loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Indicațiile geografice - punere în temă

Expresia indicație geografică provine din actualizarea unor formulări menite să informeze asupra locului de proveniență a unui produs („indicația de proveniență"), respectiv a originii unei mărfi („denumirea de origine"), expresii menționate încă în Convenția de la Paris5, din 1883, prima convenție internațională dedicată acestui domeniu. În textul Convenției nu s-au dat definiții acestor expresii, dar s-a considerat unanim că expresiile respective fac referiri la o țară, regiune sau localitate ca fiind cele de origine pentru un produs.

Consacrate printr-o convenție de proprietate industrială, aceste noțiuni exprimă elemente de proprietate industrială. Ulterior adoptării Convenției de la Paris, a fost adoptată, în 1886, Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice care stabilește că proprietatea intelectuală cuprinde, pe lângă alte drepturi, și pe cele referitoare la protecția mărcilor și a numelor și denumirilor comerciale, în care erau incluse și elemente asimilate astăzi indicației geografice. Lista elementelor menționate în Convenția de la Berna se încheia cu „orice alte drepturi privind activitatea intelectuală în domeniul industrial, științific, literar și artistic“. Principiul formulării acestei prevederi are la bază considerentul că și lucrările din domeniul industrial încorporează creație umană și pot fi considerate opere. „Invenția, marca, indicația geografică, precum și desenul și modelul industrial - reprezentând opere de creație intelectuală - au, alături de celelalte opere create de oameni, vocație la protecție juridică“6.

În ceea ce privește domeniul de cuprindere a drepturilor privind indicațiile geografice, trebuie menționat că, alături de marcă, aceasta reprezintă un segment al drepturilor de proprietate intelectuală. În anul 1967, la Conferința de la Stockholm s-a adoptat Convenția de constituire a Organizației Mondiale pentru Protecția Proprietății Intelectuale - OMPI menită să armonizeze legislațiile țărilor care fac parte din cele două Uniuni - Berna și Paris). OMPI a înlocuit secretariatul reunit al celor două Uniuni care funcționase anterior cu numele de Birourile reunite pentru Protecția Proprietății Intelectuale7. Rezultă că în domeniul drepturilorde proprietate industrială/ intelectuală se converge către o formulă unică: drepturi intelectuale.

Tratatele internaționale și legislațiile de până în 1990 au operat cu noțiunile indicații de proveniență și denumiri de origine pentru a indica proveniența, respectiv originea produselor/ mărfurilor. După 1990, în negocierile internaționale s-a consacrat o nouă expresie - indicația geografică pentru „identificarea unui produs originar dintr-o țară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, o reputație sau alte caracteristici determinate pot fi în mod esențial atribuite acestei origini geografice“8. Aceste denumiri se folosesc îndeosebi pentru a marca produse agroalimentare (produse cerealiere, produse lactate, produse din carne, diverse băuturi alcoolice etc.).

Literatura de specialitate evidențiază existența unor diferențe conotaționale și la nivelul ariei de cuprindere ale expresiei indicație geografică9.

Aspecte teoretice și practice referitoare la folosirea

indicațiilor geografice

Mutațiile profunde și perpetue la nivelul pieței și al „actorilor“ pieței și cosmopolitizarea ofertei au accentuat dificultatea orientării eficiente a consumatorilor. Concomitent, se accentuează nevoia căutării și consacrării unor soluții de atenuare a acestui impediment.

Între alte modalități de acțiune, modalitatea marcării s-a dovedit comodă și cu potențial larg de acțiune. Este cunoscut că în materie de cunoaștere, referințele spațiale sunt mai importante decât cele de altă natură(temporare etc.), situație care evidențiază că spațialitatea are vocație la primordialitate ca factor de ierarhizare a criteriilor de orientare. Acest considerent explică frecventa folosire a denumirilor de origine încă din antichitate și în mod curent10 până în zilele noastre și trebuie să fi stat la baza includerii denumirilor de origine în lista elementelor de marcare încă de la primele legislații moderne în materie de marcare.

Generic, indicația geografică este parte dintr-o marcă, uneori o marcă specială, de sine stătătoare. Spre deosebire de marcă în general, indicația geografică încă nu s-a bucurat de atenția cuvenită nici în doctrină, nici în practică. Bibliografia din domeniu abundă de observații și teoretizări cu privire la marcă, dar prea puține elemente privesc indicația geografică.

Tehnic, indicația geografică este un cuvânt sau un grup de cuvinte, situație care determină caracterul limitat al orizontului său comunicațional. Este deci dependentă de limba de comunicare și, în plus, de o relativă comunitate socioculturală a potențialilor receptori ai indicației respective. Aceasta înseamnă că:

  1. nu poate fi vorba de indicații geografice fără folosirea unei denumiri de produs consacrat în consumul dintr-o arie geografică și, în cele mai multe cazuri, de adăugarea unui topoelement lexical - denumirea unei localități, regiuni ori țări. Această fază obligă la folosirea alfabetului și limbii cunoscute de consumatorii pieței de desfacere a produselor care poartă aceste indicații geografice.
  2. odată realizată comunicarea informației, trebuie asigurată transmiterea mesajului (feeling). Or, mesajul nu este receptat decât de cunoscătorii în detaliu ai produsului și cei care sunt dependenți emoțional (au experiențe pozitive în legătură cu produsul sau chiar numai cu toponimul evocat) de indicația geografică respectivă.

Practica a confirmat supoziții teoretice referitoare la posibilitatea lărgirii segmentului de receptori cu un subsegment de falși receptori, care mimează receptarea mesajului din considerente de aliniere comportamentală (motivată socio­cultural), la care se adaugă cei ce adoptă comportamentul receptorilor din curiozitate, cosmopolitism etc.

Pentru cunoscători, originea geografică reprezintă o garanție și un indicator de calitate11 pentru că asociază calitatea produsului cu bogăția pământului și potențialul climatic al zonei evocate ori cu aptitudinile tehnice și tradiția producătorilor /fabricanților din acea zonă. În această situație trebuie considerate limitele utilizării îndreptățite ale indicațiilor geografice.

Este bine cunoscut faptul că și în domeniul toponimelor, există o polarizare conotațională: zone conotate pozitiv, augural și, opus, conotate negativ, indezirabil. În mod evident, există tendința aproprierii unei relații recunoscute cu primele, relație exploatată prin solicitarea atribuirii spre folosință a unui astfel de nume pentru bunuri produse/fabricate în acea zonă. În mod abuziv se poate pretinde o astfel de relație și de persoane ori organizații neîndreptățite, mânate doar de interese economice. Cadrul legal existent, dezvoltat pe principii enunțate în urmă cu peste un secol, va trebui adaptat treptat la noile realități.

Aspectele tehnice legate de „producerea“ unei indicații geografice eficiente trebuie să considere elemente cum sunt:

  • stilul comunicării: de la exclusiv informativ la evident emoțional;
  • specia: comună, logotip, vinietă, emblemă etc.
  • grafia cuvântului (cuvintelor): fonturi/caractere, dimensiuni;
  • elementele însoțitoare: grafisme, cromatică, reproduceri foto.

Unii autori abordează în profunzime problematica denominațiilor, atrăgând atenția asupra unor relații deosebit de interesante cu privire la nume (comune și proprii, oameni și locuri etc.) și la ireprimabila nevoie umană de a denomina universul perceptibil12.

Indicația geografică este trecută de către producător sau comerciant pe produs ori pe ambalaj. alături de marcă. Pot exista situații când o marcă de produs poate fi constituită numai dintr-o indicație geografică.

Protecția indicațiilor geografice

Prima lege românească privind protecția semnelor distinctive a fost Legea mărcilor, adoptată în 1879, ca obligație a României în Convenția comercială cu Austro-Ungaria (1875). Deși în textul legii nu se făcea referire specială la marca de origine, de-a lungul anilor practica a deschis drum acestei categorii de semne.

În anul 1967 a intrat în vigoare Legea.28 cu privire la mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu. Nici această lege nu denumește expres variantele indicației geografice, deși literatura din această perioadă a tratat constant și despre această categorie de semne. De remarcat că în perioada economiei socialiste România s-a aliniat formal la cadrul normativ și instituțional internațional pe existent și operant pe linia proprietății industriale/intelectuale13. Acțiunea a continuat în anul 199814, în contextul preocupărilor pentru revenirea la spiritul european în materie de legislație specifică. În același an, a intrat în vigoare Legea 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și Regulamentul de aplicare a legii, care consacră materie separată acestei categorii de semne distinctive.

Cadrul normativ adoptat în anul 1998 asigură revenirea la specificul materiei mărcilor, din convențiile și tratatele din domeniu.

Indicația geografică se protejează prin înregistrare la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci - OSIM sau prin convenții bi-/multilaterale ale României. Indicația geografică astfel protejată se înscrie în Registrul Național al Indicațiilor Geografice și se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

Procedura de înregistrare se face direct (de către producător sau comerciant) sau prin mandat, dacă se optează pentru această formulă.

Cererea de înregistrare a unei indicații geografice va conține, între altele: subiectul (producătorul sau asociația de producători care solicită protecția și persoanele autorizate să utilizeze indicația respectivă, sau, după caz, mandatarul) și obiectul (indicația geografica ce face obiectul cererii) protecției, tipul de produse la care se refera indicația geografica, precum și indicarea locului de fabricație și a limitelor ariei geografice de producție.

La cererea de înregistrare a indicației geografice se adaugă un caiet de sarcini conținând informații referitoare la produsul realizat cu indicație geografică (denumire, descriere, caracteristici de calitate, metode de obținere, procedurile de control al calității și organul competent corespunzător), aria geografică de producție și elemente care dovedesc legătura produsului cu zona indicată ori că produsul este originar din acea zonă. Este de asemenea riguros necesară atașarea unei dovezi de la ministerul de resort (în cazul produselor agroalimentare - Ministerul Agriculturii și Alimentației) care să certifice conformitatea produselor cu elementele prevăzute în caietul de sarcini.

Durata de protecție este de 10 ani, cu posibilitatea reînnoirii depozitului

Limite și interdicții ale protejării indicațiilor geografice

Protecția indicației geografice este asigurată numai dacă există o legătură strânsă între produsele la care se referă indicația geografică și locul de origine a acestora în ceea ce privește calitatea, reputația ori alte caracteristici ale produselor. O indicație geografică nu poate fi protejată numai pentru simplul fapt că produsul la care aceasta se referă este originar dintr-o anumită regiune. În cazul indicațiilor geografice omonime pentru vinuri, fiecare indicație va fi însoțită de mențiunea denumirii asociației de producători ai vinurilor respective. Protecția se acordă fiecărei indicații geografice, cu condiția ca indicația geografică în cauză să fie folosită în mod tradițional și constant, pentru a descrie și prezenta un vin produs în zona geografică la care se referă.

Sunt excluse de la protecție mărcile care conțin o indicație geografică, dar care nu sunt din locul indicat, dacă se poate produce inducerea în eroare prin folosirea acestei indicații geografice.

Legea particularizează interdicția pentru vinuri și băuturi spirtoase care nu sunt originare din locul indicat

Este generic și nu poate fi protejat ca indicație geografică numele unui produs care, deși se referă la locul sau la regiunea în care acesta a fost inițial fabricat, produs sau comercializat, a devenit nume comun pentru un anumit tip de produs. Totodată, o indicație geografică înregistrată nu va putea fi considerată că a devenit generică și nici nu va cădea în domeniul public15.

O astfel de situație este cât de poate de îngrijorătoare pentru cei ce ar putea fi în situația să piardă dreptul de recunoaștere a autorității ca îndreptățiți la aproprierea justă a unei indicații geografice dacă această indicație geografică a fost solicitată deja și atribuită altora mai puțin îndreptățiți la aproprierea respectivă.

Legea stabilește interdicția folosirii indicației geografice de către neautorizați, chiar dacă regiunea este reală sau chiar dacă se fac mențiuni de felul: „gen“, „tip“ etc.

Folosirea indicației geografice împotriva dispozițiilor legii se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau se sancționează cu amendă de 15 milioane lei.

Încă de la primele reglementări, actele ilicite în materie de folosire a indicațiilor geografice au fost sancționate sever: În Convenția Uniunii de la Paris se preciza că „oricărui produs care poartă în mod fals, ca indicație de proveniență, numele unei localități sau al unei țări determinate, când această indicație va fi legată de un nume comercial fictiv sau folosită cu intenție frauduloasă, i se va aplica măsura sechestrării“, efectuată la inițiativa fie a organismelor de specialitate, fie a unei părți interesate, persoană fizică sau juridică, în conformitate cu legislația internă a fiecărei țări16.

Concluzii

Indicația geografică reprezintă unul din semnele distinctive de maximă actualitate în contextul accentuării fenomenului de globalizare a comerțului.

În plus, tranziția spre comunizarea europeană evidențiază imperiozitatea reglementărilor pe această linie. Rezolvarea justă, reciproc avantajoasă a problemei mărcilor se constituie într-un instrument economic motivant și eficace de reglementare a relațiilor de piață.

Situații de natura celor prezentate în preambulul lucrării nu sunt și nu vor rămâne singulare. Este nevoie de implicarea, în cunoștință de cauză, a tuturor factorilor interesați, inclusiv a învățământului, la nivelul căruia se poate crea baza informativă asupra problematicii domeniului, ca prim pas spre înțelegerea importanței și implicațiilor imediate dar și de orizont lai larg ale acestui aspect.

Loading...