loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Abordarea unor probleme teoretice ale comerțului capătă în prezent pentru cercetarea științifică din țara noastră un loc aparte, din cel puțin două considerente:

  • Unul se referă la necesitatea reevaluării în procesul trecerii la economia de piață a rolului diferitelor ramuri economice - implicit și al comerțului - și a unor concepte cu care a operat știința economică în trecut, ținând seamă de noile principii și mecanisme ale organizării și funcționării vieții economice. Aceste reevaluări devin baza restructurării economice, ca primă condiție a instaurării unei economii de piață funcționale.
  • Al doilea considerent constă în necesitatea formulării unor idei legate de perspectivele comerțului din țara noastră în condițiile integrării în Uniunea Europeană și a globalizării economiilor naționale. Comerțul trebuie să manifeste capacitatea de a valorifica experiența țărilor avansate din punct de vedere economic, prin cercetarea condițiilor specifice exercitării comerțului românesc și a progresului tehnico-științific contemporan.

Reevaluarea naturii și a funcțiilor comerțului.

O primă reevaluare se referă la interpretarea naturii, sferei de cuprindere și a funcțiilor comerțului în noul sistem de organizarea a economiei. Ea se impune din mai multe motive:

  • În economia de piață sfera comerțului se extinde foarte mult, datorită faptului ca însăși noțiunea de produs care intră în sfera schimbului își îmbogățește conținutul, acesta existându-se de la bunurile tangibile , la serviciile economice de toate genurile și la alte activități creatoare de venituri. Relațiile de schimb prin care sunt valorificate aceste produse intră în sfera de cercetare a comerțului, teoria economică definindu-le prin conceptul de acte comerciale. Se impune astfel o îmbogățire a teoriei comerțului cu specificitatea tuturor actelor de schimb și a condițiilor exercitării lor (bază materială, logistică, piață, management, resurse economice) și o reconsiderare a însuși rolului și importanței comerțului în economia națională.
  • O asemenea reconsiderare se impune și pentru faptul că în gândirea economică persistă încă idei legate de rolul restrâns atribuit comerțului în structura de ramură a economiei noastre naționale din trecut, limitat la aprovizionarea cu bunuri de larg consum a populației. Partea cea mai mare a produselor (materii prime, echipament industrial, produse agricole) era valorificată prin unități aparținând unor ramuri specifice ale circulației mărfurilor. O asemenea limitare estompa rolul comerțului de factor activ în dezvoltarea economică.
  • • Abordând creșterea rolului comerțului în economia națională se impun a fi subliniate limitele raționale ale dezvoltării lui, cu atât mai mult cu cât în perioada actuală se constată o tendință de supradimensionare a activității comerciale în raport cu creșterea produsului intern brut și cu cerințele unei circulații normale a acestuia. Rotația mai rapidă a capitalului comercial față de alte forme de existență a capitalului (industrial, agrar, bancar) precum și posibilitatea folosirii lui la orice scară a activității economice determină atracția spre comerț a unui număr mare de întreprinzători, cu capitaluri mici, pe care speră să la valorifice profitabil într-un timp scurt.

Circulația normală a PIB, de care depinde amploarea capitalului comercial (C) și implicit a comerțului, este determinată de viteza de circulație a mărfurilor (V), respectiv de rotație a capitalului comercial (C=PIB/V). Micșorarea costului distribuției mărfurilor, prin utilizarea rațională a capitalului comercial în economie, are efecte benefice asupra expansiunii economice și a prețului cu care produsele ajung la consumatori.

Evidențierea rolului comerțului în creșterea economică impune o interpretare în acest sens a funcțiilor sale în economie, a modului lor de manifestare în complexitatea actelor de schimb.

Funcțiile comerțului sunt prezentate deseori printr-o interpretare fenomenologică a universului de fapte care însoțesc actele de vânzare-cumpărare, respectiv prin cumpărarea mărfurilor de la furnizori, stocarea și revânzarea lor în unitățile comerciale, studierea cererii de mărfuri a cumpărătorilor, promovarea pe piață a noilor produse etc. Acestea pot fi considerate o interpretare fenomenologică deoarece exprimă nemijlocit modul de manifestare a proceselor economice din sfera schimbului, laturile lor exterioare.

Analiza în profunzime a acestor activități conduce mijlocit la relevarea esenței lor, a acelor însușiri interioare care pun mult mai bine în evidență complexitatea faptică și modul foarte variat de manifestare a relațiilor de schimb. Într-o asemenea interpretare funcțiile comerțului pot fi formulate prin următoarele expresii:

Realizarea sub formă bănească a valorii mărfurilor;

Corelarea producției cu consumul, a ofertei cu cererea de mărfuri și asigurarea echilibrului economic;

Distribuția comercială a produselor;

Înfăptuirea repartiției venitului național în economie;

Aceste funcții, deși prin delimitarea lor sunt într-un raport de coordonare, ele formează o unitate, implicându-se în ansamblul lor în manifestarea relațiilor de schimb.

Funcțiile comerțului - expresii ale rolului său în procesul creșterii economice durabile.

Realizarea sub formă bănească a valorii mărfurilor, ca principală funcție a comerțului, pune în evidență în modul cel mai expresiv contribuția comerțului la creșterea economică. Prin vânzarea mărfurilor către comercianți, producătorii își recuperează cheltuielile efectuate cu producerea mărfurilor, inclusiv profitul cuprins în prețul produselor și pot reîncepe procesul de producție pe scară lărgită.

Mărfurile pot fi realizate ca valori bănești pe piață și de producătorii înșiși, printr-o rețea proprie de comercializare. Preluarea de către comercianți a acestui proces se face din rațiuni economice. Comerțul economisește atât capitalul utilizat în producție, cu acea parte care ar trebui să fie destinată de producători circulației, cât și capitalul utilizat în circulație, comerciantul realizând cu același capital mărfurile mai multor producători, obținute în perioade de producție diferite. Totodată, fiind un specialist în vânzarea mărfurilor, comerciantul reușește să cunoască mai bine piața și să creeze debușee noilor produse, accelerând astfel viteza de rotație a capitalurilor și deci un ritm superior creșterii economice.

Realizând mărfurile pe piață, comerțul face legătura economică dintre producție și consum, asigurând echilibrul dintre ele - condiție a echilibrului economic general.

Producția și consumul trebuie să în mod obiectiv să fie în echilibru, relație impusă de raportul dual de cauză-efect în care se găsesc. Producția este într-o primă relație cauza consumului, oferindu-i acestuia obiectul, bunurile prin care el se satisface. Într-o altă relație consumul devine cauza producției, oferindu-i acesteia subiectul, nevoile oamenilor pe care trebuie să le satisfacă.

Echilibrul apare și în proporțiile de manifestare a celor doua sfere economice. Producția creează, prin plata factorilor de producție reflectată în costuri, veniturile bănești ale familiilor, întreprinderilor și statului, pe seama cărora se manifestă consumul (cererea) și are loc resorbția produsului creat, asigurându-se echilibrul dintre ele. Schimbarea veniturilor pe bunuri are loc în rețeaua comercială și ea devine deplină în măsura în care comerțul asigură o concordanță permanentă a ofertei cu cererea de mărfuri. Și în condițiile dezvoltării economice, când o parte a veniturilor este economisită și folosită prin investiții ca sursă a creșterii economice, resorbția produsului suplimentar creat prin efectul multiplicator al investițiilor, are loc tot prin comerț, el adaptându-și însă, prin cercetarea continuă a pieței, oferta la noua structură a cererii influențată de economisire și investiții.

Echilibrul producției cu consumul are loc atât la nivel micro cât și macroeconomic.

La nivel microeconomic, al agentului producător, echilibrul constă în capacitatea fiecăruia de a intra cu produsul său pe piață, prin combinarea factorilor de producție de care dispune astfel încât prețul produsului obținut să fie sub prețul pieței. Pentru consumatorul produselor, în calitate de cumpărător de factori de producție sau de bunuri de consum, echilibrul este dat de mărimea și structura utilităților pe care le poate cumpăra cu venitul de care dispune, maximizând suma acestor utilități.

Contribuția comerțului la asigurarea echilibrului la acest nivel constă în modul în care el determină starea de normalitate a pieței, adică existența unei oferte care să corespundă ca volum, structură, loc și timp modului de manifestare a cererii sub aceste aspecte.

agenților economici pentru cumpărarea acestor bunuri.

Acest echilibru structural este dat de relația dintre următoarele valori:

C + I + P = Y = C* + S + T, unde:

C = valoarea bunurilor destinate consumului individual;

I = valoarea bunurilor pentru investiții;

P = valoarea bunurilor pentru consumul public.

Y = produsul intern brut.

C* = cheltuielile populației pentru cumpărarea de bunuri și servicii;

S = economiile populației;

T = cheltuielile publice ale statului, inclusiv pentru asistență socială.

Deoarece la constituirea ofertei participă și importurile (M), iar la adică produsul intern brut trebuie să fie egal cu cererea internă + soldul balanței comerciale.

Comerțul participă activ la corelarea celor două fluxuri, prin concordanța dintre elementele constitutive din partea de cheltuieli și cele privind structura PIB. Lipsa concordanței dintre ele creează disfuncționalități în economie.

Din relația care exprimă echilibrul pieței într-o economie deschisă spre exterior (Y+M=D+X) rezultă rolul multiplicator al comerțului exterior. Importurile măresc oferta internă, dar nu creează venituri în economie, în timp ce exporturile diminuează oferta internă, însă creează venituri în interior. Dacă soldul balanței comerciale (X+M) este pozitiv, înseamnă că în interior există venituri care stimulează creșterea producției, având același rol ca și investițiile.

Funcția comerțului de distribuție a mărfurilor evidențiază, prin activitățile cuprinse și tehnologiile folosite, modul în care comerțul participă la procesul creșterii economice. Aceste activități (transport, depozitare, păstrare, vânzare cu ridicata și cu amănuntul a mărfurilor, servicii comerciale etc.) sunt utilități care măresc valoarea PIB. În același timp, costul lor influențează prețul cu care produsul este însușit de consumatori, iar acesta împreună cu costul cu care se obține o unitate din produs caracterizează, alături de mărimea PIB pe locuitor, gradul de dezvoltare a unei economii.

Condiția sporirii contribuției comerțului la creșterea economică, prin exercitarea acestei funcții, o reprezintă modernizarea distribuției, prin încorporarea progresului tehnico-științific contemporan. Acest obiectiv presupune un amplu proces de valorificare creatoare a experienței avansate în domeniu la specificul țării noastre, plecând de la faptul că sistemele de distribuție sunt foarte variate de la o țară la alta, chiar în rândul celor avansate economic.

Dacă funcțiile prezentate până acum evidențiază rolul economic al comerțului, funcția de repartizare a venitului național relevă contribuția socială a comerțului la satisfacerea nevoilor de trai ale populației, situând comerțul între factorii care contribuie la creșterea calității vieții, definitorie pentru creșterea economică durabilă.

Repartiția, ca sistem de relații economice prin care produsul creat este însușit de participanții la obținerea lui, are un moment care pleacă de la societate, constând în principiile și reglementările privind distribuirea și redistribuirea venitului național, și unul care pleacă de la individ, constând în modul în care fiecare dorește să-și apropie partea atribuită lui prin repartiție. În această din urmă fază, veniturile bănești obținute de consumatori sunt folosite pentru cumpărarea de bunuri și servicii, aceștia intrând în fapt în posesia produsului creat.

Modernizarea comerțului răspunde și manifestării celui mai exigent atribut al creșterii economice durabile, și anume păstrarea nealterată a mediului natural sau eco-dezvoltarea.

Comerțul are o influență contradictorie asupra mediului natural, mai precis asupra habitatului uman. Pe de-o parte magazinele sunt elemente ale civilizației urbane, creând fizionomia localităților și străzilor, iar prin amenajarea lor și prin prezentarea mărfurilor educă pe consumator în modul de consumare a produselor și creează acestuia nevoia de noi produse. Pe de altă parte însă, comerțul cuprinde elemente care, neglijate organizatoric, duc la poluarea mediului ambiant (o cantitate mare de ambalaje nedegradabile, accesul necontrolat la valorile turistice, unele mesaje publicitare de prost-gust și altele).

Comerțul poate fi implicat efectiv în eco-dezvoltare și prin participarea sa, alături de industrie, la economisirea resurselor economice. El se găsește în această ipostază în acțiunea de promovare a unor noi produse pe piață, când trebuie să creeze un echilibru în formarea sortimentului între produsele noi și cele tradiționale , înlăturând astfel risipa de resurse în economie și în investiții pentru noi produse când acestea nu se justifică prin funcționalitatea lor.

Considerațiile teoretice formulate în studiul de față conduc și la o concluzie cu privire la locul pregătirii teoretice în formarea specialiștilor pentru comerț și în general pentru economie. Economistul trebuie să fie, pe lângă un specialist capabil să rezolve problemele practice pe care le ridică activitatea dintr-o verigă a aparatului economic, și un teoretician cu o bogată cultură economică, un cercetător capabil să înțeleagă esența fenomenelor și proceselor economice, legăturile de cauzalitate și de condiționare dintre ele și să dea soluții creatoare de rezolvare a problemelor practice. Francisc Bacon a formulat această exigență în cunoaștere prin memorabila expresie „vrere scire est per causas scire” (a cunoaște cu adevărat înseamnă a cunoaște prin cauze), și printr-un dicton latin ,,sublata causa tollitur effectus” (înlăturând cauza dispare efectul). Economistul se confruntă în activitatea sa cu efecte economice și trebuie să aibă capacitatea ca prin judecăți și raționamente, folosind corect conceptele de gândire, să ajungă la desprinderea
cauzelor și a celorlalte forme de legătură în conexiunea fenomenelor și proceselor economice pentru soluțiile creatoare care i se cer.

Loading...