Fiecare consumator sau utilizator de produse sau servicii se confruntă pe piață cu problema alegerii unui bun care să răspundă cât mai bine nevoii lui, el dorind totodată ca bunul să fie obținut la un preț cât mai favorabil pentru el. Deci, clientul va alege un produs sau un serviciu, dintre toate câte există pe piață, ținând cont de anumite criterii prin intermediul cărora el va încerca să obțină maximul de utilitate. Din multitudinea de criterii folosite în alegerea unui produs sau serviciu, calitatea și prețul sunt criteriile cele mai importante. Alături de aceste criterii mai avem însă și criterii ca numele de marcă al produsului, ambalajul, ușurința în întreținere etc.
În țările dezvoltate, mai ales, dar și în alte țări în curs de dezvoltare, se mai întâlnește un așa-zis criteriu de alegere a produselor, respectiv țara de proveniență a produselor, astfel distingem produse fabricate în țara respectivă și produse provenite din afara ei. În aceste țări consumatorul poate opta între diferite produse comparabile sau apropiate ca preț și calitate. Totuși, în alegerea făcută de consumator se observă frecvent tendința de a cumpăra acele produse făcute în propria-i țară. Avem de a face așadar cu un consumator patriot în alegerea lui.
Dar care sunt motivele acestei alegeri ? Care este scopul ei? Ce implicații și ce rezultate are această alegere pe termen lung ? Este oare consumatorul avantajat în vreun fel prin această alegere ? Este oare patriotismul un criteriu de alegere a produselor ?
De la patriotism, la patriotismul consumatorului
În sensul propriu, general acceptat, patriotismul este dragostea de neam și țară, este acel sentiment de mândrie datorată apartenenței la o nație. Înainte acest sentiment ieșea în evidență mai ales în cadrul războaielor, românii dovedindu-se încă din cele mai vechi timpuri foarte patrioți. Astăzi patriotismul se demonstrează tot mai rar pe câmpurile de luptă. El poate fi observat frecvent în sport, în cultură sau în economie. Patriotismul consumatorului este o parte din patriotismul manifestat în economie.
Patriotismul consumatorului se referă la dorința sau atitudinea consumatorului de a cumpăra produse fabricate în țara respectivă, indiferent dacă producătorul este autohton sau dacă este un investitor străin.
Încă de la început trebuie precizat faptul că gradul în care consumatorii unei țări își manifestă patriotismul față de produsele realizate în țară, este influențat în mod esențial de raportul calitate-preț al acelor produse. Nimeni, nu poate pretinde unui consumator să cumpere produse din țara lui atâta timp cât ele sunt de proastă calitate sau au un preț prea ridicat în comparație cu cele din import. Dacă există, patriotismul consumatorului se manifestă în condițiile în care prețul și calitatea produselor autohtone este comparabil cu ale celor importante.
În cazul lucrării de față vom analiza în ce măsură s-a manifestat și se manifestă acest patriotism în diferite țări, dar mai ales la români, care sunt cauzele care determină o anumită conduită din partea cetățenilor față de produsele indigene și de cele importante, vom căuta să înțelegem dacă atitudinea românilor față de produsele românești este motivată în vreun fel și, mai ales, să aflăm care sunt consecințele acestei atitudini. Vom încerca să aflăm ce s-a făcut și ce se poate face în sprijinul produselor românești și al producătorilor români în condițiile concurenței tot mai acerbe ce se manifestă pe toate piețele lumii. În finalul lucrării vom aborda problematica mondializării piețelor, cauzele și consecințele acesteia, atât pentru economiile altor state, cât mai ales pentru economia țării noastre.
De asemenea, vom încerca să analizăm dacă între patriotismul consumatorului și mondializarea piețelor există influențe directe și dacă, acești doi termeni, aparent antagonici, sunt totuși compatibili în realitate; dacă termenul de patriotism nu este un subiect tabu în condițiile mondializării piețelor.
Patriotismul consumatorului la noi și în alte țări
Pe o piață liberă consumatorii au posibilitatea să aleagă dintr-o gamă largă de produse și servicii. Vânzătorii trebuie să ofere produse de calitate, altfel riscă să- și arunce rapid clienții în brațele concurenței. Pe de altă parte, în condițiile unei economii slab dezvoltate și în cazul unor piețe monopol, firmele nu depun eforturi deosebite pentru a satisface nevoile consumatorilor. Este cazul țărilor din estul Europei, deci și al României, în perioada premergătoare revoluției din decembrie 1989. Milioane de oameni erau nevoiți să stea la coadă ore întregi pentru a obține diverse produse de cea mai slabă calitate. Insatisfacțiile lor față de bunurile și serviciile disponibile îi interesa prea puțin pe producători sau pe vânzători. În condițiile unei economii închise, în care foarte puține produse de proveniență străină intrau în țară, consumatorului român îi erau vârâte pe gât produsele indigene. El era nevoit să-și consume bani, dar și mult timp pentru a-și procura produsele de care avea nevoie. Fostul sistem promova o economie planificată, dar și un naționalism deșănțat, românii fiind obligați să consume tot mai multe produse fabricate în țară. Deseori, pentru a cumpăra un produs de o calitate cât de cât acceptabilă, românul trebuia să cumpere alături de acesta un alt produs, greu vandabil, evident de proastă calitate. Mai mult decât atât, în ultimii ani ai fostului regim, dorința oarbă de a scăpa de datoria externă a făcut ca România să reducă la minim importurile de produse.
În aceste condiții nu e de mirare că explozia de produse de pe piața românească după 1989 a stârnit un viu interes în rândul consumatorilor români. Odată granițele deschise, valuri de produse au invadat piața românească. Firme din toate colțurile lumii, de la Oceanul Atlantic până în Extremul Orient și-au desfăcut produsele aici. Produse de marcă, dar mai ales produse de slabă calitate, și-au făcut loc pe piața virgină a României. Firmele din țările Europei Occidentale și din America s-au bucurat că pot scăpa de produsele depășite, care nu mai erau cumpărate în propria lor țară. Însă cel mai mult au profitat de noua piață firmele necunoscute din Asia. Acestea au speculat la maxim slaba educație și atitudinea greșită pe care o manifestau consumatorii români, sătui pe de o parte de produsele de proastă calitate, iar de pe altă parte confruntați pentru prima dată după mulți ani cu așa o afluență de produse, necunoscători și neavertizați, au primit noile produse cu brațele și cu buzunarele deschise. În acest fel, patriotismul în ceea ce privește consumul, pe care fostul regim a încercat să-l inoculeze în conștiința românului, s-a transformat imediat după 1989 într-o detestare aproape generală a produselor românești, ceea ce a ușurat cu mult acceptarea produselor din import.
Ambalajul și înfățișarea acestor produse, în culori vii, strălucitoare, au avut un rol important în luarea deciziei de cumpărare a consumatorului român. Obișnuit ani de-a rândul cu produse prost ambalate, în materiale necorespunzătoare calitativ, el a rămas extaziat în fața noilor produse. A făcut însă greșeala de a crede că în asemenea materiale nu pot fi ambalate decât produse de calitate, însă nu a fost deloc așa. Cele mai multe produse erau de o calitate comparabilă sau chiar mai proastă decât cea a produselor autohtone. De ce ? Pentru că aceste produse erau făcute de firme care nu puneau accent pe calitate. Erau firme care trebuiau să afle că a apărut o nouă piață pentru ca să-și trimită produsele acolo. Nu aveau nevoie de cercetarea pieței sau de alte studii, le era suficientă necunoașterea venită din partea consumatorilor acestor piețe. Astfel, au pătruns pe piața românească produse alimentare din Turcia, de o calitate îndoielnică, produse textile și electronice chinezești care, în scurt timp deveneau inutilizabile, tot datorită proastei calități. Tot astfel, și tot atunci, au intrat pe piața noastră și produsele contrafăcute.
În timpul Campionatului Mondial de Fotbal din 1990, la televizor se prezentau reclame la produsul “Adidas Torsion”, iar în piețe se găseau aceste produse la prețuri foarte scăzute. Cumpărătorii luau aceste produse crezând că au o calitate ridicată, însă după doar câteva luni de zile, aceștia nu mai puteau fi folosiți. Vina acestor importuri de proastă calitate aparține aproape în totalitate autorităților, care au permis importurile fără a efectua controalele de calitate la intrare în țară.
Bineînțeles, nu toate produsele importate au fost lucruri de proastă calitate. Așa se face că, după numeroasele alegeri eronate făcute de români, aceștia nu s-au întors neapărat la produsele autohtone, ci au continuat să încerce produsele din afară, găsind printre acestea și produse de calitate. Majoritatea consumatorilor români au rămas cu impresia că în țară se produc doar bunuri de slabă calitate, în timp ce din străinătate provin și produse în stare să le satisfacă cerințele.
Dealtfel, studiile efectuate asupra consumatorilor din diferite țări au relevat că, în general, consumatorii din țările dezvoltate tind să aibă o părere bună despre produsele făcute în țara lor, în timp ce consumatorii din țările în curs de dezvoltare au tendința de a aprecia mai mult produsele din import. Vom încerca în continuare să vedem dacă afirmația este valabilă și pentru consumatorii din România, iar în caz că este, care sunt motivele.
După 1990, agricultura a fost una dintre ramurile economiei care au avut cel mai mult de suferit având o evoluție descendentă. La fel s-a întâmplat și cu industrializarea cărnii și creșterea animalelor. Autoritățile au încercat să dea o mână de ajutor producătorilor de carne și produse din carne prin menținerea unor taxe vamale ridicate. În 1996 din cauza taxelor de 80% importurile erau nesemnificative. Situația s-a schimbat radical în 1997, când taxele au scăzut la 50%, iar în a doua jumătate a anului 1998, prezența masivă a mezelurilor importate, în special din Ungaria și Grecia, a devenit tot mai vizibilă în magazine. Statisticile de la începutul anului 1999 arătau că piața românească era deținută în proporție de 30% de importurile de carne din CEFTA, iar în totalul acestora 80% proveneau din Ungaria. Într-un singur an importurile totale la carnea de porc crescuseră de la 500 de tone în 1997 la 29.400 de tone în 1998, la pasăre, de la 14.000 de tone la 63.900 de tone, iar la preparatele din carne de la 10.600 de tone la 35.800 de tone. Motivul acestei avalanșe a importurilor de carne este prețul mai mic al produselor din afară.
Produsele intră în țară nu numai prin intermediul importurilor ci și sub forma cumpărăturilor realizate de persoanele fizice care trec granița în Ungaria. Acest fenomen a căpătat amploare în zona Ardealului, unde produsele ungurești au o pondere ridicată. Vechea politică “prin noi înșine” n-a avut cu siguranță rădăcini la Satu Mare. Pe drumul care leagă orașul de Ungaria se pot întâlni zeci de oameni care trec vama înspre și dinspre Ungaria, pentru a se aproviziona cu diferite produse de la magazinele din apropierea graniței.
Unul din motivele pentru care produsele ungurești din carne erau mai ieftine era faptul că importatorii declarau în vamă niște prețuri de dumping pentru economia românească, profitând astfel și de lacunele legislative de la noi. Astfel, carnea de pasăre era declarată la 14 cenți/kg în timp ce prețul mondial era de 1 dolar/kg. De aceea în decembrie 1998 s-au impus niveluri de prețuri minimale în vamă tuturor importatorilor de carne. Măsura a avut două efecte: pe de o parte au fost încurajați producătorii interni de carne, dar li s-au pus bariere vamale suplimentare producătorilor interni de mezeluri care foloseau materie primă din import.
Ca o soluție salvatoare, în iulie ‘99, au fost majorate taxele vamale la importurile din Ungaria. Profitând de această măsură, producătorii interni, dintre care unii lucraseră în pierdere în această perioadă, au trecut rapid la scumpiri, astfel încât chiar și cu majorarea taxelor vamale importurile erau mai atractive pentru marile unități de industrializare a cărnii.
Mulți proprietari de spații comerciale din Satu Mare se plâng de faptul că nu își pot vinde marfa din cauza afluenței pe piață a produselor din Ungaria. Dealtfel, în mediul de afaceri din Satu Mare sunt greu de remarcat firme sau întreprinzători locali reprezentativi pe plan național. Cei mai mulți oameni de afaceri preferă să dețină firme mici, dar controlate în întregime de ei, decât să se asocieze pentru a crea firme puternice. Cu puține excepții (una dintre ele fiind societatea Electrolux Samus), industria sătmăreană a rămas în urmă cu restructurarea și privatizarea. Investițiile românești sau străine în această zonă a țării vor juca un rol important în a-i determina pe locuitori să-și îndrepte privirile către produsele autohtone.
Una dintre țările din fostul lagăr socialist, care au adoptat o atitudine deschisă în ceea ce privește comerțul cu partenerii externi, a fost Slovenia. Ea este astăzi una dintre puținele țări din centru și estul Europei, care se poate mândri cu numeroase succese pe plan economic. Slovenia se bucură de o stabilitate politică și de o economie în plin avânt, la care însă, au contribuit în bună măsură și întreprinzătorii austrieci. Aceștia sunt pe primul loc în domeniul investițiilor în această țară.
Investițiile străine au fost făcute și la noi în mai multe ramuri industriale. O ascensiune demnă de remarcat o are piața produselor zaharoase. Înainte de 1990, piața bomboanelor era acoperită de numai câțiva producători locali, ceea ce înseamnă o gamă sortimentală destul de restrânsă, care limita posibilitățile de alegere ale iubitorilor de dulciuri.
Scăderea puterii de cumpărare a populației a stimulat, inventivitatea și capacitatea managerială a directorilor dornici să-și strângă în față grămezi cât mai mari de bomboane, sub forma cotelor de piață. Dacă în primii ani după revoluție piața românească a fost ocupată de produsele turcești din import, în prezent piața românească este dominată într-o proporție covârșitoare de producătorii autohtoni, care oferă o gamă variată de produse la o calitate ridicată.
În prezent, cea mai importantă preocupare a producătorilor este dezvoltarea portofoliului, astfel încât oferta lor să vină în întâmpinarea preferințelor, gusturilor și disponibilităților financiare ale consumatorilor, mereu în schimbare. Din punctul de vedere al ofertei, piața este disputată de producătorii interni consacrați: Kraft Iakobs Suchard din Brașov, Excelent din București și Kandia din Timișoara.
Kraft Iakobs Suchard a pătruns pe piață în 1994, ca urmare a privatizării companiei brașovene Poiana Produse Zaharoase, cu Silvana, prima marcă locală de bomboane. Ca urmare a unui management bine pus la punct și a unei strategii de marketing reușite, în care fiecare produs își are segmentul țintă bine definit, firma brașoveană a ajuns să dețină 50% din vânzări ca volum pe piața românească.
Fabrica Excelent din București a devenit din 1997 societate cu capital integral privat. Bomboanele renumitei firme autohtone - dropsuri, caramele, jeleuri sau produse de ciocolată - se adresează, ca preț și calitate, tuturor categoriilor de consumatori. Ca urmare a faptului că foarte mulți dintre consumatori se orientează spre bomboanele ieftine de ciocolată, firma a început să fabrice și astfel de produse. Concurența cu firma brașoveană a fost benefică, fiind achiziționate utilaje moderne de fabricare a ciocolatei, din Germania și Elveția, ceea ce a dus la o gamă sortimentală diversificată și la un mod de prezentare a produselor îmbunătățit.
Cea mai importantă provocare pentru toți competitorii de pe piață este declinul puterii de cumpărare a consumatorilor. În acest mediu este crucial a se oferi consumatorului cel mai bun raport calitate - preț. Din cauza prețurilor prea mari, importurile, care erau de bună calitate, au început să piardă piața.
Pe piața paralelă, a înghețatei se prezintă aceeași situație. În ultimii ani, concurența importurilor a determinat producătorii autohtoni să investească sume în modernizarea linilor de înghețată pentru a obține produse de aceeași calitate ca și cele fabricate în alte țări. Urmarea a fost că, în acest moment cantitatea produsă în țară este de 8 ori mai mare decât cea importată, iar consumatorii sunt și ei mulțumiți.
În România nu s-au făcut investiții în toate domeniile. În cel al articolelor de scris, de exemplu, exista o singură fabrică românească a cărei cotă de piață din 1990 până în prezent a scăzut de la 95% la 5%. În lipsa investițiilor produsele nu sunt competitive, utilajele sunt depășite fizic și moral, tehnologiile vechi din 1970, iar materia primă internă este de calitate scăzută. Concurența importurilor este acerbă: articolele de scris din Uniunea Europeană sunt scutite de plata taxelor vamale piața fiind astfel invadată de articole standard și de lux care, datorită designului și ambalajului atrăgător, precum și a prețului competitiv cu cel de la Flaro, sunt mai solicitate pe piața internă. Paradoxal, românul cumpără un pix după aspect și mai puțin după cum scrie, cu toate că 70% din costul său este reprezentat de mină. Produsele chinezești nu se pot aduce decât în containere, în cantități foarte mici, însă la prețuri foarte mici. Restul pixurilor sunt importate din Franța, Germania, Italia sau Belgia, articole nemțești ocupând un sfert din piață.
Într-o situație la fel de neplăcută se află și firma producătoare de baterii auto Acumulatorul din București. Aceasta deținea din 1989 aproximativ 78,1% din piața românească. Însă, ca urmare a lipsei investițiilor din ultimii 10 ani cota de piață deținută de firmă a ajuns să fie nesemnificativă. Totuși, România nu stă așa de prost, cum s-ar crede la prima vedere, în privința producătorilor autohtoni de acumulatori auto. Firma Rombat din Bistrița s-a acomodat foarte bine la economia de piață și în 1992 a trecut printr-un proces masiv de retehnologizare a linilor de producție și de modernizare a produsului: construcție, materii prime, design. Acest fapt a avut ca rezultat îmbunătățirea radicală a calității produsului și creșterea continuă a producției. Modernizările tehnologice s-au făcut apelând la utilaje din import, de la firme-lider pe piața mondială. Materiile prime utilizate sunt de cea mai bună calitate și provin de la firme din străinătate. În condițiile creșterii pieței din 1990 până în prezent, creșterea cotei de piață a firmei Rombat față de principalii concurenți: Acumulatorul și firme străine ca Bosch, Fulmen, Varta sau Steco, a fost de 100%, astfel încât în 1997, firma a devenit lider de piață. Atitudinea cumpărătorilor români față de oferta producătorilor merită cu atât mai mult remarcată cu cât prețurile bateriilor importate nu sunt cu mult mai mari față de cele din țară, dat fiind faptul că unele dintre ele vin din țări membre ale acordului CEFTA care au un regim al taxelor vamale mai lejer la intrarea în România.
Dacă pe piața acumulatorilor auto unii cumpărători sunt îndreptățiți să aleagă mărci străine, unele fiind de o calitate superioară celor românești, cu totul altfel stau lucrurile pe piața vinurilor spumante. Profitând de naivitatea cumpărătorilor și de lipsa unor cunoștințe necesare aprecierii vinului spumant, o mulțime de importatori au invadat piața. Consumatorii români s-au lăsat înșelați de reclamele comerciale ale unor produse, în special italienești, care nu sunt altceva decât vinuri diluate grosolan cu apă, impregnate cu dioxid de carbon, apoi aromatizate și îndulcite sintetic. Deși producătorii români vând vinurile spumante la jumătate de preț față de importatori, consumatorii le preferă pe cele scumpe, crezând că asta este o garanție a autenticității. În schimb, fără excepții, străinii care ne vizitează țara apreciază în mod deosebit calitatea vinurilor românești, inclusiv a celor spumante. Totuși pe piața externă, acestea sunt prea puțin cunoscute și mai ales insuficient plătite.
Întreaga producție de vinuri spumante din România a scăzut dramatic, mai ales după dispariția principalilor clienți externi. Producătorii au nevoie de spijinul statului român, țările vecine alocând anual de la bugetul statului sume destinate exclusiv prezentării și susținerii prin reclamă a vinurilor lor. Pe de altă parte, societăților comerciale de profil li s-a dat posibilitatea să-și aloce o mare parte din venituri politicii de promovare. Firmele românești producătoare de vinuri spumante nu beneficiază însă de nici un fel de avantaje bugetare.
Pe piața uleiului se duce o luptă intensă între producătorii interni și cei externi. Din străinătate spre România au fost orientate exporturi de ulei la prețuri subevaluate față de prețul mondial, astfel încât după aplicarea taxelor vamale, prețul produselor să fie mai mic decât al celor fabricate în țară. De asemenea, cultivatorii români de floarea soarelui care au fost ajutați de rafinării din țară pentru a-și lucra pământurile, au început să vândă firmelor străine semințele, aceste firme oferind un preț mai bun pe kilogram decât cele interne. Astfel, firmele din țară sunt nevoite să importe semințe de floarea soarelui cu toate că cultivatorii interni le sunt datornici, sau sunt nevoiți să-și închidă porțile. S-ar putea ajunge la situația în care consumatorii români să cumpere ulei din import, fabricat din semințe românești. Vinovați sunt în acest caz și cultivatorii de floarea soarelui care nu-și respectă contractele cu rafinăriile, dar și statul român care nu a luat măsurile necesare pentru a preveni o astfel de situație și mai ales pentru a asigura materia primă necesară societăților de profil din țara noastră.
O evoluție interesantă a avut-o în România piața lenjeriei de pat. În ultimul an produsele ieftine din Turcia, China și Republica Moldova, a căror calitate este pe măsura prețului, au început să dispară de pe piața românească. Țesăturile din care sunt confecționate aceste produse conțin mai mult poliester și mai puțin bumbac, ceea ce le face să se deterioreze mai repede. Motivul pentru care importurile nu mai au căutare este simplu: românii preferă să achiziționeze produse autohtone, mai bune calitativ mai ales că prețurile nu sunt prea mari. Însă nu la fel stăteau lucrurile și în urmă cu câțiva ani, când aceleași produse ieftine și de slabă calitate din țări asiatice erau preferate de cumpărătorii români în detrimentul produselor autohtone, acestea din urmă luând în parte calea exportului sau așteptând fără succes să fie vândute pe piața internă, periclitând astfel situația producătorilor de la noi din țară. Astfel, cei aproximativ 15 producători români ar putea acoperi 75-80% din necesarul pieței interne, dar livrează în țară doar 10-20% din producția lor, restul fiind livrată la export, și trebuie subliniat că nu e vorba de firme care lucrează în sistem lohn. Succesul acestor produse pe piețele externe atestă fără îndoială calitatea ridicată a acestora.
La fel de bine merge exportul și în privința confecțiilor, România aflându- se pentru prima dată pe locul întâi în Europa, trecând înaintea Poloniei, fostul lider al continentului. Principalele piețe ale confecțiilor noastre sunt Germania și Italia, țări cu concurență foarte aspră datorită exigenței cumpărătorilor.
Competitivitatea produselor textile românești a crescut foarte mult în ultimul timp, atât exporturile în sistem lohn cât și cele integrate crescând mai mult decât cele poloneze, care au o valoare de 2,3 milioane de euro. Exporturile noastre de textile au atins de la începutul anului până acum 2,4 miliarde de euro și reprezintă cca 47% din totalul exporturilor românești. Mărfurile de acest tip sunt preferate la export și datorită prețului lor scăzut în comparație cu celelalte existente pe piață. În acest timp cumpărătorii români continuă să prefere produsele importate, manifestând neîncredere față de cele făcute la noi în țară, cu toate că cele din import au deseori o calitate inferioară celor indigene, dar și un aspect mai atrăgător.
La fel se întâmplă și în cazul producției de încălțăminte. La ora actuală pe piață se află 74,9 milioane de perechi de încălțăminte. Dintre acestea numai 8,6
milioane sunt din producția autohtonă, restul provenind din import. Românii preferă în multe cazuri încălțăminte ieftină și de calitate inferioară, produsă în Asia, în dezavantajul celei produse în România care este rezistentă dar și mai puțin aspectuoși. Restul producției interne merge la export, 30% dintre fabricile românești lucrând în sistem lohn.
Pe piața autoturismelor românii se dovedesc a fi ceva mai patrioți. Liderul pieței este DACIA cu o cotă de piață de 67%. La un preț imbatabil se oferă românilor fiabilitatea cu care ei sunt deja obișnuiți și de care nu se tem. Unul dintre motivele pentru care românii aleg Dacia este acela că mulți dintre ei consideră că pot remedia și singuri multe dintre eventualele defecțiuni ale acesteia.
Pe una dintre cele mai dinamice piețe românești, cea a berii, competiția pentru cucerirea consumatorilor este dură. Pe măsură ce gusturile acestora devin din ce în ce mai sofisticate, marile companii investesc sume impresionante pentru a le satisface. Dacă în alte sectoare ale economiei românii încă așteaptă ca investitorii străini să pună lucrurile pe roți, în industria berii, visul a devenit de mult realitate. Investițiile de peste 300 milioane de dolari, realizate de puternice companii internaționale, au schimbat complet situația pieții și gustul consumatorilor. Producătorii autohtoni independenți, atâția câți au mai rămas, pierd vizibil teren. Pentru mulți dintre ei sfârșitul este aproape. Rând pe rând, fabricile sunt cumpărate de parteneri străini sau își închid porțile. Dacă în 1997 producătorii independenți dețineau 48% din piață, în 1999, cota lor a scăzut dramatic la 29%. Capitalul străin a găsit teren prielnic și este în plină expansiune. Companiile străine pun stăpânire pe piață prin achiziții, creșteri de capacități și investiții plecate de la zero. Grupurile internaționale au pus mâna pe 71% din piața berii și lucrurile nu se vor opri aici.
În berăriile de tip britanic sau irlandez din București se întâlnesc în fiecare seară mulți dintre englezii și irlandezii din oraș dar vin foarte mulți români atrași de atmosferă. Ceea ce este interesant e că, deși se vinde și bere irlandeză, cea românească e mai căutată fiind considerată de străini mai bună dar și mai ieftină.
Nu toți străinii acceptă însă să bea bere produsă în altă țară. Germanii, de exemplu, sunt cunoscuți ca o națiune a cărei piață internă e închisă la mărcile de bere străine. Chiar dacă restricțiile la import au fost diminuate, primele 8 mărci de bere importate au realizat vânzări de numai 1 milion de hectolitri, echivalentul a 1% din vânzările de bere totale din Germania. La fel de închisă este și piața americană de bere, 85% din berea consumată fiind de proveniență autohtonă.
Unul dintre conflictele de lungă durată între Japonia și celelalte țări este cel din domeniul fructelor proaspete, portocalele și merele din SUA, strugurii din Chile și bananele din Filipine sunt doar câteva cazuri de refuzuri la frontieră. Industria fructelor proaspete din Japonia este mică, însă puternică din punct de vedere politic. Treptat însă, producătorilor externi li s-a permis intrarea, și acum fac afaceri profitabile în Japonia. Justificarea tipică a respingerii produselor străine este aceea că ele nu întrunesc standardele de calitate cerute de consumatorii japonezi. Acest motiv tinde să ascundă un altul mai important, protecția industriei japoneze a fructelor proaspete.
Nu au fost ușor de modificat preferințele consumatorilor japonezi. Pentru aceasta s-a făcut un efort important de publicitate prin mass-media, informare în magazine și diverse publicații despre calitățile nutritive ale fructelor. Fructele străine vândute în Japonia nu numai că sunt mai ieftine decât cele japoneze, însă sunt și de cea mai bună calitate.
Patriotismul se manifestă însă într-un mod evident și la alte națiuni. După criza economică cea avut loc anii trecuți în Coreea de Sud restructurarea impusă de guvern este sprijinită de o populație educată să muncească din greu. Pentru majoritatea coreenilor a cumpăra mărfuri din import reprezintă un act de trădare. Vânzătorii care au în rafturile lor marfă străină sunt tratați cu priviri piezișe și reproșuri de concetățenii lor, presa și oficialitățile profită de toate ocaziile pentru a încuraja patriotismul comercial. Unii vânzători au avut surpriza ca magazinele lor să fie pichetate de comitete cetățenești, sub presiunea acestora produsele străine fiind ascunse pe rafturile din spate. Obiectele cu denumire occidentală fabricate în țară au căpătat inscripție suplimentară pentru a putea fi vândute: „100% Koreea”. Rezultatele acestei campanii se regăsesc în datele statistice: de la un deficit al balanței de 10 miliarde de dolari, în 1997, Coreea a avut un excedent comercial de peste 30 miliarde de dolari în 1998.
La polul opus se află irlandezii, care au înțeles un lucru simplu: de ce să își construiască industrii costisitoare și poluante, cu mari eforturi financiare, când aceste industrii funcționează foarte bine în țările bogate ale Vestului. Au gândit foarte simplu: „mai bine îi lăsăm pe alții să producă iar noi îi ajutăm să cheltuiască banii. Pentru asta utilizăm ce avem: tradiția din oraș a Dublinului și a întregii Irlande, băuturile tradiționale, berea Guiness și Wiskey-ul irlandez, folclorul și tradiția celtică”. Lecția irlandeză ar putea fi ușor însușită de români care, ca și irlandezii sunt foarte asemănători: visători, comozi, inteligenți, primitori, trăind la extremele Europei și românii ar putea profita mai mult de imensul potențial turistic al țării, care, cu un management eficient poate aduce mari sume de bani în țară.
Marile companii internaționale, în extinderea lor pe piețele lumii se lovesc adesea de rezistența localnicilor acolo unde doresc să pătrundă. Două astfel de cazuri s-au petrecut în Polonia: firmele Pepsi-Cola și McDonald's au avut reale probleme cu consumatorii locali care nu acceptau să cumpere produse obținute din materii prime importate. Adaptarea s-a produs datorită faptului că McDonald's a început să folosească materii prime exclusiv autohtone fiind prima companie internațională care folosește materii prime ale țării gazdă. Asemănător au procedat și cei de la Pepsi Cola, dându-le astfel motive de mândrie polonezilor, dar mai ales reușind să își consolideze poziția pe piață.
O atitudine asemănătoare o au și germanii care cumpără produse fabricate în propria țară considerând că astfel vor da de lucru compatrioților lor.
Firma McDonald's are o experiență mai vastă în pătrunderea pe alte piețe. Ea a pătruns pe piața Indiei după trei ani de eforturi fără precedent de a se adapta preferințelor locale chiar la început. Strategia companiei de a satisface preferințele comunităților a avut în vedere în primul rând meniul. Pentru a nu insulta pe hindusi, care venerează vacile a eliminat de la început carnea de vită din meniu. Ca să nu ofenseze pe musulmani care nu consumă carnea de porc a eliminat și acest produs din meniu. Pentru a învinge rezistența opoziției naționaliste, McDonald's India a fost proiectată ca firmă locală, toate produsele fiind aprovizionate de la furnizori locali, iar conducerea fiind 50% locală. Astfel compania McDonald's a reușit să pătrundă cu succes pe piața Indiei. (7)
Și în România firmele apelează la anumite strategii pentru a pătrunde mai ușor pe piață. Când a lansat pe piață berea Caraiman, concernul turc Efes Brevery a dorit ca noul produs să se identifice cu mediul local și cultural al României. Dintre toate variantele avute în vedere compania a ales numele de “Caraiman”. Asemănător a procedat și compania franceză Perrier Vittel cu marca de apă minerală AnaVie. Se mai apelează de asemenea la realizarea reclamelor cu persoane îndrăgite și apreciate de populație cum ar fi: Gheorghe Hagi, Gabriela Szabo sau Adrian Ilie, pentru a populariza produsul în rândul consumatorilor.
Numeroasele studii făcute pe diverși consumatori referitoare la influența țării de origine a unui produs asupra deciziei de cumpărare au relevat faptul că acele campanii menite să convingă publicul consumator să accepte produsele indigene au puțini sorți de izbândă atunci când aceste produse par a fi inferioare celor străine. Mai mult, o campanie publicitară de genul: “Cumpărați numai produse fabricate în țară” ar putea avea ca rezultat favorizarea companiilor străine. Așa s-a întâmplat când autoritățile unui orășel din S.U.A. au acceptat să cumpere un excavator John Deere, dar care era făcut în Japonia, în locul unuia Kamatsu, produs în S.U.A.
În ultimii ani, în țara noastră au crescut masiv importurile de produse alimentare, între acestea fiind multe importuri de conserve de pește din diferite zone ale lumii, sufocând astfel producția indigenă a societății Tulco S.A. Tulcea. Lipsa controlului de calitate a dus nu doar la intrarea în țară a unor produse de slabă calitate, dar și improprii consumului, venite din țări ca Thailanda și ducând la falimentarea firmei din Tulcea. O evoluție interesantă, după ‘89, a avut producția de muzică ușoară românească, aceasta fiind uitată în primii ani după Revoluție în favoarea muzicii străine, pentru ca mai apoi să revină puternic pe piață, cunoscând în ultimii ani o popularitate ridicată mai ales în rândul tinerilor.
Se poate spune așadar, că românii nu se dovedesc a fi la fel de patrioți ca germanii, polonezii sau coreenii. Pentru români, contează mai mult prețul produsului decât țara de origine și chiar mai mult decât calitatea acestuia. Dacă produsul este ieftin, și îi mai rămân și ceva bani, românul nu va ezita să-l cumpere. Abia mai apoi vine și criteriul calității. Patriotismul, aproape că nu mai contează pentru el.