loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Cea mai mare parte a produselor care ne înconjoară în viața cotidiană au făcut obiectul unui studiu de design deși, din păcate, marele public percepe încă designul ca un fenomen marginal, ce realizează produse mai mult sau mai puțin efemere. Pretutindeni, în secolul nostru, apare evidentă preocuparea ca obiectul cu destinație practică să fie și frumos.

Și dacă, altădată, acest lucru se realiza prin folosirea efectelor de ornament și decorațiune și care, nu rareori, afectau negativ funcționalitatea obiectului, actualmente, proiectarea și materializarea proiectului presupun un “aspect plăcut » la nivelul formei, aceasta fiind strict determinată de solicitările pe care urmează a le satisface, conform scopului ce-i legitimează existența, orice altă “compoziție vizuală » implicând limite de folosire diferite.

Utilizarea termenului „design” datează din 1849, când H. Cole promovează ideea că un design bun echivalează cu o afacere bună în Journal of Design. Oficial, termenul de design industrial este întrebuințat abia în anul 1913 prin reglementarea propusă de Oficiul American de Proprietate cu privire la modificarea regulamentului în vederea extinderii protecției și asupra acestei activități.

Autorii care au căutat să-i deslușească principalele sensuri și semnificații sunt unanim de părere că este vorba despre un fenomen de civilizație necunoscut altădată.

Primul studiu sistematic, clar și documentat, care arată că ne aflăm în fața unui fenomen de civilizație inedit, a fost cel publicat în 1934 de către Herbert Read (1893-1968)-Artă și industrie (Art and Industry), completat mult mai târziu cu un altul, Viitorul designului industrial (Future of Industrial Design, 1946).

Deci, cuvântul englezesc design denumește noul fenomen de civilizație ce aduce în discuție obiectele funcționale, fabricate în serii mari, capabile să încânte privirea fără a recurge la efectele ornamentului și decorațiunii inutile deși, nu întotdeauna chiar, opiniile specialiștilor coincid.

Au existat, de altfel, și dificultăți terminologice. Rădăcinile cuvântului design se găsesc în cuvântul designare, ce se formează din prepoziția DE și latinescul SIGNUM, care înseamnă SEMN.

Se pare că semnificațiile verbului designare din limba latină (a trasa, a ordona, a indica) rămân moștenire limbilor romanice și generează altele.

Astfel, în limba italiană găsim cuvântul disegno (desen, idee creatoare, proiect), iar în franceză dessin (desen) și dessein (plan, scop). Din franceza veche, descendenții lui designare pătrund în engleză, de unde apare cuvântul design.

Dicționarele recunosc pentru design accepțiuni ca :

  • plan mental,
  • schemă de abordare a unui lucru,
  • crochiu,
  • intenție,
  • scop final avut în vedere atunci când se începe o acțiune,
  • idee generală,
  • construcție,
  • compoziție,
  • proiectare etc.

Dicționarul de artă, Editura Meridiane 1995,definește designul drept „Termen contemporan care desemnează ansamblul de concepții și procedee vizând proiectarea estetică a obiectelor de uz practic: mașini, unelte, mobilier, vestimentație, ambalaje etc.”

Design rămâne un termen imprecis, anevoie utilizabil ca instrument de lucru pentru investigațiile teoretice. Principala lui semnificație rămâne proiectare estetică și, după cel de-al doilea război mondial, pătrunde în numeroase limbi pentru a desemna procesul complex de concepere și proiectare a formelor funcționale și frumoase totodată, potrivit exigențelor timpului de față.

Când termenul design se referă la producția de serie, se întrebuințează expresia industrial design.

Specialiștii în domeniu, David Pye, spre exemplu, el însuși designer, autor al lucrării Natura designului (The nature of Design, 1964), sunt de părere că formele tip design se caracterizează prin respectarea anumitor condiții ce presupun, de la bun început, o anumită proiectare, un anumit mod de execuție, bazat pe folosirea tehnologiilor înalte și a utilajelor perfecționate.

Acestea impun următoarele:

  • construcția și logica formei să se justifice numai prin raportare la calitatea produsului ca obiect având o întrebuințare precisă ;
  • componentele formei să se coreleze geometric, potrivit scopului pentru care obiectul urmează a fi fabricat ;
  • materialele și structurile formei să fie alese având în vedere solicitările ce decurg din funcțiunile sau întrebuințările obiectului ;
  • realizarea și procurarea obiectului să nu implice eforturi economice prea mari;
  • obiectul astfel realizat să fie cât mai ușor de folosit, manevrat, manipulat ;
  • obiectul tip design să ofere maximum de confort sau randament posibil la momentul respectiv ;
  • obiectul să necesite minimum de cheltuieli pentru întreținere ori funcționare.

După părerea noastră, s-ar adăuga și ideea, determinată de interdependențele dintre mediu și dezvoltare, că produsul trebuie să răspundă în mod obligatoriu și exigențelor privind protecția mediului.

În ceea ce privește relația design-estetică industrială, primele idei referitoare la frumusețea utilă a formelor le găsim la sfârșitul secolul al XlX-lea în dezbaterile esteticienilor francezi (în opoziție cu ideile kantiene care arată că frumusețea, prin însăși natura ei, exclude orice finalitate, deci nu poate fi abordată din perspectiva utilității lucrurilor).

În acest sens se remarcă studiile lui Paul Souriau (1852-1925) și Jacques Vienot (1893-1959).

În lucrarea sa Frumusețea rațională (La beaute rationnelle), Paul Souriau își exprimă opinia că nu există nici o incompatibilitate între util, sinonim cu funcțional și frumos.

Dezvoltând această premisă, autorul ajunge la concluzia că orice lucru este frumos atunci când corespunde, fără posibilitate de reproș, propriului său scop. Or, tocmai în cazul producției industriale, al mașinilor, al mobilierului de uz comun, al uneltelor, se pot întâlni cele mai bune exemple de perfectă și strictă adaptare a obiectului la funcțiile ce urmează să le îndeplinească. Deci, a crea un obiect care să corespundă optim propriului său scop, înseamnă a crea un obiect frumos.

Jacques Vienot este cel care pune de fapt bazele noii discipline Estetica industrială și demonstrează că sfera și conținutul acesteia se suprapun numai parțial celor de design. Estetica industrială este un fel de știință sintetică, studiind totalitatea manifestărilor estetice ce au legătură cu industria.

De altfel, definiția dată de Jacques Vienot este concludentă în acest sens : “Estetica industrială este știința frumosului în domeniul producției industriale. Domeniul său este cel al locului și ambianței muncii, al mijloacelor de producție și al produselor”.

Loading...