loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Politica comercială

Politica comercială a UE se caracterizează prin tendințe de liberalizare și deschidere către libera concurență a piețelor naționale și regionale, extinderea rolului și ponderii serviciilor, implicarea crescândă a firmelor transnaționale în producția și comerțul mondial. Politica comercială este abordată în Tratatul de la Roma în partea a II-a în titlul I unde se prevede crearea unei piețe comune între statele semnatare ca modalitate a unei posibilități de dezvoltare economice armonioase și al creșterii standardului de viață al cetățenilor din statele semnatare. Condiția îndeplinirii acestui obiectiv (art. 9 al tratatului), este crearea unei uniuni vamale - înlăturarea taxelor vamale și tuturor măsurilor echivalente plus instituirea unui tarif vamal extern și a unei politici comerciale comune față de țările terțe. Sunt stipulate prevederi referitoare la funcționarea regulilor de piață și ale concurenței în cadrul pieței comune. În 1985, Comisia a publicat “Cartea Albă”, care conținea cca. 300 de măsuri ce urmau a fi puse în practică pentru a realiza o adevărată piață internă europeană. În februarie 1986 la Luxemburg s-a semnat Actul Unic European care a adus mai multe amendamente Tratatului de la Roma și a propus măsuri pentru îmbunătățirea procesului de formare a pieței interne unificate.

Măsurile privind piața liberă stipulate în cadrul tratatului de la Roma se referă la liberalizarea circulației bunurilor (care a început prin formarea uniunii vamale) și înlăturarea celorlalte bariere netarifare: barierele tehnice, fiscale, administrative.

Problematica standardizării:

Una din barierele cele mai importante pentru produsele exportate în țările dezvoltate o reprezintă standardele de calitate. Acestea sunt descrieri privind caracteristicile tehnice ale produselor, calitatea acestora (conținut, greutate, design, performanțe, durabilitate, consumul de energie, manipulare, adaptabilitate, impactul asupra mediului etc.) cu scopul de a asigura protecția sănătății consumatorilor, protecția mediului, reducerea costurilor, etc.

Standardele nu sunt obligatorii din punct de vedere legal, dar sunt esențiale in ceea ce privește realizarea comerțul exterior deoarece adoptarea si respectarea lor dovedește conformitatea produsului cu o calitate deja cunoscuta si acceptata a bunurilor.

Standardele europene de calitate sunt emise de organisme precum: CEN (Comite Europeenne de Normalisation), CENELEC (Comite Europeenne de Normalisation Electrotechnique) si ETSI (European Tele-communication and Standardisation Institute).

Standardele și normele tehnice devin bariere tehnice în calea comerțului când sunt diferite de la o țară la alta sau dacă nu sunt recunoscute în alte țări. Ca urmare, piața externă este mai îngustă sau mai largă, accesul mai ieftin sau mai costisitor. Modalitățile de a depăși barierele care decurg din existența unor standarde diferite în țările respective sunt fie de a se stabili standarde comune, fie de a se promova recunoașterea reciproca a standardelor. Recunoașterea din partea pieței internaționale pentru care luptă toți exportatorii reprezintă motivul pentru care un număr din ce în ce mai mare de firme adoptă standardele Internaționale ISO 9000 și subsecțiunile acestora.

Deoarece stabilirea de standarde comune pentru toate bunurile ar fi fost o sarcină imposibil de realizat într-o perioadă de timp rezonabilă s-a recurs la o soluție de compromis. În acest sens au existat două abordări:

Vechea abordare: CEE a introdus Directive europene asupra specificațiilor privind prelucrarea și ambalarea mai multor tipuri de produse cum sunt: produse alimentare, articole medicale, jucăriile, produsele de construcții, echipamentele de protecție personală, materiale chimice, medicamente de uz uman (unul dintre sectoarele reglementate cel mai sever), medicamentele de uz veterinar, echipamentele terminale pentru telecomunicații, toate articolele electrice, vehiculele cu motor etc. Multe dintre acestea au fost deja introduse în legislațiile naționale. Un produs care este acoperit de o directivă comunitară trebuie să răspundă întocmai prevederilor respectivei directive pentru a fi vândut legal în CEE, iar respectivul produs poartă marca CE. Statele nemembre trebuie să creeze structuri naționale de autorizare și certificare, care să ateste că bunurile produse și oferite pieței răspund criteriilor comunitare privind calitatea, securitatea și efectele.

Noua abordare prevede că numai cerințele esențiale precum nivelul de securitate pentru protecția sănătății consumatorilor și a mediului trebuie să fie armonizate la nivel comunitar. Pentru a înlătura interdicțiile la import ale produselor care nu corespundeau unor prescripții naționale, dar care respectau normele comunitare privind protecția sănătății consumatorilor sau/ și a mediului, a fost adoptat principiul recunoașterii reciproce (mutual recognition) a standardelor. Recunoașterea reciprocă are în vedere ca regulile echivalente, specificațiile tehnice, certificatele de control, testare și analize eliberate de către laboratoare recunoscute oficial în una din țările membre trebuie să fie acceptate de către alte state ale UE; ca o autorizare obținută în conformitate cu o procedură de evaluare din partea unor organisme abilitate, va da dreptul de a vinde bunul respectiv în întreaga UE sau ca un produs legal în una din țările UE, nu poate fi interzis la import într-o alta țara a UE, invocându-se absența conformității cu prescripțiile existente în țara de destinație sau cu absența unui anumit conținut.

În consecință adoptarea standardelor existente în una din țările UE permite exportul bunurilor respective în oricare din celelalte țări ale Uniunii Europene ceea ce conduce substanțial la liberalizarea circulației bunurilor în cadrul Pieței Interne a UE.

Standardele ecologice

În viziunea modernă a UE nu este suficient ca produsele să răspundă numai nevoilor consumatorilor ci trebuie să răspundă și condițiilor de protejare a mediului.

Au fost incluse reglementări comunitare stricte în domenii cu impact asupra mediului: emisiile în aer, radiațiile, zgomotul, furnizarea apei, deșeurile, ambalarea, utilizarea de materiale și energie, modificările urbanistice, securitatea publică, sănătatea și securitatea persoanelor angajate etc.

Politica concurenței

În UE politica concurenței ocupă un loc deosebit de important datorită atât unor motivații specifice, care țin de particularitățile sau caracteristicile sistemului constituțional economic al Comunității Europene[1] cât și unor motivații generale, care țin de sistemul economiei de piață. "În cadrul Pieței Interne, competiția este un mijloc de a realiza o dezvoltare economică armonioasă și echilibrată, sustenabilă, neinflaționistă, respectând mediul, cu un grad ridicat de convergență a performanțelor economice, un grad ridicat de ocupare a forței de muncă și a protecției sociale, cu ridicarea standardului de viață, cu coeziune economică și socială" [2]

Existența concurenței conduce la alocarea eficienta a resurselor, o structură mai bună a ofertei, calitate superioara a produselor și serviciilor, impulsionarea inovației.

Comportamentul anticompetitiv se traduce prin (Art. 81 si 82 ale Tratatului asupra Comunității Europene; Art. 65 al Tratatului asupra CECO): acorduri orizontale între firme din același domeniu (fixarea preturilor, promovarea unor politici care amenință intrarea în domeniu a unor noi competitori sau dezvoltarea producătorilor existenți, fuziunea sau achiziția în scopul dobândirii unei poziții dominante, înțelegeri de cooperare în cercetare-dezvoltare), acorduri verticale - între furnizor și client (fixarea nivelului minim al prețului de desfacere cu amănuntul, exclusivitatea comercializării produselor unui singur furnizor, bonus acordate în funcție de cantitatea vândută, împărțirea piețelor), preturi de dumping (prețuri scăzute, temporar, pentru înlăturarea concurenței); condiții diferite, discriminatorii, aplicate diferiților parteneri comerciali la tranzacții similare; impunerea directă sau indirectă de prețuri de cumpărare sau a altor practici comerciale incorecte; limitarea producției, a piețelor, a dezvoltării tehnice, prejudiciind astfel, consumatorii; refuzul de a vinde mărfuri unui anumit client; modificarea structurii competitive a unei piețe prin achiziționarea de firme, fuziunile și achizițiile care duc la monopoluri.

Măsurile din cadrul politicii concurenței au în vedere aspecte legate de: structura piețelor, gradul de concentrare, de monopolizare a acesteia; examinarea comportamentului firmelor cu privire la practicile anti-concurențiale ale acestora; Reglementarea performanțelor economice, ceea ce are în vedere controlul asupra prețurilor practicate de către monopolurile publice.

Politica concurenței dusă UE are mai multe scopuri: integrarea piețelor prin fluidizarea comerțului peste frontiere și a alocării resurselor în funcție de cele mai avantajoase condiții, protejarea întreprinderilor mici și mijlocii, care contribuie la menținerea unui mediu competitiv, protejarea consumatorilor, favorizarea atingerii obiectivului coeziunii economice și sociale, dezvoltarea unor întreprinderi de dimensiuni optime pentru a face față concurenței în plan global.

Ajutoarele de stat, practici frecvent utilizate în țara noastră, sunt de asemenea considerate anticoncurențiale. Ajutoarele de stat se referă la susțineri pe care statul le acorda întreprinderilor, private sau publice, unor regiuni, unor instituții sau chiar consumatorilor. Se consideră ca acestea distorsionează concurența atât în interiorul zonei, cât și în comerțul cu alte state sau zone, deoarece creează un avantaj competitiv anumitor întreprinderi sau sectoare în raport cu altele.

Tratatul asupra EEC, Art. 87 stabilește ca orice ajutor dat de statele membre sau prin resursele acestora, în orice formă ar fi acesta, care distorsionează sau amenință cu distorsionarea concurenței, favorizând anumite întreprinderi sau producția anumitor bunuri astfel încât este afectat comerțul între statele membre, este incompatibil cu Piața Comună.[3]

Situațiile în care ajutoarele de stat sunt acceptate sunt următoarele: în caz de dezastre naturale sau alte evenimente excepționale, pentru regiuni subdezvoltate, cu rata ridicată a șomajului și cu standard de viață scăzut; pentru a facilita dezvoltarea anumitor sectoare economice, dacă acestea nu au efect advers asupra comerțului, de natură să afecteze interesul comunitar; ajutoare pentru promovarea culturii și conservarea moștenirii culturale; ajutoare sociale, acordate unor consumatori individuali, cu condiția nediscriminării privind originea produselor; alte categorii de ajutoare pot fi acordate prin decizii, cu majoritate calificată, ale Consiliului de Miniștri, la propunerea Comisiei.[4] [5]

Politica de protecție a consumatorului

Obiectivele acestei politici se referă la protecția consumatorilor în ceea ce privește siguranța și securitatea în procesul de utilizare a produselor și serviciilor, compensarea pagubelor sau distrugerilor suferite datorită defectelor sau viciilor ascunse ale produselor, protecția intereselor economice, reprezentarea, informarea 3

și educarea consumatorilor.

Programul preliminar al CEE pentru Protecția Consumatorului și Politica de informare urmărește cinci aspecte: protecția siguranței și sănătății, protecția intereselor economice ale consumatorilor, dreptul de informare sigura, recompensarea consumatorilor, reprezentarea consumatorilor la nivel comunitar și național.

 

[1]     Jacquels Pelkmans, EC Competition Policy, European Integration Methods and Economics Analysis, London, Netherlands Open University, 1997

[2]      TEC Art.2

[3]  Maria Birsan - Integrare Economica Europeană

[4]   http://www.europa.int

[5]  Prisecaru Petre, Teoria integrarii economice europene, București, Editura, Sylvi, 2001

Loading...