loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Prima revoluție industrială a adus un suflu nou în viața economică a societății umane. În aproape un secol și jumătate, tandemul capitalism- tehnologie a reușit să domine planeta noastră, creând la începutul secolului al XX-lea, o civilizație globală. Viteza și proporțiile schimbării au fost atât de semnificative încât practicile capitaliste s-au convertit în sistemul capitalist, iar progresele tehnice, în revoluții industriale.

Treptat, societatea omenească a trecut printr-o profundă transformare, de la cunoașterea tradițională, generală, la cunoștințe extrem de specializate. Cunoștințele au devenit o resursă și un lucru folositor, singurul factor de producție, depășind atât capitalul, cât și muncar>. Încercând să anticipeze mutațiile viitorului încă de la jumătatea secolului trecut[1] [2]), P. Drucker evidenția următoarele repere fundamentale:

  • înlocuirea viziunii carteziene despre lume cu o viziune biologică;
  • trecerea de la progres la inovație;
  • apariția marilor organizații;
  • explozia educațională și emergența societății bazată pe cunoaștere.

Cunoașterea nu reprezintă doar o resursă, ci și o necesitate a existenței sociale. Ultimele decenii ale secolului al XX-lea au consacrat primele studii privind comportamentul economic al cunoașterii. Cunoștințele sunt validate sau nu de rezultatele obținute ca urmare a aplicării lor în practică.

Astăzi, societatea postcapitalistă are nevoie, poate mai mult ca oricând,

 

de indivizi educați[3] [4]), mai ales că ea a intrat în era digitală, în care “pe măsură ce nivelul interconectării crește, multe dintre valorile unui stat-națiune vor ceda locul unor comunități electronice”). Acest nou tip de societate se construiește pornind de la o economie bazată pe cunoaștere, așa-numita “neteconomie”[5] [6]). Este o economie fundamentată pe rețele și concentrată pe un nou tip de întreprindere. În acest sens, pare oportună remarca potrivit căreia “rădăcinile neteconomiei coboară până în centrul organizațiilor, pentru care rețeaua devine treptat coloana vertebrală și aerul pe care-l respiră”). O altfel de tehnologie, cea informațională și telecomunicațională, a schimbat natura întreprinderii actuale. World Wide Web-ul a inventat netîntreprinderea.

Încă din anii 1970, întreprinderea s-a confruntat cu probleme legate de adaptarea sa la un mediu aflat în continuă transformare, influențat de mari mutații tehnologice[7]). Sursă de amenințări, schimbarea tehnologică a fost și a rămas, în același timp, și un important izvor de oportunități pentru întreprindere. Specialiștii au văzut de mult în tehnologie un factor major al supraviețuirii întreprinderii, militînd în favoarea stimulării creativității tehnice.

Funcțiile întreprinderii nu mai sunt aceleași, unele dispar sau se comasează, iar altele noi apar. Printre cele noi se numără și gestiunea cunoștințelor întreprinderii. Trei sunt motivele pentru care întreprinderile sunt interesate de gestiunea cunoștințelor lor:

  1. o anumită înțelegere și conștientizare a faptului că omenirea se află într-o etapă de suprainformare;
  2. confruntarea cu noi provocări, precum gestiunea omogenă a proceselor pe plan mondial, glocalizarea (“a fi global, dar a gândi local “), integrarea noilor modalități de lucru etc.;
  3. dorința de a îndeplini obiective ambițioase în era tehnologiei informaționale și telecomunicaționale.

Gestiunea cunoștințelor[8]) impune existența sinergiei la nivelul întreprinderii, obținerea unor rezultate concrete și implementarea unei noi culturi organizaționale. Această nouă funcție a întreprinderii urmărește o mai bună selectare a informațiilor și a cunoștințelor în cadrul firmei, cu scopul obținerii unui nou avantaj competitiv. Cu alte cuvinte, ea are în vedere găsirea și cercetarea calitativului (adică tot ceea ce nu se traduce prin valori numerice) din organizații. Ea este un demers al întreprinderii care permite trecerea de la cunoștințe aflate în stare brută la interpretarea și implementarea lor în termeni de soluții tehnologice, bazate pe Intranet, Extranet și Internet.

Managerii actuali văd în cunoaștere un activ cheie al firmei, care trebuie să fie exploatat în scopuri concurențiale. Pentru ei:

  • cunoștințele sunt surse de creștere a productivității și trebuie diseminate cît mai repede posibil în interiorul întreprinderii;
  • ideile creative și gândirea inovatoare sunt esențiale pentru a dobândi succesul pe piețe aflate în continuă schimbare;
  • organizațiile bazate pe învățare sunt ușor de imaginat, dar greu de creat și de păstrat.

Pe bună dreptate aprecia D. A. Garvin că, astăzi, corporațiile se află în mijlocul unor transformări masive care cer creștere și inovație; din acest motiv multe au urcat în vagonul învățării. Cea mai evidentă manifestare a angajamentului lor este trainingul și educația sponsorizată de companie. Numai în SUA, cheltuiala pe educația corporativă a crescut cu 5% anual în ultimul deceniu; acum totalizează aproximativ 60 miliarde USD anual. Un număr de companii de top, precum Motorola, General Electric sau McDonald ’s și-au înființat propriile universități corporative.

În economia cunoașterii, învățarea este cheia succesului. La nivelul întreprinderii succesul depinde astăzi de acumularea și transformarea datelor primare în informații, și apoi a informațiilor în cunoștințe.

 

[1]   P. Drucker, Societatea postcapitalistă, București, Editura Image, 1999, pag. 18. Drucker consideră că schimbarea radicală a înțelesului noțiunii de cunoștințe (de la aplicarea lor asupra lui “a fi” la asupra lui “a face”), care a avut loc pe continentul european la începutul secolului al XVIII-lea, a reprezentat elementul fundamental al transformării practicilor capitaliste și al avansului tehnologic într-o pandemie globală. Cunoașterea este, în viziunea sa, mobilă, putând fi creată repede și ieftin oriunde în lume. Prin definiție, cunoașterea se schimbă. De aceea, managementul schimbării trebuie să constituie una dintre preocupările actuale ale oricărei organizații.

[2]   P. Drucker, Landmarks of Tommorow, New Brunswick, Transaction Publishers, 1996 (prima ediție a apărut în anul 1959). La începutul anilor 1950, Drucker a fost printre primii autori care a utilizat conceptul de “societate bazată pe cunoaștere”.

[3]  În condițiile actuale, persoanele educate trebuie să fie capabile să trăiască într-o societate globală și să înțeleagă diferite cunoștințe, fără a deveni multilateral dezvoltate. Cunoștințele devin sterile dacă nu sunt înțelese de toți. Este de datoria savanților și specialiștilor de a defini și de a populariza ceea ce fac, în folosul tuturor oamenilor. Societatea de astăzi este bazată pe cunoaștere.

[4]   N. Negroponte, Era digitală, București, Editura All, 1999, pag. 8. Negroponte vorbește despre Terra mileniului trei drept o planetă digitală care va avea “aspectul gămăliei unui ac".

[5]   Termenul de “neteconomie” desemnează activitățile economice desfășurate pe Internet. În anul 1999, în neteconomia americană s-a realizat un volum valoric al vânzărilor totale de peste 500 miliarde USD.

[6]    S. Godeluck, Boom-ul neteconomiei. Cum bulversează Internetul regulile jocului economic, București, Editura C.N.I. CORESI, 2000, pag. 14. Marile momente ale istoriei umanității au avut drept cauză apariția și explozia unei noi tehnologii. Astfel se întâmplă astăzi cu Internetul, o rețea deschisă tuturor și care nu aparține nimănui. Pe plan economic, Internetul determină o rearanjare a tuturor piețelor.

[7]  De la declanșarea primei revoluții industriale în Anglia, omenirea trăiește într-o perpetuă ruptură tehnologică. Totuși, această ruptură se înscrie într-o anumită continuitate deoarece orice mutație tehnologică conține în ea germenii viitoarei schimbări.

[8] R.-Ch. Tisseyre, Knowledge Management- theorie et pratique de la gestion des connaissances, Paris, HERMES Science Publications, 1999

Loading...