Pin It

Numeroase definiții și interpretări pornesc de la etimologia termenului consacrat pentru denumirea acestui fenomen.

Conform Dicționarului de estetică generală (1972) kitsch-ul este un cuvânt german intraductibil, intrat ca atare în fondul de termeni internaționali ai esteticii și utilizat pentru a desemna arta de prost gust, pseudo-arta, precum și toate acele produse estetice concepute în spiritul exploatării doar a unuia sau a unora dintre grupurile de stimuli ce intră în compunerea artei: stimuli de ordin biologic, de ordin etic (sentimentalismul), de ordin magic sau ludic”.

Esteticianul francez Abraham Moles, în lucrarea sa “Psihologia kitsch- ului'", precizează: “<<kitsch>> este un cuvânt foarte cunoscut în germana vorbită în sud; cu sensul modern, el apare în Munchen, în 1860, verbele <<kitschen>> și <<verkitschen>> însemnând <<a face ceva de mântuială» și, respectiv, <<a '•'!•-.-.”[1]

degrada, a măslui>> .

Termenul de kitsch este indisolubil legat de sfârșitul secolului al XIX-lea, când unii pictori munchenezi confecționează și pun în vânzare, din necesități pecuniare, primele prototipuri ale picturii kitsch. Drept pentru care, această noțiune este și astăzi asociată cu opere aparținând artelor plastice și, în primul rând, picturii.

În literatura estetică de după 1900, cuvântul kitsch îmbracă întotdeauna conotații negative și abia o dată cu epoca artei populare, artiștii își permit să îl preia cu titlul de distracție estetică, în istoria artelor aceasta fiind prima etapă a reconsiderării în curs de înfăptuire a conceptului.

În ceea ce privește domeniile de manifestare, se apreciază că fenomenul kitsch este indisolubil legat de artă, manifestându-se atât la nivelul genurilor tradiționale ale acesteia (literatură, muzică, pictură), cât și la nivelul celor mai recente genuri ale artei (cinematografia, televiziunea).

Kitsch-ul este pseudo-artă sau artă surogat, dar nu numai atât. El poate să apară în numeroase alte ipostaze care nu au de-a face cu arta.

Kitsch-ul apare în toate sferele de manifestare, de la un simplu obiect, la starea de spirit și mentalitatea generalizată kitsch - ca expresie și satisfacere a unui gust estetic primitiv, nedezvoltat, necizelat și, mai ales, a unui gust estetic pervertit (Gavril Mate, “Universul kitsch-ului - o problemă de estetică”).

Se vorbește astfel, despre :

  • artă kitsch sau, mai degrabă, de un kitsch al artei (și care se referă la obiectele de artă și la tipul de aranjare a acestora într-un cadru dat, precum și la relațiile dintre ele);
  • operă kitsch (exemplu castelul german al lui Ludovic de Bavaria),
  • ambianță kitsch (exemplu marile magazine de antichități),
  • mobilier kitsch, decor kitsch, muzică kitsch, literatură kitsch etc.

Kitsch-ul este acceptarea tacită, pe scară socială, a unei plăceri estetice de prost gust, desemnând prostul gust în general. Kitsch-ul se referă prin urmare la un univers lipsit de profunzime și de semnificații sociale umane superioare.

Datorită alterării gustului estetic (în condițiile industrializării producției de artă sau a celei artizanale) apare și un public kitsch, cu gusturi estetice kitsch, predispus a fi receptiv la vulgaritate, la gregar sau melodramatic.

Kitsch-ul, în toate ipostazele sale, constituie un fenomen surogat. El înlocuiește autenticul, care lipsește sau este inaccesibil din motive financiare, materiale sau de altă natură;

Definitoriu, mai ales în zilele noastre, este caracterul de masă al fenomenului kitsch; kitsch-ul reprezintă un produs de masă și pentru mase, este expresia cercetării, stabilirii și satisfacerii preferințelor și așteptărilor masei neinformate. Putem spune că este, în esență, un sistem estetic de comunicare pentru mase largi.

Caracterul de masă al cerinței de kitsch a impus o formulă similară și în planul producției, al ofertei. Introducerea și consacrarea acestei formule de producție a fost favorizată și asigurată de dezvoltarea științifico-tehnică și, mai ales, de anumite inovații, cum ar fi: standardizarea, serializarea și automatizarea producției.

Există două mari perioade importante ale dezvoltării kitsch-ului:

a) prima este legată de triumful burgheziei celei de-a doua jumătăți a secolului al XlX-lea și este cuprinsă între anii 1860-1900.

Această societate este simbolizată de marele magazin legat de manufactură, care se ambiționează să satisfacă toate cerințele, se răspândește la sate, prin sistemul de vânzare prin corespondență și la orașe, prin sucursalele ce păstrează ceva din prestigiul firmei-mamă; marele magazin este purtătorul ideii fundamentale a civilizației kitsch: “există și lucruri mai bune, dar sunt mai scumpe ”;

b) a doua perioadă este cea care se conturează sub ochii noștri, un neokitsch al consumabilului, al obiectului văzut ca produs, al mulțimii de elemente tranzitorii.

Pe măsură ce s-a depășit kitsch-ul romantic al perioadei ascensiunii burgheziei, încheiată cu “epoca 1900" și ca urmare a dezvoltării și înfloririi funcționalismului și a mișcării de estetică industrială, începe să se construiască un kitsch modern, simbolizat prin apariția magazinelor cu preț unic (totul costă 1$) și a supermagazinelor care împânzesc viața noastră cotidiană. A apărut prima dată în SUA, în perioada 1900-1920, fiind inaugurat de Woolworth și, ulterior, s-a răspândit în Europa anilor 1925-1930.

Kitsch-ul modern al supermarketului este un mod de acces la cultură pentru masele largi; supermagazinul adoptă doctrina culturală demografică (publicului să i se dea ceea ce cere) și o colorează cu un modernism de bună calitate, orientat spre progres, astfel încât clientul să se simtă în pas cu progresul.

În lumea obiectelor, obiectul kitsch ocupă un loc aparte, pentru că el reflectă foarte fidel fizionomia aparte a societății contemporane. După Abraham Moles, obiectul kitsch se definește prin următoarele trăsături exterioare :

  • contururile obiectelor și componentelor în general sunt complexe, încâlcite;
  • obiectele kitsch comportă rareori suprafețe neîntrerupte, în general suprafețele fiind umplute sau îmbogățite cu reprezentări, simboluri, ornamente;
  • contrastele de culori pure complementare, tonalități de alb, în special trecerile de la roșu la roz-bombon, la violet sau liliachiu lăptos, ca și combinațiile între culorile curcubeului, care se amestecă unele cu altele, reprezintă caracteristici ale coloristicii kitsch;
  • materialele încorporate arată rareori ceea ce sunt de fapt: lemnul este vopsit ca să imite marmura, suprafețele de plastic sunt ornamentate cu motive de fibre încorporate, obiectele de zinc sunt alămite, statuile de bronz aurite, materialele sunt deci deghizate.

Și toate acestea în opoziție cu produsele a căror valoare estetică se definește prin echilibru, armonie, claritate, ordine.

 

Moles A., Psihologia kitsch-ului, Editura Meridiane, București, 1980.