un agent economic şi de comerţ, în ansamblul său, respectiv raportul dintre rezultate şi efort.

Efortul se măsoară prin consumul de resurse, iar rezultatele, prin volumul desfacerilor sau alte efecte ale activităţii economice. În exprimarea eficienţei, fiecare dintre cei doi termeni - efort şi rezultate - îşi are propria semnificaţie. De regulă, se va raporta efortul la rezultate, în situaţia în care resursele economice sunt prioritare prin caracterul lor limitat, urmărindu-se a se evidenţia consumul acestora pe unitatea de rezultat. Dimpotrivă, atunci când obiectul deciziei îl constituie atingerea unui nivel al activităţii economice, se vor raporta rezultatele la consumul de resurse.

În altă ordine de idei, eforturile vor fi clasificate în funcţie de activitatea la care acestea se referă, putându-se astfel vorbi despre:

• eforturi pentru investiţii;
• eforturi productive, inclusiv de aprovizionare şi desfacere.

În funcţie de caracterul muncii încorporate, există eforturi de muncă vie şi eforturi de muncă materializată.

La rândul lor, efectele utilizării factorilor de producţie şi a comercializării rezultatelor lor pot fi clasificate, în funcţie de locul lor de apariţie, în:

• efecte directe, la nivelul activităţii analizate;
• efecte indirecte, obţinute de beneficiarii produselor de bază.

De asemenea, în practica comercială se vorbeşte şi despre efecte globale (se referă la efectul brut, de regulă, volumul încasărilor totale) şi despre efecte nete (se referă la profit, venit net, aport valutar etc.) .

Desigur, eficienţa economică în comerţ, ca, de altfel, în general, este expresia cerinţelor unor legi obiective, în primul rând a legii economiei de timp, care dirijează raţionalitatea şi comportamentul agenţilor economici. În comerţ, micşorarea costului distribuţiei va conduce, mai întâi, la sporirea randamentului capitalului comercial, iar apoi, la reducerea preţului de vânzare cu amănuntul, ceea ce permite o mai mare acce­sibilitate a produselor pe piaţă, la lărgirea pieţei şi, în final, la creşterea economică.

Interdependenţa dintre comerţ şi alte ramuri ale economiei naţionale determină o intercondiţionare între eficienţa comerţului şi eficienţa acestor ramuri. Astfel, în con­diţiile micşorării consumului de resurse în activitatea comercială, vom asista la deplasarea capitalului disponibilizat spre ramurile care produc masa fizică a bunurilor, contribuind astfel la sporirea avuţiei naţionale. Urmări favorabile asupra dezvoltării economice au şi alte aspecte ale activităţii din comerţ, precum accelerarea vitezei de circulaţie a mărfurilor şi reducerea, în acest fel, a timpului de realizare a acestora.

La rândul său, eficienţa comerţului va fi condiţionată de activitatea ramurilor cu care comerţul intră în relaţii, în principal, directe.

O asemenea interdependenţă face necesar ca acţiunile privind eficienţa activităţii comerciale să fie apreciate prin prisma consecinţelor pe care acestea le au asupra întregului circuit al mişcării mărfurilor.

În teoria economică se discută în prezent despre mai multe aspecte ale eficienţei obţinute în comerţ, respectiv eficienţa economică, eficienţa socială sau chiar eficienţa ecologică a activităţii comerciale. Aceasta, mai ales în contextul în care, mult timp, problemele relaţiilor umane din interiorul firmelor, problemele calităţii actului de vân- zare-cumpărare, ca şi impactul actului de vânzare asupra mediului au fost considerate drept aspecte colaterale, accesorii.