loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Suntem martorii sfârșitului globalizării? Colapsul economic din Asia, 1997, recesiunea mondială care a urmat, 1997/1998, par să indice un atare fapt. Consider însă că globalizarea este mai degrabă un mit și nu o realitate recentă. Nou în realitatea economică mondială de astăzi pare a fi cuvântul[1] și nu procesul, declanșat cu secole în urmă. Procesul a fost generat nu de comportamentul firmelor per se, ci de factori precum dezvoltarea sistemului de comunicații și transporturi, intensificarea fluxului informațional, creșterea mobilității umane, schimbările instituționale la nivel societal și guvernamental.

Definirea globalizării, ca proces, ridică numeroase probleme. Nu există o definiție unanim acceptată a procesului. Specialiștii din diverse domenii au definit procesul din punctul de vedre al domeniului din care fac parte. Pentru un economist, globalizarea este asociată cu activitățile desfășurate de companiile multinaționale în scopul obținerii de plusvaloare dincolo de frontierele naționale ale țărilor din care provin. Sociologi precum Anthony Giddens și John Tomlinson, consideră această abordare a procesului globalizării ca fiind una mult prea limitată. John Tomlinson[2] consideră fenomenul ca fiind unul multidimensional, cu implicații în sfera economică, politică, culturală și tehnologică, implicații ce trebuie tratate în termeni de simultaneitate. Tot ei sunt de părere că procesul globalizării reprezintă cauza problemelor sociale, culturale și politice ale lumii moderne.

Giddens definește globalizarea în termeni mult prea generali[3]: „globalizarea este un proces politic, tehnic, cultural și economic”. El consideră globalizarea ca pe ceva „nou” și „revoluționar”, fiind datorată, principalmente, creșterilor masive înregistrate în fluxului tranzacțiilor financiare internaționale, evoluție favorizată de inovațiile din sfera tehnologiilor comunicaționale, în mod special de schimbul electronic de date. Motorul fenomenului „globalizare”, în viziunea lui Giddens, este reprezentat de companiile multinaționale, diabolizate, de altfel. Însă[4] prezintă indiciile existenței, încă din antichitate - imperiile Assyrian, Phoenician, Grec și Roman - , companiilor multinaționale. Prin urmare, fenomenul nu este nou, așa cum susțin criticii săi. Doar problemele sunt noi și mult mai complexe.

Indubitabil, companiile multinaționale sunt considerate ca fiind cauza fenomenului globalizării. Însă realitatea contemporană relevă faptul că „multinaționalele” nu sunt literalmente „globale”, și că cele mai multe investiții străine directe[5] sunt preponderent intra-regionale și arareori inter-regionale. Mai mult, experiența dovedește că acestea operează cu predilecție în interiorul triadei[6] SUA, UE și Japonia. Multinaționalele dispun de organizare și strategii regionale[7], și nu globale. Actualmente, primele 500 de companii multinaționale din topul mondial dețin mai mult de 80% din investițiile străine directe și peste 50% din comerțul mondial.

Succesul acordurilor regionale și bilaterale, precum și eșecul acordurilor multilaterale - acordul multilateral asupra investițiilor; absența progreselor la nivelul Organizației Mondiale a Comerțului în ceea ce privește stabilirea noii agende pentru liberalizarea comerțului și liberalizarea investițiilor - sunt indicii ale problemelor existente la nivel global, pe de o parte, dar și ale puterii regiunilor din interiorul triadei, pe de altă parte.

O analiză atentă a economiei regiunilor din cadrul triadei relevă performanțe diferite pentru investițiile directe[8].

Natura imperfectă a unei piețe globale a fost amplificată și de evoluțiile politice și instituționale relativ recente. „Noul” regionalism[9], ca formă multidimensională de integrare a aspectelor economice, politice, sociale și culturale se distinge de vechiul regionalism al ultimilor 25 de ani care se axa pe comerțul liber și uniuni economice sau alianțe politice (de securitate). Totuși, noul regionalism nu este un substitut pentru procesul globalizării, ci mai degrabă un fenomen complementar. Noul regionalism pare să promoveze o ordine globală multipolară și multiculturalismul. De altfel, consider că nu există și nu va exista niciodată o singură piață. Globalizarea, înțeleasă în acești termeni este o eroare. Eterogenitatea este variabila care descrie cel mai bine societatea umană și nu omogenitatea. Excepțiile nu fac altceva decât să confirme regula.

 

[1]

omniprezent in diverse discuții și dezbateri

[2]   Tomlinson, John, Globalization and Culture, Cambridge, Polity Press, 1999, p.16

[3]    Giddens, Anthony, Runaway World: How Globaliszation is Reshaping our Lives, London, Profile Books, 1999, p. 10

[4]    Moore, Karl&Lewis, David, Birth of Multinationals: 2000 Years of Ancient Business History - From Ashur to Augustus, Copenhagen, Copenhagen Business School Press, 1999, p.7

[5]     modalitatea predilectă de extindere a activităților derulate de către companiile multinaționale

[6]    Mai mult de 85% din producția de automobile a SUA este obținută prin companii multinaționale japoneze și europene implantate în SUA. O stare de lucruri similară se întâlnește și în celelalte două regiuni ale triadei. Se cuvine precizat faptul că, peste 90% din producția sectorului chimic (și nu numai) este fabricată și utilizată în interiorul triadei. Doar produsele electronice și bunurile cu valoare adăugată ridicată, cu costuri de transport scăzute fac obiectul unor strategii globale de producție și comercializare/distribuție.

[7]    În sectorul serviciilor, care cuprinde circa 70% din persoanele active în SUA, UE și Japonia, activitățile sunt esențialmente locale sau regionale; prin urmare nu avem o economie realmente globală, ci una regională (de altfel triada nu reprezintă altceva decât „uniunea” celor trei regiuni - SUA, UE, Japonia).

[8]    Cercetări recente realizate asupra a 200 de firme, din primele 500 de companii multinaționale aflate în topul mondial, indică faptul că, între 1996 și 1998, companiile stabilite în Japonia au înregistrat un randament de 2,22%, în timp ce companiile multinaționale stabilite în SUA au înregistrat un randament de 6,39, iar cele din Uniunea Europeană un randament de 5,71% - cele din Marea Britanie înregistrând chiar un randament de 7,34%. Datele reflectă slaba liberalizare a investițiilor în Japonia și un ritm scăzut al comerțului. Altfel spus, performanțe financiare, în plan micro și macroeconomic mult mai modeste decât în SUA și UE.

Hettne, Bjorn, Globalization and the New Regionalism, London, Macmillan, 1999

Loading...